Fuga de acasă (VI)

Pe Nichita Stănescu nu prea îmi doream să îl cunosc. Auzisem o mulţime de legende despre el, într-o vreme în care toţi se grăbeau să-i îmbrace aura sacră, îi citisem şi poemele, înţelegându-l şi respectându-l, în măsura în care mi s-a părut că „Andru plângând” este cheia literaturii lui: „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o foarte singură dată; / nu sunt vinovat că trăiesc / într-o lume întruna schimbată”. Încă îmi închipuiam că nu poate fi diferit de Ion Gheorghe, pe care îl vizitasem la „Luceafărul”, unde ocupa un birou împreună cu Cleopatra Lorinţiu, şi care, cu chimirul lui lat din piele, cu care îşi încingea suficienţa, îmi făcuse impresia ciudată a unui încrâncenat păstrător a egolatriei copilăriei, perioadă a vieţii în care nimeni nu visează la împliniri, ci la consecinţa subordonării lumii cunoscute. Îmi ceruse nişte poeme, prin intermediul unei cunoştinţe comune, dar am refuzat să i le dau şi m-am simţit bine, cumva parcă eliberat. Peste vreun an, îmi dăduse inclusiv premiul Revistei „Luceafărul”, la un concurs literar de la Slobozia, dar, deşi nu simţeam nevoia să-l revăd, nu am putut merge, pentru că în ziua premierii aveam cununia civilă, premeditată şi ca o rupere definitivă de poezia scrisă, pentru a trăi o alta, vie, dinamică şi inegalabilă: copiii.

Vasile Blendea a insistat însă atât de mult să mergem şi să-l întâlnim pe Nichita Stănescu, încât, deşi lucrasem, întreaga noapte, pe cea mai mare raboteză de mecanică grea din România, am plecat, de la duşurile „Vulcan” direct la terasa Uniunii Scriitorilor. Era vara anului 1983, o boare mângâietoare îmi însoţea paşii, iar gândul îmi zbura aiurea. Uitasem de Nichita Stănescu şi vedeam cu ochii, suprapuse peste înfăţişările reale ale Bucureştilor, imagini din Bucovina. Mi se întâmpla să visez adesea că respir aerul munţilor noştri şi că sorb însetat din izvoarele lor, ca să pot deveni respiraţia munţilor şi a izvoarelor. Ceea ce nu-mi era ursit, dar astfel este construită fiinţa umană: să rătăcească mult înainte de a afla calea spre propriul ei suflet.

La terasa Uniunii Scriitorilor, elitei i se rezervau mese, pe o seară sau permanent, doar pe perimetrul grădinii, mesele din mijloc fiind destinate caracudei literare, în majoritate provinciali, aflaţi în trecere prin Bucureşti. Era dimineaţă, cam pe la nouă şi jumătate, când am trecut, urmându-l pe Blendea, pe lângă masa lui Eugen Jebeleanu, la fel de liberă ca şi celelalte mese ale terasei; în latura opusă, unde, după o masă cu patru locuri, de colţ, se afla una de douăsprezece persoane, am zărit un grup de 6-8 fete, iar în capul mesei, un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă largă şi viu colorată. L-am recunoscut. Lângă el, de o parte şi de alta, se aflau câte un scaun liber, iar în faţa scaunelor, pe masă, câte o cană de cafea aburindă. Ne-am strâns mâinile şi ne-am aşezat: Vasile Blendea, de-a stânga; eu, de-a dreapta. Nu prea îmi convenea, pentru că aş fi preferat să stau pitit după vechiul meu prieten, ceea ce ar fi însemnat un mare păcat. Distribuţia fusese, însă, premeditată de Nichita Stănescu, iar în curând aveam să aflu şi pricina: Poetul era interesat dacă se poate scrie poezie, chinuindu-ţi trupul, aidoma unui rob, într-o secţie de mecanică grea. Nu avusese niciodată parte de un astfel de martiriu (eu îl socoteam normalitate) şi dorea să ştie cum te poţi rupe din propriul trup, în astfel de condiţii, pentru a călători în inefabil. Am ridicat din umeri. În fond, trupul capătă un fel de ticuri, de ritmicităţi dobândite, iar mintea iscodeşte aiurea, mereu ademenită de imagini, de viziuni, de cuvinte, de tentaţia vremelniciei, ştiut fiind, încă din vremea încropirii primelor religii, că este adevărat, cuvântul zideşte, dar o face doar în efemer; ceea ce e veşnic nu are nume şi nu foloseşte cuvinte. Nici necuvinte, care sunt o tentaţie a veşniciei şi nicidecum veşnicie.

Ne încălziserăm şi, cu bruma de lecturi de atunci, făceam faţă unor astfel de speculaţii cu uşurinţă, convins că sunt bune doar pentru revigorarea dialogurilor şi nicidecum pentru impunerea unor adevăruri. Adevărul, dacă există în tine, poate fi desluşit cu ajutorul dialogului, dar niciodată împrumutat din adevărul altuia.

– Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Bucovina, să-mi fie obcinile casă, a spus, pe neaşteptate, Nichita Stănescu şi atunci am înţeles că, în vreme ce Poetul este condamnat, pe viaţă, la statutul de personaj al unui cămin de nefamilişti, eu mai am o şansă.

– Dumneavoastră aveţi o operă drept domiciliu etern…

– Un palat de cleştar, deasupra norilor, precum Crăiasa Zăpezii…

– De ce? Opera dumneavoastră e vie; atât de vie, încât a creat, asemenea lui Dumnezeu, zeci de mii de fiinţe şi respirări leite: dacă aduni teancurile de poezii ale tinerilor şi le scapi, când le aduni de pe jos, dacă nu sunt semnate, nu ştii care poem este al unuia, care al altuia, şi trăieşti cu senzaţia unui alt Nichita Stănescu…

– Din oglindă…

– Sau din undele apelor, în care îşi vede chipul Sacerdotul…

– Oho, e mult până acolo! Dacă ar fi aşa, nu aş mai avea nici o motivaţie a scrisului…

Nu pricepeam: nu exista român care să nu afirme, cu deplină convingere, că abia Nichita Stănescu este Poetul; şi iată că Nichita Stănescu părea să aibă îndoieli faţă de sine:

– Dacă aş izbuti poemul perfect, aş fi atât de fericit, încât niciodată nu aş mai coborî de pe această înălţime; să te îndoieşti mereu de tine este condiţia fundamentală ca să poţi continua…

Abia acum, după vreun ceas de discuţii, pe care le-am redat aproximativ (nu am cum îmi aminti exact replicile dialogului), începusem să văd dimensiunile reale ale personalităţii lui Nichita Stănescu. Cine eram eu, ca să mi se confeseze? Poate că o altă perspectivă a dialogului, cu care nu era obişnuit, deşi îl tot căuta, dar tot mă surprinsese revărsarea de mare înspumată a ochilor lui albaştri; abia acum observasem că renumitele lui plete blonde nu mai erau aurii, ci împrumutaseră culoarea vag cenuşie a Mării Negre din zilele cu dumnezeieşti revărsări de soare. Şi, pe neaşteptate, mi s-a ivit în faţă chipul actorului Radu Beligan, într-o altfel de discuţie, dar cu acelaşi partener de dialog, şi am retrăit senzaţia norocului de a fi întâlnit încă un om cu adevărat mare, care mai mult ascultă, decât vorbeşte, doar pentru a intra în vibrare cu elemente ale trăirilor de care nu a avut parte.

La o a doua întâlnire, la fel de matinală, m-am dus singur şi, după ce am dat noroc, Poetul mi-a spus cu voce uşor ostenită:

– Deci nu mai rămâneţi mult în Bucureşti, vă întoarceţi…

– De unde ştiţi?, am întrebat cutremurat de surprindere.

Nu mi-a răspuns direct.

– Mi-aş fi dorit şi eu să am unde mă întoarce; nu rataţi această şansă. De regulă, ca în copilărie, ne mulţumim cu lumea imaginată, în care noi însemnăm totul, deşi nu ni se prea cuvine această lume; şi, când tragem linie, constatăm cu resemnare că am ratat o mulţime de şanse…

– Că „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o singură dată”, l-am întrerupt cu două versuri ale sale, pricinuindu-i un zâmbet amar.

Mă aflam la o răscruce şi încă mai ezitam: dacă rămâneam în Bucureşti, mă puteam înfrăţi cu o lume la care tânjeam; dacă mă întorceam la Suceava, mă puteam afla. Ce să aleg? Nişte prietenii, pe care să le atârn pe piept ca pe nişte medalii sovietice, şi să mă fudulesc cu ele sau să aleg ceva mult mai important: de pildă un copil, care, dacă se va îndura soarta de mine, va fi o fetiţă? Văzusem cât de fericit fusese şi cum renăscuse fratele tatii mai mic, nenea Gheorghe, atunci când i s-a născut Maria-Brânduşa, şi parcă mă regăseam în unchiul meu ca într-un al doilea trup. Mi-au dat lacrimile. Ca şi tata, eu nu plâng niciodată, dar când lăcrimez, sufletul mi se despovărează şi pot decide mai uşor şi fără să regret mai târziu. M-am ridicat, s-a ridicat şi Nichita Stănescu şi ne-am îmbrăţişat. Înţelesese că îmi alesesem calea şi părea să se bucure pentru mine. Ne-am despărţit, pentru totdeauna, el plecând, în 13 decembrie 1983, nu se ştie unde, fără să apelăm la cuvinte sau la necuvinte, cu o îmbrăţişare, pe care o simt încă şi astăzi, în aşteptarea târzie a zilei îndelung repetatei mele naşteri. Mamă, nu-i nevoie să mă mai naşti încă o dată! Marin Sorescu s-a înşelat: nu mama trebuie să-ţi repete naşterea la nesfârşit, ci singur eşti dator să ţi-o recunoşti şi să ţi-o alegi pe cea adevărată.

Fuga de acasă (V)

La Cenaclul Umoriştilor Bucureşteni: primul în stânga – Aristotel Pârvulescu, iar în dreapta, în faţa mea, poetul şi actorul Ardadie Donos, ultimul interpret al Chiriţei

Exista, în Bucureşti, un cenaclu al umoriştilor, format mai ales din epigramişti, pe care îl frecventam, când aveam timp, fascinat fiind de epigramele medicului veterinar Nicolae Ghiţescu şi de incomparabilele aforisme ale lui Aristotel Pârvulescu, pe atunci procuror general al României sau cam aşa-ceva şi un om de mare calitate. Veneau la cenaclu mulţi domni în vârstă, toţi erudiţi şi cu antecedente în poezia cu forme fixe, rondele şi sonetele, în care nu străluceau, dar nici nu se făceau de râs. În viaţa mea, născocisem un singur catren epigramistic, în timpul unei confruntări verbale cu necioplitul contabil şef de la BJATM Suceava. În general nu mă prea împăcam cu astfel de specimene din tipologia vechililor contabili şi, pentru că alesesem libertatea de a putea pleca unde vreau şi când vreau, mă certam adesea cu Horodinciuc, din pricina plăcerii pe care şi-o rezerva prin a se face temut de oameni. Adora teroarea pe care o provoca ivirea sa neaşteptată, în halat albastru spălăcit, şi, o dată, intenţionat m-am prefăcut că nu-l văd, când a intrat în biroul coloanei auto, în care lucram cu Tavi Cova, iar când nu mai aveam cum să nu-l văd, nu m-am ridicat în picioare. Ofuscat, individul a început să ţipe la mine, iar calmul cu care îl priveam, parcă uşor amuzat, ba chiar zeflemist, l-a scos din minţi şi a început să răcnească:

– Taci? De ce taci?

Continuam să zâmbesc, iar prietenul meu Tavi, care presimţea pericolul acestui calm premeditat, a încercat să deturneze discuţia spre o chestiune profesională, dar Horodinciuc deja răgea repetat un „De ce taci?” atât de sonor, încât i-am răspuns calm, în versuri:

– Tu ţipi, eu tac căci nu-mi convine / să îţi răspund într-un altfel: / când un măgar rage la mine, / eu n-am de ce să rag la el…

Individul, să facă apoplexie, nu alta şi a ieşit disperat afară, iar când şi-a mai revenit, s-a îndreptat gârbovit spre vizuina puterii vremelniciei sale. Iubeam epigrama, dar nu îndrăzneam să mă aventurez în rigorile ei, care nu presupun doar îndemânare la versificare. Mult mai târziu, aveam să scriu că „poetul, ca sublim artist / cioplind ideea în cuvinte, / uşor ar fi epigramist, / îi trebuie doar nişte… minte”. Şi aveam dreptate: doar literatura pentru copii presupune mai multă spontaneitate şi mai mult talent decât epigrama, deşi de altă natură. Din păcate, tot felul de versificatori jalnici au făcut cariere cu „poezie pentru copii”, îndepărtându-i pe aceştia de frumuseţea reală a literaturii cu bicisnicele lor improvizaţii.

Deşi nu citisem nici o producţie umoristică la cenaclul din Bucureşti, epigramiştii m-au invitat să particip, cu poezie, la o serată la Academia „Ştefan Gheorghiu”, la care fuseseră invitaţi. Era, la parterul blocului turn de la intrare, un fel de sală de conferinţe, în care urma să ne producem, în faţa unui eminent public tânăr comunist din toată ţara, mai ales femei, care visau la prima şi singura aventură amoroasă, din afara căsniciei, a vieţii lor. Erau însetate să se depraveze măcar o dată, chestie pe care bietul de mine nici nu şi-o putea închipui, mai ales că Alexandru Clenciu mi-a prezentat galeria universitarilor, profesori de elită, cu nume grele în cultura română, pe care chiar eram bucuros să-i cunosc. Atât de blamată, şi poate că pe drept – dacă luăm în calcul producţia de serie, Academia „Ştefan Gheorghiu” beneficia de serviciile unei elite ştiinţifice care, deşi a cam păşit în veşnicie, încă multă vreme va marca încă viaţa academică românească.

Epigramiştii erau oameni bătrâni, care, după pensionare, se bucurau de boema vieţii de umorist. Aveau dueluri epigramistice de regulă regizate, cu excepţia celor dintre Alexandru Clenciu şi Nicolae Ghiţescu, Clenciu fiind avantajat şi de cealaltă „spadă” a sa, caricatura („desen cu însuşiri morale, / celebru nu de azi, de ieri, / prin care par spirituale / şi minţile de ingineri” – cum aveam să scriu atunci când am băgat de seamă că majoritatea caricaturiştilor sunt ingineri). În seara aceea, se întâmplase să deseneze Alexandru Clenciu pe prietenul lui, Nicolae Ghiţescu, în costum de medic, deci şi cu o bonetă albă care-i ascundea uriaşa chelie, dar călare pe un măgar cu aripi, pe şaua căruia scria „PEG ASIN”. Când portretul şarjat a fost gata, inclusiv printr-o admirabilă cromatică, Alexandru Clenciu l-a arătat celor vreo cinci sute de persoane din sală, apoi i l-a înmânat, ca pe o diplomă, lui Nicolae Ghiţescu, care rămăsese năucit de întâmplare, după ce-şi terminase recitalul de epigrame, fără să primească aplauzele cuvenite, din pricina lui Clenciu. Avea şi o figură de năuc şi de banal omul acela scânteietor, numit Nicolae Ghiţescu, şi se preta unui joc actoricesc, voit cabotin, care stârnea avalanşe cutremurătoare de râs. Să-l fi văzut dumneavoastră cu câtă umilinţă a luat caricatura, studiind-o uşor aplecat, aproape cu servilism aplecat (eu ştiam că născoceşte replica), apoi, arătând desenul publicului, s-a îndreptat şi a replicat, spre Clenciu, pe care îl fixa cu privirile, cu voce de tenor veritabil, dar cu o intonaţie cumva ţărănească, rudimentară:

– Caricatura cu măgarul / nu ţi-o mai dau, nici de mă rogi, / căci s-a văzut veterinarul / ducând… pe Clenciu de dârlogi!

Era preferatul meu Nicolae Ghiţescu. Scria, pe pildă, despre un bolnav: „Văzând că-i bate inima prea tare, / la policlinică s-a dus de-ndată, / iar doctorul i-a spus: Răbdare, / o facem noi să nu bai bată!”; de fiecare dată făcea haz şi de chelia lui poznaşă: „De-ar fi s-ajung un consacrat, / în bronz n-aş vrea să fiu turnat: / să stau în parc o veşnicie, / cu… găinaţul pe chelie!”.

Atmosfera era atât de vie, încât, după ce am spus două poezii, am adăugat, epigramistic, cu trimitere la vocaţia de autori de rondele şi sonete a epigramiştilor, primul meu catren gândit ca epigramă:

– Chiar de-aş trăi o veşnicie, / rămân acelaşi optimist: / De n-oi fi bun în poezie, / o să mă fac epigramist.

Nu ţin minte replica spontană a lui Alexandru Clenciu, care îmi spunea că, dacă tot am scris prima epigramă, dau semne că, în viitor, epigrama mă paşte. Avea dreptate cumva, şi am replicat, fără să notez undeva:

– Da, sunt mai prost, sunt de acord, / şi nu mai e nici un remediu, / plecând din codrii mei din nord, / m-am adaptat şi eu la mediu.

Până şi Clenciu m-a felicitat pentru spontaneitatea şi rapiditatea inspiratei replici, iar viitoarele activiste comuniste de partid, mai virtuoase decât călugăriţele virtuoase, deja au început să-mi trimită bileţele (moda fusese lansată de Adrian Păunescu, care primea sugestii pentru ordinea pieselor din spectacol, şi nu numai – desigur). Mi se întâmplă adesea să văd epigrama în minte, dacă păşesc trei-patru paşi. La Reghin, de pildă, unde, din 240 de epigramişti, primiseră premii doar cinci, din care trei din Moldova (Vasile Larco şi nu mai ştiu cine din Iaşi, şi eu din Suceava), unul din Timişoara (Bencei) şi unul din Bistriţa (debutant), Bencei începuse să se frăsuiască, vorba colindului, cu „Banatu-i fruncea”, fără să ţină cont de scorul de 3-1 pentru Moldova, aşa că m-am ridicat şi am completat;

– Banatu-i fruntea şi Ardealu-i cap, / aşa cum spune şi străveche slova, / dar îndoieli, de-acum, nu mai încap, / că mintea vine, totuşi, din… Moldova!

Ion Beldeanu şi Ion Drăguşanul

Întâmplarea râsului tonic şi sănătos de la „Ştefan Gheorghiu” a avut, pentru mine, consecinţe amuzante, pentru că am rămas acolo timp de o săptămână şi probabil că nu aş fi scăpat atât de uşor de impulsurile amoroase ale viitoarelor cadre de nădejde ale partidului, dacă, ieşind dintr-o cameră, ca să merg într-alta, nu aş fi dat nas în nas cu poetul Ion Beldeanu şi cu domnul Ion Nedelea, redactorul şef adjunct de la „Zori noi”, trimişi acolo de conducerea judeţului pentru o specializare port-universitară de un an. Domnul Nedelea avea nu mai ştiu ce treabă prin oraş, iar Beldeanu acceptase să mergem la o bere, la care râvneam de o săptămână (fetele comunismului pururi victorios îmi aduceau mâncare, ba şi câte un pahar cu vin, deşi nu suport vinul, dar categoric nu nici o bere). În drum, cum vedea un magazin de haine, Ion Beldeanu mă târa după el şi, după ce proba cârcotaş cinci-şase costume, mergeam mai departe. De dimineaţă, până pe la trei, după-amiază, Beldeanu probase vreo trei-patru sute de costume şi l-am întrebat însetat:

– Tu chiar vrei să-ţi cumperi un costum?

– Io-te fleoşc! N-am decât zece lei la mine…

– Şi-atunci de ce le probezi?

– Pentru că îmi place să văd cum mi-ar sta…

Asta a fost salvarea mea, pentru că, la primul magazin de haine din cale, am fugit puţin, am intrat şi i-am spus şefului de raion că urmează să se ivească un individ cu mustaţă şi cioc, care, de dimineaţă, a furat, împreună cu un complice cu maşină, 50 de costume. Şi m-am ascuns după un stelaj, pândind. Intră Beldeanu, mă caută din priviri şi, cum nu mă zăreşte, îi spune şefului de raion, cu tonul obişnuit de el în situaţiile în care vroia să pară popular:

– Ia ascultă, mă tovarăşe: coane, îmi arăţi şi mie nişte costume?

Responsabilul s-a uitat curmeziş spre mine, care deja ieşisem la iveală şi, arătând cu degetul spre poetul Sucevei, am strigat:

– Ăsta e! De dimineaţă, împreună cu complicele lui, a furat deja 50 de costume…

Omul a şuierat scurt şi s-au ivit doi vlăjgani şi vreo câteva vânzătoare, dar lepădând zâmbetul profesional. De vreo jumătate ce ceas îl prevenisem pe Ion că, dacă mă mai cară într-un singur magazin, aşa o să fac, dar nu m-a crezut, că doar eram şi suntem prieteni. Văzând pericolul unei nedorite chelfăneli, înainte de a se lămuri lucrurile, a luat-o la fugă spre Piaţa Amzei, iar eu şi comercianţii, după el. Era o căldură afurisită, amplificată de asfaltul Bucureştilor,  încât vânzătorii au renunţat, unul câte unul, la vânătoare, mai ales că din unitatea lor nu se furase nimic, iar eu l-am ajuns greu pe Beldeanu, abia în faţa chioşcului de covrigi calzi. Se oprise, aplecat, cu palmele sprijinite mai sus de genunchi, şi respira aglomerat, zâmbind:

– Mi-ai făcut-o!

– Doar ţi-am promis…

– Bine, bine, nu mă supăr; hai să luăm câte doi covrigi şi să mergem fiecare la treburile lui…

– Şi berea?

– Las-o-n plata Domnului, nu vezi că e cald!

Cumplit m-am supărat. Nu am zis nimic, ci doar i-am întors spatele şi am pornit hotărât spre o grădină de vară din apropiere, fără să privesc în urmă şi fără să ştiu că Ion, cu aţa cu covrigi în mână, mă urma, ronţăind din mers. Am avut noroc şi am găsit o masă liberă, de patru persoane, la care m-am aşezat, comandând patru halbe cu bere şi o dublă de rom, sub pretextul că-mi aştept nişte prieteni. Iar prietenii n-au întârziat: întâi l-am zări pe Sven, ataşatul cultural al Ambasadei Suediei, mare amator de poezie românească, pe care-l cunoscusem la întrunirile elitei bucureştene, organizate de actorul şi poetul Arcadie Donos, care se refugiase din Basarabia, împreună cu Colea Răutu, evenimente puse în scenă la Casa de cultură „Friedrich Schiller”, care instituţie culturală de prestigiu era condusă de soţia lui. Veneau la acele întruniri mulţi secretari de ambasade, venea Ion Larian Postolache, cu contesa lui italiană, veneau tot felul de vlăstare ale aristocraţiei de odinioară, care supravieţuiau cu demnitate în comunism, în frunte cu Alexandru Paleologu, venea regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, veneau mari consumatori de cultură, care îşi duraseră deja o reputaţie în acest domeniu. La prima mea participare, fără să cunosc participanţii, citisem un poem, „Cobzarul”, pe care îl închinasem memoriei poetului Dominic Stanca. Când să citesc un alt poem, s-a apropiat de mine o doamnă în vârstă, frumoasă şi elegantă, dar cu obrajii brăzdaţi de lacrimi şi, după ce mi s-a prezentat, m-a rugat să-i dăruiesc ei manuscrisul poemului dedicat soţului domniei sale, promiţându-mi o copie, pe care însă nu am mai primit-o, pentru că, a doua zi, Sorana Coroamă-Stanca pleca la Weimar, urmând să facă regia unui spectacol de operă după o piesă a lui Johann Wolfgang von Goethe. Mi-a trimis câteva ilustrate cu oraşul Weimar, pe care nota, pe scurt, informaţii despre spectacol şi premieră, dar nu ne-am mai întâlnit, pentru că, la fel de nepremeditat şi de neaşteptat ca şi fuga de acasă, avea să se producă şi întoarcerea fiului risipitor.

Cum aveam halbele abia sosite, am turnat într-una 50 grame de rom şi, pentru că Sven zâmbea intrigat, i-am pus şi lui, în halba oferită, acelaşi conţinut al carcaletelui „trăsnet”, cu care mă obişnuisem. Ciocnim, gustăm, şi iată-l pe Beldeanu, ronţăind covrigi. Se aşează, îi fac cunoştinţă cu consilierul cultural suedez şi bag de seamă că lasă covrigii, dar nici de halbă nu se atinge, ci îmi aruncă, arar, priviri furioase, aşa că nu m-am putut abţine:

– Bine, măi Ioane, mi-a tocat aiurea şase ceasuri din viaţă şi tot tu faci pe supăratul!?

Beldeanu, mâlc. Pagubă-n ciuperci: cu Sven puteam discuta la nesfârşit despre poezie şi sunt sigur că şi el scria versuri, deşi a ezitat, întotdeauna, să-mi răspundă cu da sau nu. În fine, când a venit ospătarul pentru o nouă comandă, de data asta plătită de Sven, suedezul a profitat de prilej pentru a merge la toaletă, iar Beldeau, rămas doar cu mine, a răbufnit:

– Bine, măi tovarăşe, să-mi faci tocmai mie una ca asta?

– Dar ce ţi-am făcut?

– Să mă compromiţi pe mine, un om în care partidul a investit încredere, punându-mă la cheremul unui spion imperialist!

– Ioane, dar e ataşat cultural: ne ştim de la manifestări culturale româneşti…

– Nu contează, e spion. Adio!

Şi dus a fost. Când s-a întors Sven, pe masă, în faţa scaunului poetului, rămăseseră doar doi covrigi fierţi, pe care Ion Beldeanu îi cumpărase pentru mine şi, pentru că deja se contaminaseră cu spionaj suedez („poate aveau şi vreun emiţător minuscul, care, la primă vedere, părea mac”, avea să-mi explice în seara aceleiaşi zile).

Când s-a înserat, pentru că ne întâlnisem şi cu Vasile Blendea, am mers la terasa Uniunii Scriitorilor, dar Sven nu a rămas mult, deşi avea, printre scriitori, o puzderie de prieteni. Când a sosit Eugen Jebeleanu şi s-a aşezat la masa numai lui rezervată, de la intrare, ospătăriţa a venit şi ne-a comunicat că Maestrul ne invită la masa domniei sale. Nu m-am ridicat, spunându-i lui Vasile că nu am ce căuta eu acolo, Jebeleanu având de discutat cu el, nu cu mine. Mi-a dat dreptate, a plecat, apoi a revenit:

– Hai şi tu, că Maestrul vrea să te cunoască!

Nu prea avea de ce, dar am mers, pentru că era o şansă unică pentru mine. Curând a sosit şi Ileana Mălănciou, şi fiica poetului, iar poetul Tudor George „Ahoe”, făcut binişor, ne-a făcut o mulţime de fotografii sau măcar asta era de presupus după bliţuri. Eugen Jebeleanu, care primise seturi întregi cu fotografii de scriitori de la Vasile Blendea, îi explica viziunea domnie sale asupra viitoarei „Istorii a literaturii române contemporane în imagini”, lucrare care nu ştiu să fi apărut, deşi Maestrul trudea cu pasiune, prin anii 1982-1983, la redactarea ei. Uneori, doar ca să nu mă simt ignorat, Eugen Jebeleanu îmi cerea câte o părere, pe care o şopteam timid, parcă scuzându-mă. Incredibili sunt oamenii cu adevărat mari; deja mă convinsesem: au o plăcere reală a socializării şi un respect faţă de omul cu care discută, care, pe atunci, mă uluia.

Când am plecat la toaletă, l-am văzut, la o masă din cale, pe Ion Beldeanu, aflat între poetul George Alboiu şi un om, cu chip de femeie bătrână, pe care nu-l ştiam. Beldeanu îmi zâmbea larg şi mucalit, semn că-i trecuse supărarea pe mine.

– Ce faci, coane, te-ai boierit? Stai numai cu şefimea? Ia loc, oleacă…

M-am aşezat, am dat noroc cu cei doi şi m-am prezentat, pentru că, deşi îl ştiam pe Alboiu, nu ne cunoscuserăm.

– Ioanid Romanescu, mi s-a prezentat cu voce obosită, bărbatul cu chip de femeie bătrână, privindu-mă cu ochi îngustaţi de oboseală şi, probabil, de suferinţă.

– Coane, trece direct şi maliţios la subiect Beldeanu. Văd că te învârţi numai în cercuri mari: ba spioni suedezi, ba spioni bolşevici. Uite care-i problema: prietenul nostru, Ioanid Romanescu, este pe cale de a-şi pierde vederea. Are nevoie de un reputat oculist. Nu ştii pe cineva?

Nu ştiam. Auzisem despre un mare oculist din Iaşi, Vancea – dacă nu mă înşel, dar la noi, la români, geniu să fii, dacă locuieşti în aceeaşi vatră cu poporeanul, doi bani nu faci. Am promis, totuşi, că o să dau câteva telefoane şi, în maximum jumătate de oră, vin şi le comunic răspunsul. Am fost inspirat şi l-am sunat pe Aristotel Pârvulescu, iar domnia sa, luat prin surprindere, m-a rugat să revin cu un telefon peste zece minute, când mi-a spus numele celui mai mare oculist al României, cu care deja vorbise, aşa că mi-a dat adresa şi numărul lui de telefon, urmând ca a doua zi să merg, cu Ioanid Romanescu, între orele 10-16, la un consult.

– O să vedeţi că îl cunoaşteţi, pentru că vine frecvent la „Friedrich Schiller”. Şi dânsul vă ştie, de asta trebuie să mergeţi şi dumneavoastră.

M-am întors, cu vestea bună, la cei trei, stabilind să-l aştept pe Ioanid Romanescu, după ora 9, a doua zi, în faţă la Casa Scânteii, colţ cu Restaurantul „Herăstrău”. Întotdeauna ajung, la o întâlnire, cu un sfert de oră mai devreme, pentru că ţin cont de ce-mi spusese tata: „Măi băiete, să nu întârzii niciodată, pentru că, dacă o faci, în primele cinci minute cel care te aşteaptă începe să se enerveze, în următoarele cinci, să-ţi inventarieze defectele, iar în ultimele cinci minute ale sfertului academic, să-ţi născocească defecte”.

Mă plimbam de vreun sfert de oră prin locul întâlnirii, când îl văd, venind grăbit, pe poetul Tudor George „Ahoe”, care, ştiindu-mă doar din vedere, m-a salutat printr-o înclinare a capului şi a început şi el să se plimbe. Cu o seară înainte, la terasă, era praf şi pulberi, şi iată-l, proaspăt, prezent la matinala întâlnire. Cine-ar fi crezut! Ne intersectăm, în plimbările noastre de aşteptare, şi uneori ne zâmbim, dacă nu cumva ne privim cu îngrijorare ceasurile. La două minute, amândoi ne consultăm ceasurile. Eu am „Pobeta” tatii, schimbată, înainte de a închide definitiv ochii, cu „Ruhla” de la mâna mea. „Ahoe” are un ceas de ultimă generaţie, cu cadran mare, aurit. La zece fix, intersectându-ne iar, liderul grupului zeflemiştilor de la Terasa Uniunii Scriitorilor mă întreabă:

– Nu vă supăraţi, dumneavoastră tot pe Ioanid Romanescu îl aşteptaţi?

– Tot.

– Tot cu problema ochilor?

– Tot.

– Şi la cine aţi rezolvat?

I-am spus numele somităţii ştiinţifice, la care apelase şi Tudor George „Ahoe”, pentru că se cunoşteau, ba chiar erau buni prieteni. Deja se ridicase mira şi ne-am înţeles din ochi să ne aşezăm la o masă a terasei Restaurantului „Herăstrău”, ca să nu ne scape eventuala ivire a lui Ioanid Romanescu, şi să ne dregem cu câte o bere. I-am propus uriaşului poet, la propriu, nu doar la figurat, să transformăm berea în carcalete „trăsnet” şi, deşi era consumator doar de vinuri bune, a acceptat, pentru că, în fond, amândoi aveam nevoie de câte o clătire cu „apă de gură”. Numai că berea cu rom i s-a părut de-a dreptul nobilă sau măcar interesantă şi incitantă, aşa că am continuat cu „trăsnet”, până la ora 12. Amândoi eram, totuşi, îngrijoraţi de soarta poetului Ioanid Romanescu: dacă o fi păţit ceva? Cine ştie pe unde e acum, când noi bem insensibili, doar ca să ne dregem. Ne ridicăm de la masă şi pornim, pedestru, spre Centru. Fără grabă, vorbind vrute şi nevrute. Când ne iese câte o terasă în cale, slabi de îngeri fiind, nu rezistăm ademenirii şi intrăm, dar, de data asta, cu gândul evlavios la sângele Domnului, nu ne mai atingem de trascăuri, ci doar de prea-sfântul vin. Şi sunt o puzderie de terase de la Casa Scânteii până pe Calea Victoriei, una mai senzuală şi mai atrăgătoare decât cealaltă, iar robii lui Dumnezeu, păcătoşii poeţi George şi Ion, nu numai că nu se împotrivesc, ci dau năvală păcătoasă ca păgânii greci, strigând: „Ahoe!”.

În sfârşit, destul de târzior în noapte, ajungem „acasă”, lângă gaşca urâţilor Pucă, Pâcă, Pan Izverna şi ceilalţi tovarăşi de boemă bucureşteană a masivului bărbat şi poet Tudor George. La o masă – stupoare – Ion Beldeanu, George Alboiu şi… Ioanid Romanescu. Îi priveam înspăimântat, pentru că simţeam, în umărul meu stâng, braţul musculos al lui „Ahoe” încordându-se, dar s-a întâmplat ceea ce nu mă aşteptam să se întâmple; Tudor George „Ahoe” s-a plecat uşor spre acea masă şi a şoptit, ca la spovedanie, cu glas suav, dintr-odată îndumnezeit:

– Halal, caracter!

Şi s-a îndreptat fericit spre masa de douăsprezece persoane a veselei lui cete, în care mi-a făcut loc „de-a dreapta Tatălui”.

– Ioane, nu ştiu ce scrii şi cum scrii, dar sunt sigur că o faci bine. Pentru că asemenea mie, fraierul, ai caracter, măi băiete!

Fuga de acasă (IV)

Cezar Baltag – foto: AgerPres

La vreo săptămână după marea întâlnire de la Clubul „Vulcan”, am dat curs invitaţiei lui Cezar Baltag de a-l vizita în redacţia revistei „Viaţa românească”, aflată, pe atunci, la parterul unei foste case boiereşti, pe o străduţă din stânga Ateneului Român. Cum urcai treptele şi intrai pe hol, aveai în faţă fostă cămăruţă a portarului, în care îşi aveau biroul George Pituţ şi Vasile Andru, apoi intrai în salonul de odinioară, despărţit în două prin pereţi de glasvand; în dreapta, cu birouri simetrice şi mult depărtate între ele, lucrau Cezar Baltag şi proaspătul lui fin, poetul maramureşean Petre Got. Cezar Baltag semăna mult cu fostul meu profesor de filozofie, Valerian Căldare: acelaşi ten arămiu, cu frunte frumos boltită şi încadrată de un păr negru, des şi ondulat precum cel al jamaicanilor. O tristeţe ca o paloare discretă îl însoţea, din februarie 1975, când fratele lui mai mic, Nicolae, născut în refugiul de la Dorohoi, s-a fost stins, la doar 35 de ani, de leucemie. Îl iubise mult pe acest frate nu doar de sânge, ci şi de vocaţie lirică şi literară, iar golul existenţial prăbuşise o falie dureroasă şi de nevindecat. Basarabean din părţile Hotinului fiind, născut în casa preotului din Mălineşti, în 26 iulie 1939, Cezar Baltag era un om tăcut, dar atent, cu o operă literară novatoare, care înfruntase cu succes proletcultismul, şi preocupat, până la fascinaţie, de filosofia culturii, domeniu din care traducea intens. Când îl vizitat eu, prin vara anului 1982, traducea, pentru revistă, „Ulysses”, de James Joyce, şi „Istoria religiilor”, de Mircea Eliade, textele de peste săptămână citindu-i-le, sâmbăta după-amiază, lui Petre Got, iar la rugămintea mea, acceptată cu bucurie, şi mie. Erau fascinante acele zile de lectură în trei, când vocea moale, aproape catifelată a poetului pe care îl veneram, se risipea prin încăpere şi când trăiam senzaţia răstignirii unui uriaş al trăirilor, „cu tălpile-n Casiopeea, cu fruntea în Săgetător”. Îl ascultasem, la „Vulcan”, citind poezie proprie, dar la întâlnirile acestea de sâmbăta refuza să ne citească poemele de peste săptămână, probabil dintr-o pudicitate excesivă a sufletului.

– Fleacuri, nu avem voie să întinăm templul paginilor acestora cu fleacurile mele…

Petre Got – foto: Referatele.com

Şi nu erau cu nimic mai prejos poemele lui Cezar Baltag nu doar faţă de operele pe care le traducea, ci şi faţă de orice altceva, pentru că însemnau o unicitate a trăirii, cu dureri şi tragisme ample şi irepetabile, care îi transformau inima şi mintea într-un templu, păstrat pur şi inaccesibil, ca să nu se simtă vreodată izgonit din el. Când ne asculta sau doar ne sorbea fascinaţia cu care trăisem lectura, îşi rezema bărbia în podul palmei drepte, rezemând cotul în podul palmei stângi, parcă fericit de derutele, adesea stângace, cu care noi descifram şi universul spiritual atât de străin nouă şi de neobişnuit al universului tipologic creionat de Joyce (George Arion îmi împrumutase „Oameni din Dublin” şi „Portret al artistului în tinereţe”, cărţi care mă intimidaseră prin aparentul de straniu) sau senzaţia alcătuirii şi nicidecum a premeditării de cărţi, pe care o întâlnisem la Lucian Blaga, toate cărţile lui Mircea Eliade fiind, de fapt, asamblări ale de eseuri şi studii, publicate anterior, iar de aici repetarea unor paragrafe, uneori chiar contradictorii, pentru că proveneau din epoci cognitive diferite. Observaţia aceasta l-a surprins pe Cezar Baltag şi i-a plăcut şi francheţea cu care spun tot ce gândesc, fără să iau în calcul eventualele riscuri ale unor enunţuri insuficient argumentate. Simţeam că fiecare frază a lui Mircea Eliade îl preocupa, iar pe om nu-l preocupă decât ceea ce cu adevărat iubeşte. Pe mine nu mă impresiona „Istoria religiilor” (există o variantă şi în fişele lui Nicolae Iorga pentru o istoria mondială a spiritualităţii), care, în fond, este cu mult sub valoarea celorlalte cărţi ale lui Eliade, deşi la fel de asamblate din eseuri separate, publicate la distanţe de timp, dar readuse într-un tot unitar, ceea ce avea să-l determine pe Eugen Coşeriu să susţină că Mircea Eliade nu este un filosof, pentru că nu a premeditat un sistem. Dar sistemul exista: oricare eseu, luat separat, o probează. Prin asamblare, distincţia dispare şi se conturează senzaţia absenţei sistemului. Nu ştiu dacă, prin vara anului 1982, îmi formulam la fel de limpede argumentele, dar pentru Cezar Baltag conta, pentru că dialogul profund nu confruntă doi oameni, ci se iscă şi continuă în interiorul tău, cu condiţia ca adevărul luat în discuţie cu un altul să fie existat în subconştientul tău ca o latenţă, cu capacitatea de a deveni activă.

Ioanichie Olteanu – foto: Observator Cultural

Pe când disputam noi astfel de teme, în birou a intrat un domn longilin, cu o mustaţă subţire şi discretă, care, când i-am fost prezentat, m-a poftit în biroul domniei sale, imediat după ce terminăm dezbaterea în curs. Era Ioanichie Olteanu, care, înainte de a fi ajuns redactor şef la „Viaţa românească” şi membru în conducerea Uniunii Scriitorilor, răspundea, pe vremea adolescenţei mele, de poşta redacţiei revistei „Tomis” din Constanţa. Îmi citise, de-a lungul anilor, multe tentative lirice şi îmi cunoştea bine eventuala evoluţie, care, se vede treaba, chiar exista. Ioanichie Olteanu, ca şi mine, fuma numai „Naţionale”, iar când nu se găseau, „Mărăşeşti” sau „Carpaţi”, dar niciodată cu filtru. Iar dacă Gheorghe Tomozei, pe care îl cunoscusem la „Flacăra”, persifla parvenitismul vremii cu o carte de vizită, pe care scria „Gheorghe Tomozei / fumător de Snagov”, Ioanichie Olteanu ignora total nimicniciile vremii, fiind preocupat doar de slujirea din răsputeri a culturii naţionale. Pentru el nu existau individualităţi, ci o breaslă, cu componente la fel de importante, oricât ar fi fost de inegale. Când am intrat în biroul lui, a scos pachetul de „Naţionale”, o coală albă şi un pix. A zâmbit frăţeşte, când a văzut pachetul meu de „Naţionale” şi a început să-mi dicteze o cerere, adresată Preşedintelui Scriitorilor din România, prin care solicitam un împrumut de 10.000 lei. Leafa mea pe şase luni! M-am oprit din scris, pentru că mă înspăimânta gândul posibilităţii returnării banilor, dar Ioanichie Olteanu a insistat să am încredere în el şi să scriu, până la capăt, tot ce-mi dictează. A sunat, apoi, undeva, a vorbit cu o doamnă şi, revenind la masă a apostilat astfel cererea mea: „Se va acorda din fondul de ajutorare a tinerilor scriitori”. A semnat şi mi-a zis să merg, peste vreo patru zile, la casieria Uniunii Scriitorilor, să-mi ridic banii.

Mă golisem de cuvinte, îmi tremurau buzele şi mă chinuiau câteva lacrimi, care se vroiau slobozite, dar le-am reţinut, sub stânca izvorului lor, cu forţa. Redactorul şef al revistei „Viaţa românească” a zâmbit înduioşat, apoi, căutând prin fişet, a scos câteva numere de revistă şi mi le-a dăruit:

– Pariez că n-ai ştiut că ai publicat poeme şi în viaţa românească. Doamna cu care am vorbit adineauri o să-ţi dea şi drepturile de autor pentru poemele acestea…

Tată de sânge să-mi fi fost, Ioanichie Olteanu nu-mi putea dărui ceva mai copleşitor. Nu scriu „domnul” Ioanichie Olteanu, pentru că scriitorii sunt mai presus de atât; poate că înfăţişări ale dumnezeirii, poate că îngeri păzitori care vin să-ţi arate calea, poate că mai tainic şi mai important decât atât.

În ziua în care trebuia să merg la casieria Uniunii Scriitorilor, mă sufoca conştiinţa nimicniciei. Nu cunoşteam clădirea, ci doar terasa din spate, unde mergeam adesea cu Vasile Blendea şi mai rar cu Val Lefescu, care prefera „Grădiniţa”. Când am intrat sub uriaşa cupolă, cu candelabre masive, îmi venea să o iau la fugă. Ştiam, de la Ioanichie Olteanu, că, undeva, în dreapta, voi găsi casieria, dar nu puteam face un pas, de teamă să nu atrag atenţia cuiva şi să fiu gonit până în capătul lumii. Intrasem într-un templu, în care încă nu mă simţeam îndreptăţit să păşesc şi parcă lungul şir de ţărani ai neamului meu lunecaseră povară peste umerii mei.

– Căutaţi ceva?

D. R. Popescu – foto: Ferenc Csomafáy

S-a rupt ceva în mine, şi am răspuns, gâtuit, fără să întorc ochii, pentru că recunoscusem vocea blândă şi plină de omenesc a Preşedintelui D. R. Popescu.

– Casieria, am bâiguit pierdut.

– Da, dar casiera e la bancă şi vine abia peste o oră…

Ce bine, mi-am spus în gând. Ies şi nu mă mai întorc. Dar n-a fost chip, pentru că D. R. Popescu mi-a cerut, cu aceeaşi incomparabilă blândeţe:

– Poftiţi în biroul meu. Trece timpul mai uşor…

– N-aş vrea să abuzez…

– Dar nu e nici un abuz. E o plăcere.

L-am urmat şi, când a deschis o uşă de palat, cu două canaturi, pe stânga culoarului şi aproape faţă în faţă cu cea care ducea la birouri şi casierie, iar am avut ezitări. Înăuntru, la un birou discret, se afla un birou mai mic, la care lucra un domn îmbrăcat bizar, cu haine prea colorate şi cu pantaloni trei-sferturi, care-i lăsau gleznele, înfăşurate în ciorapi şi mai coloraţi.

– Traian Iancu, Preşedintele Fondului Literar!, mi l-a prezentat D. R. Popescu.

– Dumneavoastră trebuie să fiţi Ion Drăguşanul… Mă bucur, pentru că atâtea mi-au povestit despre dumneavoastră şi Ioanichie Olteanu, şi D. R. Popescu, încât chiar eram curios să vă cunosc…

Nu credeam că D. R. Popescu mă mai ştia, pentru că trecuseră vreo patru ani din clipa în care îmi înmânase Diploma „Nicolae Labiş”. Era unul dintre puţinii oameni de cultură care contau şi în ochii lui Nicolae Ceauşescu şi care avea atâta putere, deşi puterea nu-l interesa, încât nu o folosea decât pentru binele obştii scriitoriceşti. Eu nu însemnam nimic, doar o biată frunză rătăcită pe o apă tulbure şi grăbită, dar iată că eram întâmpinat, într-o lume la care nici nu visam, ca un adevărat frate. Gustam din cafea picuri mici, ca să-mi ascund fâsticeala, şi mă simţeam precum iobagul adolescent Taras Şevcenko în atelierul pictorului Vasiliy Shiriaev, primul în care intrase magnificul viitor poet baladist şi pictor ucrainean. Din fericire, casiera s-a întors mai repede şi cum Preşedintele lăsase, probabil, vorbă să fie sunat, D. R. Popescu m-a condus personal până la ghişeul cu grilaj al casieriei, deşi insistam că „mă descurc”, apoi mi-a strâns mâna şi mi-a urat succes. Era atât de nobil şi de sfânt acest om, care studiase medicina, dar şi-a găsit calea şi locul inconfundabil în dramaturgia şi în proza românească, încât am privit, multă vreme, uşa pe care a dispărut şi urmele nevăzute de până acolo, urme pe care le-am pus, spre păstrare, în sufletul meu ca pe nişte sfinte relicve. Nu speram să-l mai întâlnesc vreodată, iar în ianuarie 1990, când haita mediocrităţilor s-a năpustit asupra umbrei sale, încercând să o sfâşie, am scris unul dintre cele mai dure articole împotriva acestei haite, pe care cred că l-am publicat în „Glasul Bucovinei” al lui Emil Iamandi şi Mihai Tandru. Probabil că ziarul i-a fost trimis de Marcel Mureşeanu, care-i rămăsese fidel prieten, aşa că, într-o toamnă a anilor 2000, pe când mă aflam pe la Siret, cu prilejul manifestări „Octombrie de Bucovina”, m-a sunat Rodica Dominte şi mi-a spus că a trimis după mine o maşină, la rugămintea lui D. R. Popescu, care se afla la Mănăstirea Humorului, împreună cu ceilalţi componenţi ai juriului de la „Voroneţiana”, regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu.

Când am ajuns la pensiunea din Mănăstirea Humorului, în care juriul lua masa, D. R. Popescu s-a ridicat în picioare şi mi-a ieşit în întâmpinare. Eram la fel de copleşit ca în vara anului 1982, când mi-a spus:

– Vă mulţumesc. Articolul dumneavoastră a fost singurul care mi-a dat putere de viaţă. Dacă nu ajungea la mine, nu ştiu cum aş fi putut trece peste clipele acelea tenebroase…

Ne-am aşezat, cu câte o cafea în faţă, şi am stat la taifas vreo două ceasuri. Lângă mine şedea Geo Saizescu, iar lângă D. R. Popescu, Tudor Mărăscu. Era fericit că nu l-am dezamăgit şi că, în două rânduri, întrezărise în mine corect ceea ce urma să fiu. În primul rând, om. Nici cu cărţile pe care le-am scris n-am dat cu bolta în baltă, dar principalul sens al împlinirii mele, spre care încă mai păşeam şi pe atunci, era statul de om. OM, scris AUM, a fost cel mai vechi nume al dumnezeirii, fiinţele umane, deci create de OM, se numeau seminţii. Mult mai târziu, „după chipul şi asemănarea”, semenii pământeşti s-au numit oameni. Iar D. R. Popescu a însemnat şi înseamnă pentru mine OM. Mai mult decât model de conduită, mai mult decât spirit: o identitatea dumnezeiască.

Fuga de acasă (III)

Bodor Pall, la întâlnirea Uniunii Scriitorilor cu Cenaclul “Vulcan”

Încercam, de multă vreme, să scriu un poem despre rătăcirile şi reperele mele, despre nelinişte şi resemnare, dar nu izbuteam, pentru că nici măcar nelămuritul nu avea un contur, pe care să-l aştern melodios în cuvinte. Nu-l citisem pe Mircea Streinul, pus la index pe atunci, dar intuiam, aidoma lui, că dumnezeirea ni se arată, clipă de clipă, prin trei dimensiuni, prin inefabil, prin melodic şi prin pictural, şi tocmai de aceea fiecare poem care-mi poposea pe masă trebuia să cânte şi să vizualizeze, în vibraţia inefabilă a simţirii lirice. Într-o noapte, în atmosfera de haltă cenuşie a căminului de nefamilişti, poemul acela s-a ivit, fără premeditări, ci într-o curgere neaşteptată şi tumultoasă, în care m-am zărit, uimit, ca într-o oglindă. Era ca şi cum mi-aş fi pipăit sufletul rană cu rană, fără să aflu leacuri vindecătoare, dar având conştiinţa fiecărei răni în parte, însăşi viaţa, cu lipsa ei de rosturi fireşti, fiind o imensă şi sângerândă rană, deschisă între cer şi pământ, din care aş fi vrut să mă rup, fără să-mi pese de netimp şi dacă în netimp se întâmplă sau nu ceva. Nu mă bântuiau gânduri negre, ci, aidoma lui Marin Sorescu, în „Iona”, îmi doream încă o naştere, ba poate că şi mai multe, atâtea naşteri încât viaţa de după una dintre ele să-mi reuşească şi să fiu fericit.

Cu câteva zile înainte, venise la directorul general al Uzinelor „Vulcan”, domnul inginer Flutur, poetul Dan Deşliu, care propunea o întâlnire între o echipă a Uniunii Scriitorilor şi Cenaclul „Vulcan”, şi tocmai se negociau preferinţele muncitoreşti, când am ajuns eu în biroul directorului. În anticameră, secretara, o fată desăvârşită, cu excepţia ochilor, care nu spunea nimic, îmi reproşase că n-am scris niciodată o poezie despre ea şi am asigurat-o că se va rezolva în timpul şedinţei. M-a anunţat şi, când am intrat, l-am văzut pe prietenul meu Nicolae Liviu Stanciu, juristul întreprinderii, roşu ca sfecla, scufundat, de parcă s-ar fi ascuns, într-un fotoliu, în vreme ce bibliotecara clubului perora fericită:

– Ce bine, tovarăşe Deşliu, că aţi hotărât să ne aduceţi nişte scriitori. Cititorii îşi doresc de mult o astfel de întâlnire, dar cei mai mulţi cu Alexandre Dumas…

Nicolae Liviu Stanciu să facă infarct, nu alta, iar Dan Deşliu, vag amuzat, ţinea să rămână un cavaler pe deplin stăpân pe reacţiile sale:

– Cum să vă spun eu, scumpă tovarăşă… e cam dificil, pentru că Franţa ar trebui să ne aprobe un certificat de deshumare…

Nea Romică, şeful serviciului de protocol, care cocheta pătimaş cu versificarea, tocmai revenise cu o butelie de coniac „Bourbon”, din care a turnat cu eleganţă în pahare. Eu îmi deschisesem notesul şi trecusem titlul „Patologică”, apoi am slobozit strofele, vreme în care Liviu Stanciu s-a plecat uşor spre mine, întrebându-mă:

– Cum adică patologică?

– Adică logică de pat…

Tot nu a înţeles, dar eu scriam de zor, iar din strofele celor două „Patologice”, I şi II, pe care avea să mi le confişte, în manuscris, Romulus Vulpescu, pentru o plănuită antologie a poeziei senzuale din România, îmi mai amintesc doar o strofă: „vreau să iubesc nebun ca un pitic / în abstinenţa lui înfricoşată; / e patul pregătit, cobzarii orbi / se spânzură de lampă cu-o cravată”.

– Scrii o listă a scriitorilor pe care îi preferi, Ionică?, m-a întrebat directorul general, trimiţând-o pe bibliotecară la treabă, că doar o aşteaptă cititorii.

– Nu, domnule director. Scriu două poezii pentru şefa dumneavoastră de cabinet, care mă tot roagă de ceva vreme…

– Şi cum se cheamă?

– Patologică I şi Patologică !!

– Adică logică de pat, în două viziuni!, s-a prins directorul, care era niţel ceacâr, dar sclipitor de inteligent.

– Ne poţi citi şi nouă?, a întrebat Dan Deşliu, iar eu i-am răspuns citindu-i integral prima poezie, pe care deja o terminasem; în fond, nu era decât o joacă.

Dan Deşliu a ascultat atent, apoi mi-a cerut carnetul şi a citit singur acel text năstruşnic, stăruind asupra strofei pe care am reprodus-o.

– Ce inspirată dispunere de planuri: pe de o parte „vreau să iubesc nebun ca un pitic, în abstinenţa lui înfricoşată”, în plan existenţial, iar pe de altă parte, în metafizicul lui ars poetica, „cobzarii orbi / se spânzură de lampă cu-o cravată”… Domnule, dumneata eşti poet (apoi, privindu-mă prin ochelarii cu lentile groase şi cu rame de baga)… A, dumneata eşti tânărul debutat de Păunescu în „Flacăra”; te recunosc după poză…

Şefei de cabinet, pe fundul căreia s-au încheiat cele mai avantajoase contracte internaţionale ale Uzinelor „Vulcan”, nu i-au plăcut poeziile, pe motiv că, şi fără să văd, am văzut şi am descris prea mult: „te mai visez cu sexul dezgolit, / cu ţâţele obraznice şi grele, / cu ochi scăpărători ca nişte stele / şi te doresc cum nu te-am mai dorit; / îţi mai visez buricul senzual, / triunghiul de mătase de pe-aproape, / te-aş consuma din talpă până-n pleoape / ca pe-o friptură bună de batal”. Mai departe chiar nu-mi mai aduc aminte, dar nu-i nici o pagubă; am rămas dator doar cu o precizare: bibliotecara de la Clubul „Vulcan” era nepoata unui şef atât de mare, încât, la sugestia ministrului Ioan Avram, trebuia „ascunsă undeva, să nu facă uzinele de râs: de pildă la bibliotecă”. Era atât de fericită şi chiar că nu făcea cuiva vreun rău nici măcar cu fericirea ei atotcuprinzătoare şi, cumva, suficientă; întotdeauna am admirat-o sincer, pentru că, spre deosebire de mine, îşi aflase împlinirea şi, vorba unui proverb ardelenesc, dacă s-a născut proastă de mică, n-a avut treabă, a fluierat toată viaţa.

În ziua convenită pentru întâlnirea dintre „solia” Uniunii Scriitorilor şi Cenaclul „Vulcan”, în sala de şedinţe a clubului, în care încăpeau doar 50-60 de oameni, au venit, ca invitaţi ai mei, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi Romulus Vulpescu, iar ca prieteni ai lui Dan Deşliu, Dorin Tudoran şi Bodor Pall (singurul a cărui fotografie o mai am). Participa elita administrativă a uzinelor, inclusiv brigada artistică – cea mai bună din ţară, cu un umor cu mult peste „Divetis”, dar nu şi cu atâta noroc. Venise şi un tovarăş, Trelea, care se pretindea a fi „consilier ştiinţific al tovarăşei Elena Ceauşescu”, dar care avea să recunoască, într-o seară, când actorul Iurie Darie a vrut să-l arunce de la etajul şase al unui bloc de pe Calea Victoriei, în care locuia iubita lui Val Lefescu, că nu era decât securist. Deocamdată, nu ştiam nimic despre el şi nici despre buclucul în care aveam să nimeresc, ci eram concentrat asupra poemului pe care îl scrisesem în noaptea anterioară şi pe care l-am memorat fără efort, pentru a nu-l mai uita vreodată, pentru că, în fond, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” e o alegorie fidelă a sufletului meu.

Primii au citit oaspeţii, apoi colegii mei de la „Vulcan”, iar la urmă, când Dan Deşliu a vrut să încheie manifestarea cu un poem de-al meu, am şoptit, de parcă aş fi fost singur, în dialog doar cu mine însumi, poemul scris în noaptea anterioară. Se făcuse o linişte atât de încăpătoare, încât mi se părea dangăt de clopot fiecare cuvânt care-mi luneca de pe buze. Doar ultimul vers, care era şi titlul poemului, şi nu spusesem titlul, l-am transformat într-un fel de răcnet disperat. Şi s-a făcut o tăcere ca o prăpastie, până ce Romulus Vulpescu a răbufnit:

– Extraordinar poem! Domnilor, realizaţi la ce am fost noi martori astăzi?

Tăcerea încă stăruia, când l-am auzit pe Dorin Tudoran şoptind parcă cu vocea mea de adineauri, dar aparent fără nici o legătură cu poemul:

– Duminica trecută, am fost să-mi văd mama… La ţară. Am găsit-o zâmbind „cu gura ca o crimă”, cum inspirat a formulat tânărul nostru coleg, şi mi-a spus: „Măi băiete, eu îs bătrână şi bolnavă, iar cu cota de zahăr şi de ulei nu cred că voi supravieţui…”. Şi a zâmbit iar, „cu gura ca o crimă”…

A oftat Dorin Tudoran cu oftatul mamei lui, apoi s-a trecut la protocol, iar tovarăşul Trelea m-a tras deoparte, scrâşnind din fălci:

– Cum ţi-ai permis, tovarăşe, să-l aduci aici pe Dorin Tudoran?

Nu-l adusesem eu, ci Dan Deşliu, dar am întrebat naiv:

– Dar ce are? Doar e membru al Uniunii Scriitorilor…

– Da, dar e disident.

– Adică?, am întrebat, pentru că nu cunoşteam termenul, care nu desemnează un oponent politic, ci un om care doreşte doar modernizarea sistemului politic.

– Adică e duşmanul Partidului Comunist Român!

– Şi s-a scris chestia asta în „Scânteia” sau în „România liberă”, ca să aflu şi eu?

– Cum să se scrie?! Dar dumneata nu asculţi „Europa liberă”?

Răspunsul, deşi era deosebit de sincer, l-a dat peste cap pe tovarăşul Trelea, care probabil că m-a considerat retardat:

– Nu ascult, pentru că e un post de radio subversiv.

Între timp, a dat peste noi Romulus Vulpescu, care m-a luat prieteneşte de după umeri şi m-a condus în sala de protocol. Cu Romulus Vulpescu am rămas multă vreme în legătură, iar când avea ocazia, mă invitata, să spun versuri, la emisiunile lui de cultură generală, desfăşurate sub formă de concursuri gen „vreau să ştiu”. Între noi, mă punea să-i spun poemul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”, pe care i-l dăruisem în dactilogramă, şi parcă nu-mi prea venea să-l spun iarăşi.

– Când îl spui tu, e altceva, Ionică: se despică parcă ceva şi în mine; când îl citesc, e altfel, sunt numai eu acolo şi parcă-mi lipseşte tovărăşia de pe cale…

Revenind la tovarăşul Trelea, mi-aduc aminte că, într-o noapte de vară, ne adunasem pe terasa iubitei lui Val Lefescu, directoarea Bibliotecii „Ion Creangă”, câţiva prieteni: actorii Ştefan Mihăilescu-Brăila, Arcadie Donos şi Iurie Darie, epigramistul şi caricaturistul Alexandru Clenciu şi Victor Bibicioiu, şeful secţiei cărţi şi tipărituri în Ministerul Culturii, care fusese coleg de clasă cu Valentin Ceauşescu şi cu Mircea Lucescu, pe care aveam să-i întâlnim, altcândva, la „Grădiniţa”, eu fiind atât de preocupat de marele fotbalist, încât nici prin gând nu mi-a trecut că modestul lor coleg ar putea fi băiatul mai mare al lui Nicolae Ceauşescu. În seara aceea, pe terasa iubitei lui Val Lefescu, venise şi tovarăşul Trelea, dar atmosfera era destul de posacă. Nu din pricina lui, dar nimeni nu avea nici un chef, deşi nu eram obligaţi să bem votcă grape-fruit, precum în fosta casă a lui Corneliu Codreanu, în care locuia Val. Şi, pe neaşteptate, tovarăşul Trelea a început să spună bancuri cu „tovarăşul şi tovarăşa”, majoritatea bune, dar noi zâmbeam mânzeşte, cu gândul la bancul care insinua că individul care spune bancuri politice ia un an de închisoare, iar cei care ascultă, câte cinci. Şi numai ce-l vedem pe Iurie Darie, om veşnic vesel, surâzător şi cumsecade, că ţâşneşte din scaunul împletit, îl înşfacă pe Trelea de gât, zvârlindu-l spre înşiruirea de ţevi groase, care închideau terasa, apoi, ca în filme, l-a răsturnat pe spate, dincolo de ţevi, cu intenţia să-i dea drumul în bulevard. În glumă, poate, spuse, întorcând capul, peste umăr, spre noi:

– Nu-i aşa că a căzut singur de pe terasă, de beat ce era?

Nu a răspuns nimeni, pentru că gândul unei crime ne îngrozea; iar Trelea, cu capul în jos, ţinut strâns doar de curea, părea să nu-şi fi pierdut cumpătul.

– Mă, tu ai vrut să ne provoci?, a scrâşnit Iurie Darie.

– Nu, am brut să înviorez atmosfera…

– Şi chiar eşti consilierul tovarăşei?

– Sunt, dar ca ofiţer de securitate…

– Şi dacă te las să pici?

– Nu mă laşi, pentru că eşti om bun: fraier de bun!

Iurie l-a tras înapoi pe balcon, i-a aranjat amuzat hainele, plesnindu-l uşor peste obraji:

– Fir-ai tu al dracului!

Şi petrecerea a continuat, deja înviorată. Nici unul dintre noi nu a mai avut necazuri cu tovarăşul Trelea, dimpotrivă, părea să se bucure sincer când ne întâlnea întâmplător. Doar pe mine m-a întrebat, o singură dată, dacă, într-adevăr, nu ascult „Europa liberă”. Nu o ascultam, pentru că întotdeauna am considerat-o un post de radio subversiv. Nu promova ura împotriva comunismului, ci împotriva românismului. Cel puţin asta era şi a rămas părerea mea.

Între timp, împreună cu nemţenii Daniel Corbu şi Aurel Dumitraşcu, cu botoşăneanul Gelu Dorian, cu ieşeanul Lucian Vasiliu şi cu alţi câţiva, câştigasem, cu „Cornul de vânătoare”, un premiu de debut al Editurii „Albatros”, care îmi garanta apariţia unei cărţi de poezie în trei ani, dar care nu a mai apărut nici în zece. Când am mers, în 24 ianuarie 1990, să întreb, redactorul de carte Rusalim Mureşeanu a scos, încă înfricoşat, dactilograma dintr-un fişet metalic, scuzându-se:

– Mi-a fost frică. Dacă o publicam, ajungeam amândoi în închisoare…

Cartea purta titlul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” şi aveam s-o scot, pe cont propriu, mult mai târziu, adică la sfârşitul anului 1997, abia după ce terminasem de publicat cărţile de poezie ale foştilor deţinuţi politici Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Aveam înnăscut respectul faţă de lacrima pe nedrept ruptă cu cazmaua din suflet şi am încercat, după puteri, să o vindec şi-abia după aceea să văd, să cântăresc şi să încerc să pricep ce s-a mai întâmplat şi cu mine. Nu se întâmplase, totuşi, nimic, încă mai simţeam cum, aproape apocaliptic…

mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţuiţi pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

Fuga de acasă (II)

În ziua în care urma să primesc drepturile de autor pentru cele zece poeme, publicate în „Flacăra”, adică puţin mai mult decât un salariu mediu lunar, mi-am propus să-l invit pe George Arion, la o „cinste”, în Restaurantul „Herăstrău”. Avea vreo două ceasuri libere, aşa că m-a însoţit bucuros. Şi ce festin a urmat, în ciuda faptului că George Arion era un taciturn, care ascultă atent, creionându-şi personajele romanelor sale poliţiste, care sunt mai mult decât atât. Semăna mult la înfăţişare cu Octavian Goga, dar era total diferit la fire. Sora lui, Anca Arion, lucra în televiziune, iar Adrian Păunescu, deşi un dur ca lider, îi purta o caldă prietenie; m-am ciocnit, adesea, cu uriaşul poet şi om de cultură, pe când băteam la uşa lui Arion, ieşind din biroul acestuia bine dispus şi surâzător:

– Poftiţi, domnule poet!

Eu, să mă prăbuşesc în neant, copleşit de tulburătoarea întâlnire, care, de fiecare dată, mă lua prin surprindere, chiar şi atunci când directorul Uzinelor „Vulcan”, Flutur, îmi transmisese rugămintea de a trece pe la el, ceea ce n-am îndrăznit, căutându-l, mai întâi, pe Arion şi dând, iarăşi, nas în nas, cu titanul. Mi s-a cerut un elaborat despre muzica uşoară românească şi, după ce mi-am procurat broşuri cu texte de la Magazinul „Muzica”, am scris „Dar lăsaţi-ni-i nouă pe Eminescu şi Labiş”, text care începea în prima pagină, cu titlul ţâşnind dintr-o maşină de scris. De câteva ori mi-a cerut Adrian Păunescu, prin intermediul lui George Arion, texte sau poezii pe diverse teme, de fiecare dată mi le-a publicat în prima pagină, dar niciodată nu mi-a spus vreo vorbă, alta decât „Poftiţi, domnule poet!”.

După aproape două ore de petrecut împreună, timp în care gura nu mi-a tăcut o clipă, vorba „Mioriţei”, George Arion mi-a întins mâna, ridicându-se, iar eu am chemat ospătarul.

– A plătit domnul, nu mai aveţi nimic de plătit…

George Arion zâmbea ostenit, întotdeauna are un zâmbet ostenit, şi, pentru că insistam să plătesc eu, mi-a zis:

– Tinere, când o să câştigi cât câştig eu, poate că vei plăti tu o masă…

Şi a plecat spre redacţie. L-am însoţit până la intrare, apoi am urcat la „Contemporanul”, care consemnase debutul meu real în literatură; în fond, „Flacăra”, care-mi mai publicase, ca şi alte reviste şi ziare, poeme, semnate cu diverse pseudonime, abia acum îmi făcea adevăratul debut. Nu am păstrat exemplarul, pentru că, sub cerul înstelat din Dealul Spirii, l-am ridicat spre cer, aşa cum făcusem şi cu Diploma „Nicolae Labiş”, apoi, rupându-l bucăţele, pe care le-am împrăştiat în noapte, întrebând în univers:

– Vezi, tată? Vezi?

La „Contemporanul”, George Chirilă mi-a făcut cunoştinţă cu Platon Pardău şi, cum programul lor de lucru era pe terminate, i-am invitat la sărbătorirea debutului meu, tot la „Herăstrău”, apoi am străbătut Bucureştii, din cârciumă în cârciumă, plătind cu rândul, până în centru, colţ cu Cişmigiu, la cafeneaua „Tic-Tac”. Mă ştiam cu barmanul, „nea Costică”, un târgoveţ rotofei şi cu chelia ca un felinar interbelic, dar, din fericire, şi nea Costică mă ştia tot atât de vag, drept Ion şi atât. Am ciocnit paharele, iar de masa noastră s-a apropiat un maramureşean cu tacâmuri cioplite în lemn. Am vrut să cumpăr şi, pe când mă străduiam să aleg, Platon Pardău s-a ridicat de la masă, având nevoie de toaletă. Când să plătesc tacâmurile de lemn, numai ce l-am zărit pe Platon Pardău lovindu-l în chelie pe nea Costică, cu receptorul telefonului, pe care i-l smulsese din mână. Ospătarii şi bucătarii, vreo cinci vlăjgani, tocmai îl înconjurau crunţi pe marele prozator dornean şi, pricepând pericolul, m-am năpustit peste ei ca la rugbi, apoi l-am înşfăcat de braţ pe Platon Pardău, pescuindu-l din mers şi pe George Chirilă, pentru a-i urca în primul troleibuz care trecea pe acolo. A doua zi, când am trecut pe la „Contemporanul”, să văd dacă totul e în ordine, Platon Pardău mi s-a plâns că-l dor câteva coaste, în care apucaseră să-şi înfigă pumnii ospătarii de la „Tic-Tac”, şi, când l-am lămurit asupra cauzelor durerii, a vrut să sune la comandantul miliţiei capitalei, cu care se cunoştea, dar nu l-am lăsat. În fond, vina era a scriitorului, care, vrând să meargă la toaletă, s-a lăsat înşelat de faianţa bucătăriei şi, intrând în bucătărie, dar cu gândul la toaletă, tocmai se uşura liniştit, când barmanul l-a apucat brutal de braţ, îmbrâncindu-l până în dreptul telefonului, în încercarea de a chema miliţia.

Platon Pardău, aflând adevărul, a căzut pe gânduri:

– Şi cum facem ca să plătim consumaţia?

– Am plătit-o, pentru că am luat vodca direct de la bar…

A stat cât a mai stat îngândurat, a izbucnit în râs, apoi, după ce l-a sunat pe comandantul miliţiei Sectorului 5, căruia i-a dat întâlnire, peste vreo două ceasuri, la „Tic-Tac”, ne-a rugat să-l însoţim, invitaţie pe care sfielnicul George Chirilă a refuzat-o deznădăjduit. Eu am mers, iar nea Costică, de la bar, a exclamat, încă de cum am intrat pe uşă:

– Ăştia-s!

Ofiţerul de miliţie ne-a condus pe toţi trei într-un separeu-cameră, pe care-l ştia, iar acolo Platon Pardău i-a cerut scuze barmanului, care, aflând că autorul boacănei de aseară era, de fapt, prozatorul lui preferat, a dat fuga în bar, să aducă nişte cărţi, ca să obţină mult râvnitele autografe. A urmat un chefuleţ, pe care nu mai ştiu cine l-a decontat, şi totul s-a terminat cu bine.

După apariţia celor zece poeme în „Flacăra”, am mers la Clubul „Vulcan”, cu intenţia de a propune înfiinţarea unui cenaclu literar, dar directorul clubului, care citea şi el, ca toată lumea, revista lui Adrian Păunescu, m-a recunoscut şi mi-a zis:

– Şi eu sunt sucevean! Sau, mă rog, am fost pentru o vreme…

Se numea Alioşa Carastate, studiase baletul la Moscova şi fusese primul prim-solist al Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, până ce un accident al autobuzului Ansamblului, la Stroieşti, l-a îndepărtat brutal de scenă şi l-a obligat să se întoarcă, împreună cu soţia şi cu fetiţa care i se născuse la Suceava, în Bucureşti. În repertoriul de solist avea şi „Cozaceasca” lui Grigori Vindireu, care este, de fapt, cunoscutul dans ucrainean „Cercowcia”, şi izbutea să sară de deasupra a trei cercuri suprapuse de dansatori şi, când atingea scândura scenei, deja dansa pe vine ca un adevărat cazac. Ştia Alioşa Carastate că, prin elementele ruseşti şi, în primul rând, prin dansul în linii, se falsifică tradiţia românească şi că noile rădăcini ale coregrafiei ruseşti nu vor mai putea smulse vreodată, dar nu avusese ce face, respecta direcţia impusă de partid fără crâcnire.

Viorel Cata, Sofica, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat pe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos

Cenaclul s-a înfiinţat rapid, cu ucenicii moldoveni, ca şi mine, Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, cu juristul Nicolae Liviu Stanciu, cu inginerul Costel Dumbravă, cu cântăreaţa folk Mihaela Mazilu, cu Marian Burcea-Vlăsceanu şi cu alţi câţiva, inclusiv fete, care iubeau activitatea de cenaclu în sine, cu spiritul ei de echipă, nu neapărat şi literatura. Cu Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, şi ei fugiţi de acasă, eram invitat la tot felul de manifestări ale caselor de cultură din Bucureşti, dar şi la emisiuni ale TVR. Prima noastră apariţie la televiziune fusese condiţionată de tuns, dar am hotărât, de comun acord, să nu acceptăm, mai ales că Dan Caunic şi Viorel Cata aveau superbe plete blonde, iar Roman Dănilă, negre ca pana corbului. În ce mă priveşte, nu-mi prea păsa de păr, care şedea aidoma unei căpiţe de fân, dar nu puteam accepta condiţionarea, aşa că, pe când doream să plecăm, Puiu Stoicescu a găsit soluţia salvatoare:

– Staţi aşa: pentru ce avem atelierele de machiaj şi coafură? Să le prindă părul, în cocuri joase, cu cleme şi s-a rezolvat problema!

Multă lume ştia, deja, despre noi câte ceva, iar în satele Moldovei, în care cele două ore de program tv erau vizionate cu sfinţenie, în lipsa altor relaxări, băieţii au fost, unul câte unul, recunoscuţi, mai ales că apărea, pe burtieră, şi numele lor de acasă şi nicidecum vreun pseudonim, cum se întâmpla în cazul meu. Aşa se face faptul că, la sfârşitul săptămânii din nu mai ştiu care lună, pe când Dan, Viorel şi Romică plecaseră să vândă sticlele, ca să cumpere orez şi ţigări, iar eu rămăsesem în apartamentul din strada Sebastian, în care ne mutase conducerea uzinei, la uşa noastră s-au auzit bătăi timide, iar în cadrul ei, împovărat de bagaje, şedea un bărbat cu ochelari fumurii şi cu urme de cicatrici pe faţă. Cum obişnuiam să vorbim între noi despre părinţii noştri, imediat am înţeles că domnul cu pricina este tatăl lui Viorel Cata, care avusese un teribil accident de motocicletă, şi l-am poftit înăuntru, dar iar s-au auzit bătăi în uşă, de data asta mai puternice, iar în cadrul uşii şedeau doi bărbaţi voinici, tatăl lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, care aveau, lângă picioare, şi nişte damigene cu vin de ţară. Toţi trei m-au îmbrăţişat, pentru că mă ştiau de la televizor, mulţumindu-mi că nu i-am lăsat pe băieţii lor să ajungă nişte derbedei, ci fala familiilor din rândurile cărora au plecat. Când au venit băieţii cu orezul (numai orez mâncam, când ni se terminau banii), fluturându-şi pletele în vânt, părinţii lor au împietrit de uimire:

– Dănuţ, dar la televizor erai tuns…

– A crescut la loc, tată. Sunt tânăr şi părul creşte repede.

Orezul a fost pus deoparte, pentru alt sfârşit de lună, iar seara i-am însoţit pe cei trei taţi la Gara de Nord, de unde plecau, deja înfrăţiţi, spre Moldova. Dan Caunic avea să ajungă, după o îndelungată carieră de criminalist la Braşov, şef mare şi respectat în Poliţia Judeţului Botoşani, dar eu nu am nici un merit în privinţa viitoarelor lor cariere, afară de cel al încrederii pe care am avut-o în inteligenţa şi în puterea lor de regăsire. Prietenia nu-i un merit, ci o aptitudine, pe care o aveam, deloc atrofiată, şi astăzi.

La televiziune apăream des, mai ales după ce făcusem, în locul lui Puiu Stoicescu, dar sub supravegherea lui, o emisiune de dialoguri cu Poetul Ioan Alexandru, care abia se întorsese din Italia, unde primise o bursă pe doi ani, odată cu Premiul „Johann Gottfried von Herder”. Puiu avea o mustaţă, asemănătoare cu cea a lui Ion Ţiriac, dar mult mai frumoasă şi mai îngrijită, şi era, la rândul lui pus să opteze: îşi păstrează mustaţa sau apare la televizor. Ca şi noi, mai adineauri, nu a vrut să cedeze, deşi i s-a spus că ordinul vine direct de la tovarăşa Elena Ceauşescu. Nu era chiar aşa. Elena Ceauşescu, care văzuse, într-o seară, la televizor pe un om cu mustaţă urâtă, i-a zis soţului ei, Nicolae:

– Nicule, ce urâtă mustaţă are acesta!

A doua zi, activul de partid deja recomanda interzicerea cu străşnicie a mustăţilor în media românească, iar Puiu Stoicescu, care avea programate dialogurile cu Ioan Alexandru, m-a chemat, ca să-l cunosc pe ilustrul cărturar şi poet şi ca să putem lua în discuţie tot felul de teme, inclusiv tema „Iubirii de patrie”, pe care Alexandru o tratase amplu într-o carte de eseuri, pe care o citisem. Pe atunci, se fuma în birouri, iar eu fumam, în absenţa „Naţionalelor”, ţigări „Mărăşeşti”, care scoteau un fum dens şi insistent, ignorând parcă ferestrele deschise. La a doua întâlnire cu Ioan Alexandru, când am scos pachetul cu „Mărăşeşti”, Poetul mi-a întins grăbit un pachet de „Kent”, iar când a făcut-o şi a doua oară, eu încercând să refuz, mi-a zis panicat:

– Ale dumneavoastră prea scot fum, aşa că le-am cumpărat pe astea, pentru dumneavoastră, că scot fum mai puţin…

Am înlemnit. În loc să-mi spună „Măi băiete, nu fuma, că nu suport duhoarea blestematelor tale ţigări!”, Ioan Alexandru mi-a cumpărat un pachet de „Kent”, pe care a trebuit să-l iau cu mine, deşi nu am mai fumat, nici măcar la a treia noastră întâlnire, cea care a precedat începerea filmărilor. Emisiunea semăna, cumva, cu dialogurile de astăzi ale Eugeniei Vodă, doar că era mai temperamentală, Ioan Alexandru fiind un vulcanic slobozitor de metafore şi de adevăruri neştiute, inclusiv religioase, pe care le aflase în arhivele Vaticanului. Dacă nu aş fi avut prospeţimea expresiei, m-ar fi strivit, pur şi simplu, dar am făcut faţă cu brio, încheind cu o parafrază după o replică finală din nu mai ştiu ce film al lui Zbigniew Cybulski:

– Ascultându-vă, am avut în fiecare clipită senzaţia că vă văd, ieşind la o fereastră larg deschisă, pentru a striga: Oameni, vă iubesc!

Ioan Alexandru a râs, copleşit, pentru că era un om cu adevărat mare, adică sfielnic, modest şi dezarmant de sociabil. Mi-a mulţumit, şi în timpul filmării, şi după aceea. După montaj şi cenzură, au rămas după noi vreo două ceasuri de dialoguri, aşa că emisiunea s-a difuzat în două episoade. Nu am văzut-o, vreodată, pentru că în căminul de nefamilişti nu aveam televizor, dar nici nu am simţit nevoia să o revăd, pentru că prea intens trăisem totul, ba chiar şi astăzi, după mai bine de patru decenii, începe sufletul să-mi zvâcnească sub vălurirea aproape materială a ideilor pe care creierul le-a păstrat cu sfinţenie. Când, după Revoluţie, Ioan Alexandru vestea, de Crăciun, că „Hristos a înviat” şi pentru poporul român, proştii au râs, închipuindu-şi că uriaşul cărturar al culturii române ar fi confundat Crăciunul cu Paştele, fără ca măcar un singur om să priceapă că Ioan Alexandru semnala, de fapt, o îndelung aşteptată „a doua zi după Hristos”, pe care noi, românii, nu am conştientizat-o ca atare şi am ratat-o pentru totdeauna.