Pasărea şi clipa (I)

În vara anului 2001, poetul rădăuţean Simon-Petru Oprea, care tocmai îşi lansa primul şi singurul volum de poezie, „Lăuntrica transfigurare”, dintr-o serie plănuită de douăsprezece cărţi „Dimaxion” (Editura Muşatinii – Bucovina viitoare), m-a provocat să scriu un roman, cu pagini nenumerotate şi nelegate, puse într-un plic aidoma unor cărţi de jos, pagini care, după stabilirea unei ordini aleatorii, prin amestecarea filelor, să poată fi citit fără a-şi pierde sensurile. Simon-Petru se mutase în Suceava, unde avea să şi moară, angajându-se consilier al primarului Constantin Sofroni, care credea în vocaţia incontestabilă a poetului Simon-Petru Oprea. Ca să nu pierd prea mult timp, am hotărât să scriu doar o sută de pagini, pe două coordonate: trufia vremelniciei (pasărea) şi vremelnicia trufiei (clipa), înlăturând determinismul unităţii de timp. În cartea mea nu mai conta ordinea întâmplărilor, pentru că nu prin risipa de clipite se împlinea sau nu ceva. Două milenii de rătăcire prin etnii, până la reîntoarcerea în cea iniţială, se rezolva într-o singură pagină printr-un exerciţiu de imaginaţie care s-ar putea să cuprindă o „clipită” existenţială din istoria civilizaţiei umane:

„Acasă, pe pământ, străbunii etnici stau de veghe în subconştientul urmaşilor, avertizându-i, prin vise, asupra rătăcirilor. Unii cred în vise, alţii trăiesc izolaţi în doctrinele urii.

La cumpăna nopţilor, subconştientul zvâcneşte din aripi, căutând forma zborului. Deasupra somnului, în munţii cu câte douăsprezece pietre, ard cruci nevăzute.

Ard pentru nu se ştie ce şi pentru nu se ştie cine.

Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele. Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă, iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor.

Fiul îmbracă uniforma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol, cercetând cu tăişul lăncii dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeleancă, iată-i şi fiul evreu pe o corabie atacată de piraţi! Iată-l rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul acestuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie.

Nepotul, un tânăr arab, luptă vitejeşte pentru cucerirea Spaniei. Nepotul nepotului, oacheşul ostaş spaniol, cade prizonier la francezi. Rămâne pentru totdeauna în Franţa ca să se împlinească prin dragoste cu o localnică. Fiul lor se naşte francez, iar nepotul, micul toboşar de la Waterloo, îşi salvează viaţa învăţând să bată pe tobă ritmurile de luptă ale englezilor. Fiul lui se naşte englez, undeva, în Essex, iar fiul fiului, rănit pe câmpurile de luptă ale primului măcel planetar, este salvat de o nemţoaică, o femeie tânără, care-i îngrijeşte şi vindecă rănile. Copilul lor se naşte german şi este iniţiat în ură faţă de toate celelalte etnii ale pământului. Din subconştient, străbunii lui etnici îl avertizează, prin vise, că nu e drept să ridice mâna asupra lor, dar urmaşul lor din generaţia aceea nefericită nu crede în vise şi nu află niciodată că, de-a lungul mileniilor, şi sângele lui a locuit toate popoarele lumii”.

Chiar şi secvenţele „revoluţiei de la Suceava” şi-au găsit loc în acest roman ciudat. Ciudat, dar singurul care menţionează numele celor care au făcut parte din prima formulă administrată democratică, adică: Liviu Acostoaiei, Dragoş Adamoaei, Vasile Bălăceanu, Vasile Bercea, Ion Băiţan, Florin Bucaciuc, Dorin Buzdugan, Constantin Ciobanu, Lucian Constantinescu, Emanuel Diaconescu, Mircea Dăneasa, Gheorghe Galeş, Daniel Gondor, Adrian Graur, Vasile Hasnaşi, Marcel Hasenfratz, Mihai Iacobescu, Gheorghe Irimia, Nicolae Lazăr, Paul Manoliu, Eduard Măciucă, Cristinel Moisii, Gheorghe Munteanu, Ovidiu Mustaţă, Octavian Nestor, Gheorghe Nesteriuc, Silviu Onuţu, Constantin Pop, Viorel Popescu, Gheorghe Prepeliuc, Liviu Râmbu, Laurenţiu Seniuc, Lucia Şindrilar, Ion Tcaciuc, Mihai Trestianu, Sava Tudosă, Ionel Ţimpău şi Sofia Vicoveanca.

Scoasă pe cont propriu, „Pasărea şi clipa” s-a lansat împreună cu cartea „Veniţi de vă veseliţi! / O antologie a folclorului obştesc de iarnă”, de Aurel Ciornei şi Ion Drăguşanul, iar la vreo săptămână după aceea, într-o şedinţă a Consiliului Judeţean Suceava, a fost pusă la index, cerându-se grabnica ei retragere de pe piaţă.

– Uitaţi, aici e vorba despre dumneavoastră, domnule preşedinte… Aici e vorba despre colega noastră… Aici despre…

Ioan Cocuz împărţea câte o pagină sau chiar mai multe consilierilor judeţeni, pe care-i recunoscuse descrişi, deşi nenumiţi, în paginile cărţii mele. Cei mai mulţi au refuzat să se identifice cu personajele, iar cartea nu fusese tipărită cu finanţarea consiliului judeţean:

– Stimaţi colegi, a concluzionat preşedintele Gavril Mîrza. Cartea aceasta a fost tipărită pe cheltuiala autorului, nu a noastră, deci nu o putem retrage. Eu v-aş sfătui să nu vă recunoaşteţi în personaje, pentru că nu vă face cinste…

Şi totuşi gomoşenia „păsării”, care nu are merite pentru zbor, acesta fiind firescul ei existenţial, începuse vârtos dominaţia asupra societăţii sucevene. Rămăsesem doar câţiva oameni liberi, dar asta nu ne ajuta la nimic.

O cronică, „Pasărea şi clipa” de Ion Drăguşanul, publicată de Luminiţa Andriciuc, în „Obiectiv”, numărul din 4 aprilie 2002, mi-a probat că mesajul acestei cărţi fusese recepţionat corect:

„Romanul lui Ion Drăguşanul apărut în 2001 la Editura „Muşatinii / Bucovina viitoare” reprezintă un experiment intere­sant atât din punct de vedere al structurii cât şi al tematicii. Intenţionează o radi­ografie a democraţiei noastre „origi­nale” de tranziţie concomitent cu o intro­specţie istorică, filozofică şi sociologică a involuţiei gândirii unui popor.

Metafora păsării pluteşte deasupra clipei distrugându-se una pe alta şi împlinindu-se una în faţa alteia, două pagini ale aceleiaşi foi de hârtie – feţe ale timpului inert, aparent mişcător.

De o certă profunzime este radi­ografierea subconştientului de-a lungul evoluţiei umanităţii, în limite etnice. „Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele… Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului, se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor. Fiul îmbracă forma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol cercetând cu tăişul lancei dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeliancă, iată-i şi fiul evreu pe o cora­bie atacată de piraţi! Iată-1 rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul fiului aces­tuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie”.

Mersul omenirii de la simplitate la complexitate este întrerupt. Istoria îl întrerupe prin înlocuirea faptului cu mitul, pecetluind în timp devenirea omenirii. Substanţa mitului înseamnă jertfa, sacrificiu permanent, ispăşire. Ispăşire însemnă înregimentare în Istorie, în neam, în religie: „Patria, neamul, bis­erica au nevoie de generaţii pe care să le sacrifice”.

Sacrificiile şi ispăşirea întru mit au întărit conştiinţa vremelniciei, a lipsei de libertate, stavile în calea libertăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a învăţat să veghem libertatea. Fără ea nu se poate descoperi Dumnezeu”.

Fizionomia şi conformaţia umană au subliniat la rândul lor, prin sensibile transformări, trecerea de la metaforă la mit. Adaptarea la Istorie a început odată cu adaptarea la real, la cuvânt, la curgerea sângelui, la viaţa în temniţele sacerdoţilor (care împiedică imaginea lui Dumnezeu).

Timpul neclintit în zodia mitului se măsoară în anotimpuri. Anotimpurile vestesc stingerea oamenilor care mor pentru Patrie şi nevoile ei, după noua lege a istoriei.

Limba română a decăzut la rândul ei din demnitatea de efigie a unui popor unic printre celelalte, slujind doar pentru numirea umilinţei ajunse până la os. Pedeapsa supremă au întrupat-o păsările hrănite cu trupurile cuvintelor şi ale făptuitorilor „falsei Românii Mari”.

Limba şi ţara au fost desacralizate cu toate jertfele pe care le-au adus la cerere.

Vechea existenţă se rezumă la lupta pentru menţinerea vieţii şi la însuşirea lecţiei morţii prin sacrificii inutile, închi­nate unei mereu noi ordini a lumii. Istoria s-a întrupat şi din uitare şi din „Marele Templu al înaltei Instanţe a Istoriei”, ale cărui temelii sunt cruzimea şi dezbinarea, în lumea clipei cei care descifrează metafora păsării sunt împinşi în derizoriu, în uitare. Clipa consfinţeşte celebritatea „oamenilor momentului” în „Făgetina” (Bucovina): „În Agora afişelor electorale ideile se dezbat cu desăvârşită nobleţe iar politicienii îşi muncesc minţile cu încrâncenare căutând moduri foarte sub­tile de a se face folositori oraşului în care trăiesc, au prieteni şi duşmani, neveste şi amante, copii şi idealuri. Toţi, absolut toţi ne vor binele într-un mod atât de sincer încât sunt mereu gata să-şi sacrifice câte patru ani din viaţă… pentru a se martiriza în numele binelui comunitar”.

Locul poeţilor şi al cărţilor lor nescrise este invariabil în anticamerele „marilor bărbaţi”, confundându-se cu „niscaiva ciudate statui” pe care petiţionarii îşi uită câteodată şepcile şi căciulile.

Doar bătrânul oraşului „înţeleptul sau nebunul” aduce aminte de păsările care-i populează închipuirea tulburată pentru totdeauna de vederea exasperant de con­stantă a efemerităţii clipei. Cartea lui Ion Drăguşanul e mai mult decât un simplu experiment, e o poveste tristă şi lucidă despre jertfii şi cădere, despre căderea jertfei şi jertfa căderii”.

O altă cronică, publicată în „Crai nou” din 5 februarie 2002, de Alma Blănaru, autoarea celebrului „Dicţionar de termeni păstoreşti”, deşi înseamnă un alt punct de vedere, subliniază aceleaşi idei, care transformau „experimentul” într-o carte în sine:

„Riscul prezentării unei lucrări inedite are în contrapondere onoarea de a descifra şi de a oferi spre interpretare o nouă carte semnată de Ion Drăguşanul. De la început, cititorul este frapat de modalitatea de prezentare a cărţii, fiecare pagină volantă fiind o provocare, un îndemn, o atenţio­nare. Cititorul este astfel nevoit să navigheze între trecut şi prezent, între începutul şi sfârşitul cărţii care se contopesc şi se confruntă într-un cerc atemporal.

Inspirat intitulată „Pasărea şi clipa”, lucrarea adăposteşte per­sonaje totem ale căror semnifi­caţie şi valoare ni se revelează doar prin imaginaţia autorului. Astfel încât, în calitate de cititor, te întrebi la un moment dat dacă nu cumva eşti şi tu bine pus la păstrare într-o veşnică şi vie urnă funerară. Dacă ai perspicacitatea să treci dincolo de durata mesa­jului şi să dezvolţi spaţialitatea, personajele create ni se vor dezvălui ca în Commedia dell’ Arte, cu vicii, covârşite de slăbiciuni şi având doar uneori calităţi.

Dacă trecem dincolo de inter­pretarea imediată a întâmplărilor, aparent banale, trebuie să ne ra­portăm la şinele nostru, din per­spectiva personajelor. Pentru că, altfel, s-ar putea să fim total dez­armaţi de cinismul şi spiritul pam­fletar al autorului. Ion Drăguşanul înlocuieşte solemnitatea născută din aroganţă cu spiritul viu şi maleabil, cu inteligenţa românului care ştie să escamoteze răutăţile şi să metamorfozeze binele în tă­cere rituală. Cartea este un frag­ment de istorie a cetăţii şi, de aceea, trebuie asimilată luând în considerare calitatea de exigent observator a lui I. D. El invocă într-un fel de râsu’-plânsu’, realis­mul burghez al secolului XXI, vir­tuţile de carton, acordând întâie­tate, ca în tablourile impresioniste, efectelor de la distanţă.

Pe de altă parte, autorul ne oferă un exemplu de adâncă veneraţie a neamului şi mai puţin a elitelor, un exemplu de reală admiraţie a celor mulţi. Cartea e un crochiu al celor striviţi sub vre­muri. Autorul afirmă cu îndrep­tăţită revoltă: „într-o bună zi vom avea parte de o nouă naştere, dar nu înainte de a urca la altarele cele vechi şi de a rosti cu netru­cată cuminţenie: pentru că ne-ai încarcerat prin fosta naştere în ţara aceasta, noi, Doamne, te iertăm”.

Din punctul meu de vedere, „Pasărea şi clipa” a însemnat perspectiva pentru ce aveam de făcut, într-o provincie românească bogată în istorie şi în frumuseţe, dar cumplit de săracă în memorie. Iar dacă Iorga le reproşa sucevenilor, în 1920, că nici măcar „Istoria Sucevei”, a lui Schmidt, nu au fost în stare să o traducă, nimic nu s-a schimbat până astăzi, doar cărţile mele încercând, cu metode scriitoriceşti, să recupereze memoria pierdută. Începusem cu interesul faţă de opera lui Ion Grămadă, pe care am vrut să-l citesc, dar doamna Ţan, cea mai bună bibliotecară din istoria Sucevei, mi-a spus că, în afară de o broşură, publicată în colecţia „Steaua”, nu mai există nimic. Mă număram printre puţinii locuitori ai judeţului nostru care ştia despre moartea eroică a tânărului cărturar bucovinean, pe care îl preţuia şi Nicolae Iorga, aşa că mi-am propus să fac o recuperare de memorie în două etape şi fără vreo implicare a fondurilor publice, deşi însemna o datorie a Statului o astfel de recuperare: mai întâi opera scrisă, apoi un bust. A fost nevoie să răscolesc pe îndelete toate colecţiile gazetelor vechi bucovinene, să culeg fiecare text în parte şi să obţin un tiraj cât mai mare, care să poată fi distribuit gratuit peste tot, inclusiv în Republica Moldova, prin intermediul liceenilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava.

O cronică, publicată în „Crai nou” din 25 septembrie 2002 de profesorul şi publicistul Gheorghe Giurcă înseamnă o mărturie de atunci, care mă degrevează de alte comentarii:

„Vara recent încheiată a fost marcată în planul culturii locale printr-o apariţie editorială cu semnificaţii aparte: din iniţiativa scriitorului şi ziaristului Ion Drăguşanul şi cu sprijinul material in­tegral al Consiliului Judeţean Su­ceava – EROARE: CJ nu s-a implicat cu nici un şfanţ –, a fost tipărit volumul „Car­tea sângelui”, de Ion Grămadă (Grup editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, 2002, 404 pagini), reprezentând o reuniune cvasicompletă a scrie­rilor celui supranumit „eroul de la Cireşoaia”. Este un gest recupe­rator de mult necesar, înfăptuit acum, la împlinirea a 85 de ani de când, sfidând legile impuse de stăpânii de ocazie şi frica de moarte („Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea”), acest vrednic fiu al satului Zahareşti a trecut de partea confraţilor de sânge, convins fiind că „Războiul nostru este sfânt”. În numele acestui crez, a adus ţării jertfa supremă, dând astfel o exemplară lecţie de patriotism.

În scurta-i existenţă, Ion Gră­madă a fost şi un intelectual de seamă, care, prin diversitatea preocupărilor şi prin ceea ce a înfăptuit durabil în doar câţiva ani, a marcat viaţa culturală a Buco­vinei din perioada premergătoare primului război mondial. „Cine răsfoieşte hârtiile lui vede câte lucruri îl interesau. Ici dai de gazete scrise în limba germană despre români, acolo de articole germane tratând chestiunea ruteană, dincolo întâlneşti articole despre chestiunea macedoneană sau albaneză, informaţii din lumea mare, în altă parte poezii în limba germană sau franceză, ici notiţe istorice sau geografice, deci o vastă colecţie de note, de unde se vede că pe dânsul îl interesau multe, multe…” (Constantin Loghin).

O importantă parte a volumului a fost rezervată scriitorului Ion Grămadă, despre care acelaşi reputat istoric literar afirma că este cel mai mare prozator al Bucovinei. Şi nu se afla decât la începutul activităţii creatoare! Nuvelele sale, care amintesc de cele ale lui Slavici sau Rebreanu, tratează teme diverse, dragostea fiind mai des întâlnită, sau prezintă secvenţe din viaţa unor categorii sociale diferite având ca eroi săteni, studenţi, preoţi, soldaţi, artişti etc. În toate se simte o surprinzătoare siguranţă şi pricepere pentru crearea cadrului adecvat desfăşurării acţiunii şi a unor personaje viabile sau îm­binarea armonioasă şi echilibrată a modurilor de expunere. Scrise într-o limbă literară îngrijită, nuvelele lui Ion Grămadă se citesc şi acum cu interes şi plăcere tocmai datorită remarcabilelor calităţi de prozator ale autorului lor.

În paralel cu activitatea de creaţie literară propriu-zisă, Ion Grămada era puternic atras, după cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă lui Victor Morariu la 15 oct 1906, de istoria cul­turală a Bucovinei, „cu care am şi început să mă ocup intens…”. Ca urmare, a publicat un însemnat număr de studii şi articole refe­ritoare la diferite aspecte din is­toria mai îndepărtată a Moldovei, dar mai ales din zbuciumata viaţă culturală a românilor bucovineni,  cu precădere din a doua parte a sec. al XIX-lea. Nota lor caracte­ristică o constituie, pe de o parte, originalitatea punctului de vedere, perspectiva din care sunt tratate temele abordate, iar pe de alta, temeiul documentar solid pe care se sprijină, multe din informaţiile cuprinse în ele fiind inedite. Aşa se face că paginile respective constituie şi astăzi o preţioasă sursă de documentare pentru cei interesaţi de aceste probleme.

Se înţelege că pentru întoc­mirea volumului „Cartea sângelui” a fost necesară o îndelungată şi asiduă muncă de recuperare a scrierilor răspândite în paginile diferitelor publicaţii de acum aproape 100 de ani, unele foarte greu accesibile în prezent. Este meritul lui Ion Drăguşanul de a-şi fi asumat această sarcină migă­loasă şi de a o fi dus cu succes până la capăt. Reuşita lui se înscrie pe linia înfăptuirilor anterioare ale altor oameni cu asemenea preocu­pări, după 1990 fiind astfel (re)puse în circulaţie scrieri semnate de S. Fl. Marian, Mihai Teliman, Valeriu Branişte, Constantin Morariu etc. Munca aceasta se cere conti­nuată, pentru că au existat şi alţi intelectuali-militanţi cu contribuţii importante la dezvoltarea culturii româneşti de pe aceste meleaguri şi la împlinirea idealului de li­bertate naţională a românilor bu­covineni. Şi credem că prioritatea absolută i se cuvine lui George Tofan, cu atât mai mult cu cât bibliografia sa de autor este deja întocmită”.

Odată cu „Cartea sângelui”, Ion Grămadă a început să capete notorietate în Suceava şi să existe dincolo de mine, deşi eu mai avem o datorie de împlinit faţă de memoria lui, adică realizarea unui bust, pe care să-l pun „undeva pe pământul Bucovinei”, cum scriau foştii lui camarazi de front, Dimitrie Marmeliuc şi Ioan Arieşescu. Abia lansasem „Cartea sângelui”, când, conform mărturiei Magdei Axon (în „Crai nou din 21 iunie 2002), Ion Grămadă deja beneficia de un omagiu public, în care nu am avut nici o implicare.

„În profundă smerenie, sporită de mireasma teilor şi liniştea troiţei eroilor din cimitirul Pacea, lângă piatra funerară ce adăposteşte tainic, de 76 de ani, osemintele eroului de la Cireşoaia, scriitorul doctor în litere, bucovineanul Ion Grămadă, s-a săvârşit ieri la prânz o slujbă de pomenire. Momentul de supremă cinstire a adunat per­sonalităţi marcante ale administra­ţiei şi culturii locale şi judeţene – preşedintele CJ, dl Gavril Mîrza, vicepreşedinţii CJ, dnii Mihai Grozavu şi Dragoş Danubianu, secre­tarul general al judeţului, dl Costache Achiţei, primarul municipiu­lui, dl Marian Ionescu, directorul general al Complexului Muzeal „Bucovina”, dl Ioan Cocuz, direc­torul Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, dl Pavel Blaj, şi, nu în cele din urmă, publicistul Ion Drăguşanul şi directorul Assist, dl Gheorghe David. Ziua de ieri a marcat începutul unei suite de manifestări de suflet, care se vor derula până la sfârşitul lui august, menite să redea bucovinenilor imaginea personalităţii complete a celui care „s-a învrednicit de o faptă atât de dumnezeiască, jertfindu-şi viaţa”, după cum a spus primarul Sucevei în cuvântul său. „Este o chestiune de onoare ca noi, care vieţuim pe aceste meleaguri, să ne cunoaştem eroii, să-i cinstim şi să-i pomenim. Apre­ciez faptul că s-au găsit oameni de cultură care i-au cercetat tre­cutul şi i-au scos, opera la su­prafaţă”, a mărturisit asistenţei dl Mîrza.

Tot ieri s-a produs şi debutul editorial al cărturarului Ion Gră­madă, prin lansarea volumului editat de Grupul editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare – „Cartea sângelui”, eveniment asu­pra căruia vom reveni”.

Scurta cronică a poetului Liviu Dorin Clement, „Cartea sângelui” în mâinile cititorilor săi, vestea: „De joi, cu prilejul primei ample manifestări comemorative dedi­cate omului de cultură şi eroului Ion Grămadă, cele 5.000 de exemplare ale volumului „Cartea sângelui” (apărut la Grupul edi­torial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare), ce conţine texte semnate de Ion Grămadă, cău­tate, ordonate şi publicate de Ion Drăguşanul, au început a fi dis­tribuite (evident, în mod gratuit) cititorilor. Un moment favorabil l-a constituit, fireşte, lansarea cărţii, petrecută în aceeaşi zi, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Eveni­ment onorat, prin prezenţă şi cuvinte de apreciere, de dnii Gavril Mîrza, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Costache Achiţei, secretarul general al ju­deţului, Marian Ionescu, primarul municipiului Suceava. Manifes­tarea a fost deschisă de scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, directorul SCPE „Crai nou”, care a precizat că „nu lansăm doar o carte, ci readucem în memorie u­nul dintre personajele aproape uitate ale Bucovinei”. Apoi, dl Gheorghe David, directorul gene­ral al Grupului editorial, a dezvăluit câteva dintre secretele realizării cărţii şi a declarat că „am trăit un mare entuziasm, cunoscând-o înainte de apariţie, şi dorim să transmitem acest entuziasm”. Printre altele, dl Ion Drăguşanul a mărturisit că, până în urmă cu un an, cunoştea, la rându-i, prea puţine lucruri despre Ion Gră­madă, destăinuire care i-a prilejuit, în faţa celor prezenţi, reface­rea drumului pe care această carte l-a parcurs de la gând până sub ochii citito­rilor săi. În ace­laşi context, dl Ion Drăguşanul a precizat că întreg tirajul a fost realizat numai cu fonduri private”.

Scurtele cronici ale cărţilor mele, pe care mi le aducea poetul Constantin Hrehor, au rămas necitite până în aceste zile, întemniţate într-o cutie, pe care am uitat să o mai deschid. Ştiam ce am de făcut, ştiam ce am de învăţat şi de recuperat. Prin urmare, unele dintre aceste notaţii ale vremilor mi-au rămas necunoscute, iar printre ele, cronica „Identităţi deturnate”, publicată de Ion Beldeanu în „Convorbiri literare” din februarie 2001, şi interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, publicat în „Literatură şi Artă” nr. 5 din 1 februarie 1996, sub semnătura studentei Angela Apreutesei. Citind, acum, cronica lui Ion Beldeanu, rămân plăcut surprins de percepţia corectă asupra istoriei reale, pe care o regăsesc la acest poet care şi-a dorit să trăiască numai pentru poezie:

„Am mai afirmat şi în alte rânduri că Bucovina este provincia ce a atras în toţi aceşti ultimi unsprezece ani un interes cu totul aparte; îndeosebi interesul cercetătorilor şi al publiciştilor. E suficient să menţionez că în perioada amintită au luat fiinţă trei institute academice de studii bucovinene la Augsburg, Cernăuţi şi Rădăuţi, că au avut loc numeroase reuniuni ştiinţifice (naţionale şi internaţionale) şi că şi-au făcut apariţia nu puţine lucrări consacrate destinului dramatic al Bucovinei.

Şi, iată, la şirul titlurilor de până acum s-a adăugat de curând încă unul: Identităţi detur­nate. O istorie anecdotică a Bucovinei, de Ion Drăguşanul (Grupul Editorial Muşatinii –Bucovina viitoare, Suceava). Cartea, rezultat al unor mai vechi preocupări ale autorului în această direcţie, se detaşează de opiniile de dată recentă ale altor autori care s-au ocupat /se ocupă de subiectul în cauză. Particularitatea sa constă în abordarea frământatei istorii a Bucovinei dintr-un unghi mai puţin frecventat – cel al faptelor obişnuite, comune, ce nu prea reţin atenţia specialiştilor. „… nici n-am băgat de scamă că eu şi lungul şir de strămoşi care-mi populează subconştientul absentăm din istorie”, declară autorul în deschiderea volumului său cu un generic atât de sugestiv (Identităţi deturnate). Altfel spus, Ion Drăguşanul refuză poza acade­mică şi, în consecinţă, preluarea clişeelor de interpretare dincolo de care adevăraţii făuritori de istorie, pe care se clădesc evenimentele marcante ale acesteia, nu se mai văd, nu mai există. Ca atare, asumându-şi această istorie a anonim­ilor jertfiţi „pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, au murit pen­tru prosperitatea unora-altora”, Ion Drăguşanul vine şi răsfoieşte foile îngălbenite ale mărturiilor trecutului pentru a descoperi adevărul despre „parcursul devenirii” sale.

Dar spre a înţelege ce este şi ce s-a întâmplat cu Bucovina, trebuie înainte de toate să înţelegem ce este şi ce vrea să fie Istoria (califi­cată drept „o farsă ideologică”), respectiv istoria Moldovei. Părerile lui I. D. însă contravin, în bună parte, părerilor (chiar convingerilor) cunoscute emise de istorici (autorul nici nu se consideră aşa-ceva, ci „doar un individ care nu vrea să mai creadă orbeşte în orice”). Pentru el istoria Moldovei, de pildă, îşi are partea sa lumi­noasă doar în începuturile sale, când încă nu începuse pervertirea, adică, de la Bogdan Înte­meietorul şi până la Bogdan cel Orb, când ţara a prosperat, iar „iobagul era om”. Ce a urmat, se subînţelege ori se ştie: o continuă alterare economică , socială şi morală („Ticăloşindu-se domnii, s-a ticăloşit şi ţara”).

­Deplângând această continuă erodare a realităţii de fiecare zi, autorul este de părere că la degradarea stărilor de fapt incriminate au contribuit, între alţi factori (cum ar fi lăcomia, dorinţa de parvenire, intriga, dezbinarea, trădarea etc.), Biserica, mai exact slujitorii Bisericii: „Niciodată nu s-a scris în mod cinstit despre rolul nefast pe care l-au avut, după anul 1600, monahii, ca mari latifundiari, în istoria Moldovei. S-a preferat tăcerea minci­noasă pentru a nu întina imaginea Bisericii neamului” (Este şi constatarea la care vor ajunge şi austriecii, după ocuparea Bucovinei). După I. D., în istoria fiecărui sat „răzbate câte o imagine hidoasă de călugăr sau de popă care lasă în urmă suferinţă şi nedumerire”. Un alt factor notabil, cu efecte nefaste asupra destinului nostru istoric, apre­ciază autorul, l-a reprezentat francmasoneria („în practică, între călugărime şi francma­sonerie nu există nici o diferenţă, şi unii şi ceilalţi dorindu-şi avere şi putere”). Chiar dacă mişcarea masonică a contribuit la progresul societăţii româneşti, recunoaşte tot el.

Iată de ce ocuparea Bucovinei (fosta ţară de Sus a Moldovei) de către habsburgi trebuie văzută ca un factor de progres. Austriecii găsesc aici o situaţie deplorabilă din toate punctele de vedere şi primele măsuri luate de ei constau în inventarierea resurselor mate­riale şi umane. Urmează apoi un şir de acţiuni pentru schimbarea administraţiei ineficiente de atunci „cu una extrem de riguroasă”, care, se-nţelege, avea să modifice pe termen lung viaţa provinciei, dar şi viaţa oamenilor. Nu intrăm în amănuntele pe care I. D. le oferă şi care, entuziasmat de efectul civilizator al administraţiei cezaro-crăieşti, este de părere că nu ne-ar fi stricat chiar „un secol şi jumătate de ocupaţie austriacă”. Ceea ce nu înseamnă că I. D. poate trece cu vederea metehnele respectivei administraţii, dar mai ales cele ale elitei româneşti din Bucovina, între altele sunt persiflate (şi nu numai) goana familiilor boiereşti după titluri nobiliare, tru­fia şi falsul naţionalism, precum şi alte păcate resimţite de celelalte categorii sociale, şi Ion Drăguşanul revine de unde a plecat în demer­sul său, punctând încă o dată teza lansată iniţial: aceea că istoria rămâne mereu indifer­entă faţă de cei mulţi, de cei pe umerii cărora se clădeşte această istorie. Până şi mult discu­tata învrăjbire interetnică din Bucovina „a reprezentat mereu o cinică afacere a celor care au cules fructele puterii”. De aceea, dintotdeauna, cei mulţi rămân „cu sacrificiul şi martiriul”, iar cei puternici „cu averile şi cu împilarea supravieţuitorilor” (Spre edificare, I. D. inserează în partea a doua a cărţii sale fapte, date şi întâmplări din istoria ignorată a satelor şi oraşelor bucovinene).

Oricum, Ion Drăguşanul ne propune o viz­iune puţin diferită (dacă nu şi mai mult) faţă de cele cunoscute asupra istoriei, în general, şi a istoriei Bucovinei, în special. Tocmai de aceea el se fereşte, cum menţionam, de clişeele ştiute, deoarece „istoria are vicleşugurile sale”, şi coboară în anecdotica măruntă, căutând „adevărurile care, cu bună ştiinţă, nu ni s-au spus”. Transpare desigur din toată această demonstraţie un orgoliu rănit dar nevindecat şi o năvalnică pretenţie „la povestea fabuloasă numită istorie”, o poveste care, nu-i aşa, ne-ar putea încălzi sufletul şi ne-ar face să putem uita „toate ticăloşiile tre­cutului şi lipsa de contur a viitorului”.”.

Îmi amintesc vag despre interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, pe care studenta Angela Apreutesei mi-l lua la rugămintea lui Nicolae Dabija, eroicul cărturar şi poet basarabeam, pe care nu am avut norocul să-l întâlnesc în această viaţă:

„REPORTER: Dle Ion Drăguşanu, sunteţi redactor-şef al cotidianului „Nord-Press” din Suceava. Ştiu că iubiţi literatura şi că aveţi un adevărat cult al poeţilor. Cum priviţi dumneavoastră literatu­ra basarabeană în comparaţie cu cea română?

RĂSPUNS: Pot accepta sintagma „literatura basa­rabeană” doar dacă vreau să subliniez latura me­sianică a literaturii române. Altminteri, nu există o literatură basarabeană. Scriitorii de peste Prut sunt asemeni lui Iisus: iau asupra lor păcatele noastre, ale celor de dincoace. Dar haideţi să ră­mânem la definiţia pe care aţi propus-o şi să ve­dem ce înseamnă literatura basarabeană! Precum, la început de veac, Alexe Mateevici, cel care a ră­mas în conştiinţa Neamului prin superbul imn „Limba noastră”, scriitorii români de astăzi ai Basarabiei au parte, în fiecare zi, de câte o uitare, deci de câte o trădare. Alexe Mateevici a căzut jertfă a Marelui Război pentru Reîntregirea Nea­mului. Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Ma­tei, Leonida Lari şi toţi ceilalţi par a fi condam­naţi la a se naşte de atâtea ori de câte va fi ne­voie pentru ca jertfa lui Mateevici să nu fi fost zadarnică.

Lăsând la o parte cuvintele susceptibile de lozincarism, trebuie să remarc modernismul care ţine de mileniul ce vine al literaturii române scrise de basarabeni. Ei nu scriu, ei înalţă zidiri creştine. Ei nu intră cu nimeni în competiţie, ci poartă lu­mânarea în mână pentru a călăuzi urcuşul pe Golgota. Sunt neobosiţii căutători de adevăr, iar o astfel de întreprindere dă naştere unui anume stil. Nu cred să existe ceva mai tulburător decât lite­ratura pe care o fac scriitorii Basarabiei.

REPORTER: Ce teme apreciaţi cel mai mult la poeţii basarabeni?

RĂSPUNS: Poeţii uitaţi, dimpreună cu o parte din ţară, dincolo de sârma ghimpată, ademeniţi din­coace doar atunci când jucam tragicomedia patrio­tismului politic, au priceput că omul este frumos şi bun, dar împins mereu în disperare şi umilinţă. Din dragoste faţă de om, poeţii din Basarabia au descoperit dumnezeiasca mângâiere numită iden­titate de Neam. Din nefericire, identitatea de Neam rămâne doar mângâiere, şi aici, şi acolo. Şi de ce rostesc această amărăciune? Pentru că am deschis ochii şi am văzut că „democraţia populară” de tip marxist ne-a fost adusă de către Walter Roman, descălecatul de pe un tanc sovietic, iar democraţia de tip occidental, liberală, ne-a fost adusă de către fiul cu pulover roşu al aceluiaşi Walter Roman. În Basarabia, ca în „Iona”, de Marin Sorescu, poeţii reuşesc să se nască, iarăşi, în fiecare zi. În ţară, cei care au murit n-au avut parte nici de înviere, nici de o nouă naştere. Dar ne rămâne sentimentul identităţii de Neam, cel care ne face să ciulim mereu urechea cu speranţa spre clopo­tul cel mare de la Putna.

REPORTER: Treceţi cu vederea lucrurile văzute de „ochiul al treilea” sau le consideraţi esenţiale în reuşita vieţii de zi cu zi? Spun viaţa de zi cu zi şi înţeleg prin aceasta limbă, alfabet, suverani­tate.

RĂSPUNS: Am trimis la Chişinău o carte care do­vedeşte că mai toată istoria pe care o ştim repre­zintă un fals. Cartea porneşte de la tăbliţele des­coperite la Tărtăria, purtătoare ale unei scrieri mai vechi cu 3.000 de ani decât scrierea sumeriană. Despre tăbliţele astea ştiu foarte multe sumerologii ruşi şi americani, dar în ţară trec neobservate. Ele dovedesc lumii că leagănul civilizaţiilor au fost munţii Carpaţi. Din Carpaţi au plecat sumerienii, un fragment al populaţiei carpatice, care, stabilindu-se în cunoscutul Sumer, s-au văzut nevoiţi să-şi calculeze un nou calendar, pentru că vechiul calendar era calculat pentru paralela 46. Din Sumer au plecat cei care au înfiinţat Troia. Din Troia au plecat ctitorii Romei. Când romanii au cucerit Da­cia, aici se vorbea „limba mamă”, limba din care se trage şi latina. Aşa se explică faptul că, deşi o mică parte din Dacia a fost sub stăpânire ro­mană, limba română s-a vorbit până la Volga şi până la Baltica. Dar asta e o poveste lungă, pe care v-o pot spune cu un alt prilej. Deocamdată, şi în ţară este aproape necunoscută. Vedeţi dumnea­voastră, o mie de ani de ocupaţie maghiară în Ar­deal, o ocupaţie care a vrut să ne desfiinţeze ca Neam, n-a reuşit să ne facă să uităm limba stră­bunilor, iar aproape două secole de ocupaţie roma­nă aveau să ne convertească la limba latină şi pe cei care rămăseserăm liberi. În cartea pe care am trimis-o Chişinăului, prin domnul profesor Gheorghe Colţun, se mai dovedeşte că rădăcina localităţilor slavizate sau maghiarizate au corespondent şi în Sumer. Povestea e lungă şi, ca să răzbaţi spre ea, trebuie să ai parte, mai întâi, de o adevărată „iniţiere”. Sunt, desigur, unul dintre cei care ştiu câte ceva, dar ştiu. Cred că în mileniul care ur­mează şi Istoria noastră ni se va înfăţişa aşa cum a fost. Mai ales că va fi cercetată şi scrisă de către români. Numai de către români. Din moment ce ne-am redescoperit identitatea de Neam, nimeni nu ne mai poate pecetlui gura.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, de care m-am cam îndepărtat, pot să vă spun că limbă, alfabet şi suveranitate înseamnă prea puţin. Dar atâta timp cât încă nu ştim despre noi, cerem ce obişnuiesc să ceară şi alţii. Nu pot înţelege eu de ce ne-am îndepărtat prin uitare de Zamolxe, care, aşa cum spun legendele Sumerului, urma să fie unul dintre cele şapte Spirite înţelepte, care poate fi auzit de către Dumnezeu, şi care, după o primă înfăţişare, se va retrage în Rarău şi se va arăta Neamului său, după două milenii, spre a-l călăuzi spre locul pe care îl merita. Poeţii Basarabiei, care îşi călăuzesc Neamul prin ce scriu, prin ce respiră, prin ce trăiesc, par a-l avea atavic pe Zamolxe în ei.

REPORTER: Problema Basarabiei şi integrarea ei cu Ţara credeţi că este ceva ce aparţine viitorului?

RĂSPUNS: Deocamdată ştim doar că ne-am născut în aceeaşi Limbă, ceea ce înseamnă mult, dar nu suficient. Simt că, în curând, vom şti mult mai multe despre noi şi că atunci când vom şti va lua sfârşit şi martiriul Neamului nostru. Există un adevăr şi mai dumnezeiesc decât limba şi simt că noi, generaţiile care suntem, vom avea acces la adevăr. Şi poate că tocmai El este „iarba fiarelor”, despre care cuvântă mitologia Carpaţilor, şi că în faţa lui se vor prăbuşi toate lacătele. Ştiu asta de când l-am întâlnit pe Valeriu Matei, la Cernăuţi, şi, deşi nu mă văzuse niciodată, m-a cuprins pe după umeri şi m-a întrebat: „Ce mai faci, Ioane frate?”. În clipa aceea, am ştiut că există un ade­văr, deloc mistic, în aura căruia am prins să gra­vităm. Deci cred că viitorul ne va aduce mai mult decât o integrare, adică un loc pe pământ. „Integ­rare” este termenul impus de oculta financiară planetară, care aplică „noua ordine” născocită de J. F. Kennedy şi care înseamnă cucerirea lumii fără război, numai prin împrumuturi bancare. Dar şi asta-i o temă care se poate discuta separat.

REPORTER: Ştiu ca scrieţi şi versuri. Ce teme vă preocupă în domeniul creaţiei proprii? Aţi vrea să propuneţi ceva cititorilor basarabeni?

RĂSPUNS:— Am scris versuri până în 22 Decembrie 1989, ziua în care am avut şansa de a trăi a doua zi după Hristos, dar n-am băgat de seamă. Un prieten din America, originar din România, a intuit de ce se scriu cele mai tulburătoare poeme în ţările cu regim dictatorial. Dl Teodor Mardare Gherasim spune că în sistemul marxist nu există liber­tate, dar omul ajunge să şi-o dorească atât de in­tens, încât şi are parte de o libertate interioară numită poezie. Unii aştern în pagină sentimentul redescoperirii libertăţii, alţii doar se lasă măcinaţi pe dinăuntru de acest pârjol. În sistemul liberal, spunea prietenul meu din America, nici acolo nu există libertate, dar omul se lasă deposedat de ea, devine complicele Puterii, fiind corupt cu bună­stare. Pornind de la aceste două afirmaţii, pe care şi eu le intuisem, fără însă a le preciza, am în­ceput să fişez ştirile externe. Debutasem editorial cu „Vânare de urşi”, la Editura Albatros, aveam depuse la aceeaşi editură două volume de versuri („Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” şi „Orbul şi fluturii”) şi, pe neaşteptate, mi s-a părut că tre­buie să rup logodna cu poezia. După doi ani de fişare a ştirilor externe, când am lecturat notiţele, m-am cutremurat de spaimă: nimic nu se produce în lume la întâmplător, ci în baza unui plan bine pus la punct. Toate marile evenimente planetare (începutul războiului în Iugoslavia, căderea „Zidului Berlinului” şi unificarea Germaniei, invazia Kuweit-ului) au fost precedate, cu exact o lună înainte, de câte o întâlnire „la vârf” între James Backer, secretarul Casei Albe, cu Eduard Şevardnadze, apoi cu o săptămână înainte, de câte o întâlnire „la vârf” Bush-Gorbaciov; cu patru zile înainte, „îm­pricinatul” era chemat la Moscova sau la Washington, apoi se petrecea   falsa „legitate” a lui Marx. Pornind de la această observaţie, am înce­put să scriu, sub numele personajului principal, câteva romane, cu iz de roman poliţist, pe tema cuceririi lumii de către oculta financiară mondialistă. Primul roman, intitulat „Omul de sacrificiu”, a şi apărut şi l-am trimis la Chişinău, în câteva exemplare, prin fratele Gheorghe Colţun. Al doi­lea roman, „Timizii nu mor niciodată”, în care încerc o speculaţie asupra strategiei cuceririi Es­tului, mi-a fost trimis, la cererea mea, pentru că, astăzi, am priceput mult mai multe decât în clipa în care l-am scris. Deci, am abandonat poezia şi am intrat în presă, ferm hotărât să nu mor până nu scriu măcar zece romane poliţiste pe tema mondialismului. De ce romane poliţiste? Pentru că printr-o astfel de modalitate ideile sunt mult mai accesibile.

Rezist tentaţiei de a căuta printre vechile mele manuscrise un poem care să se citească în Basa­rabia. Eu nu vreau să vă mint şi, dacă în Basa­rabia, acolo unde tragismul a ajuns învelişul fie­cărei clipe, poezia reprezintă calea spre adevăr, în Ţară poezia a ajuns să însemne un moft, un fel de „iată cât de deştept mi-s, încât nu pricepe nimeni ce spun!”. De asta am şi renunţat la poe­zie, deşi o iubesc cu disperare.

Am întrebat, în Ţară, dacă ştie cineva unde şi când a murit Alexe Mateevici, poetul atât de îndră­git de toată lumea. Şi nu s-a ştiut. Dovadă că un poem valorează mai mult decât jertfa supremă. Şi nu mai pot scrie poemul cât încă nu ştiu dacă aş fi vrednic de jertfă.

REPORTER:. Dle Ion Draguşanul, vă mulţumesc pen­tru interviul acordat. Numai bine. / Interlocutor: Angela APREUTESEI”.

Veşnicia unor nume care merită totul (IV)

În anul 2000, prin vară, o nouă zavistie se revărsase peste oraş, pe seama fostelor averi mănăstireşti. Câţiva politicieni lansaseră subiectul „adevăratei cunoaşteri a istoriei noastre”, de care habar nu aveau, iar episcopului locului şi câţiva protopopi porniseră ofensiva „noi vrem pământ”, deşi, de la Iosif al II-lea încoace, când s-au secularizat („încamerat”) toate averile mănăstireşti din întregul imperiu, pădurile şi pământurile Bucovinei fuseseră recunoscute drept „avere naţională românească”. Ştiam că pădurile Bucovinei, cu care sistemul silvic îşi acoperea găurile judeţelor neproductive şi jafurile din ce în ce mai agresive, ar fi trebuit să-şi recupereze acest statut de „avere naţională românească” a locuitorilor Bucovinei, dar nu puteam accepta întoarcerea în bezna feudalismului. Am mers, deci, la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, convins că un om de erudiţia ÎPS Pimen Suceveanul nu va refuza un dialog argumentat, dar l-am întâlnit acolo doar pe Anton Hrib, al doilea om în puterea ecleziastică locală, despre care am scris usturător uneori, dar cu care mă împăcam bine, în baza unui respect reciproc greu de zdruncinat. Istoricii tăceau mâlc, de teama unor anateme şi blesteme. Între timp, sosi şi ÎPS Pimen şi, în biroul lui Anton Hrib (în stânga, în fosta gospodărie de partid), am purtat o lungă discuţie. I-am explicat că fundaţia particulară, pe care o înfiinţase şi din care nu făcea parte nici măcar Arhiepiscopia, nu poate reprezenta obştea bucovineană şi că ar trebui să fie înfiinţată o alta instituţională, din care să facă parte Arhiepiscopia Sucevei, Consiliul Judeţean Suceava, direcţiile pentru sănătate publică, şcoală şi cultură, iar ca electori ai congresului bisericesc, primarii aleşi ai localităţilor. Speram să revină judeţului Suceava această avere uriaşă, iar banii să fie folosiţi, în baza unor proiecte aprobate prin votul majorităţii electorilor, şi pentru construcţia de mănăstiri şi biserici, şi pentru repararea drumurilor, şcolilor, spitalelor, şi pentru acte de cultură. Noua fundaţie putea să fie condusă de Arhiepiscopia Sucevei, dar nu de către un anume arhiepiscop, ci de cel pe care soarta sau bunul Dumnezeu l-ar fi desemnat pentru această înaltă onoare.

Arhiepiscopul a clătinat din cap, nemulţumit de sugestie, susţinând că instituţiile lumeşti nu ar fi de acord cu o astfel de fundaţie; numai că eu discutasem cu liderii lor, în dimineaţa zilei respective, şi toţi se arătaseră entuziasmaţi de idee.

– Nu trebuie, pentru că noi vom face acte de binefacere…

Vorbisem de pomană.

– Ştiu. Numai că dumneavoastră nici binecuvântarea nu o daţi pe gratis…

Înalt Prea Sfinţitul a zâmbit şi m-a binecuvântat, deşi nu de binecuvântări, ci de dreptate aveam eu nevoie. Peste câţiva ani, într-o dezbatere la Prefectura Sucevei, când i-am amintit de acest episod, ÎPS Pimen nu a negat, ci doar a plecat privirile, probându-mi că este un om cu adevărat demn.

Între timp, împotriva tentativei de înşfăcare a pădurilor Bucovinei de către o grupare de oameni, politicieni liberali şi ierarhi, nu se găseau adversari în media, cu excepţia lui Sorin Avram, care ridicase flamura „Jupânu’”-lui pe baricadele apărării a ceea ce ne aparţinea tuturor, iar eu am început să scriu „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, descoperind argumentul juridic cel mai important: Statul, prin „Legea din 6 februarie 1924 pentru persoane juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicat în „Monitorul Oficial” nr. 27 din 6 februarie 1924, făcea distincţie între „persoanele juridice de drept public”, care se creau numai prin lege, şi „persoanele juridice de drept privat”, care se constituiau prin voinţa asociaţilor.

Lansarea cărţii, moderată de Sorin Avram, s-a făcut în Sala Mică a Casei Culturii din Suceava, fiind invitaţi să pună întrebări reprezentanţii Arhiepiscopiei şi ai liberalilor, care nu au găsit vreun alt cusur cărţii, decât pe acela că „nu e scrisă de un istoric”, de parcă eu i-aş fi oprit să o facă. Şi-atunci, din public, Aura Brădăţan le-a închis gurile ezitanţilor detractori:

– Ştiţi care este diferenţa între a fi scrisă această carte de un istoric sau de Ion Drăguşanul? Dacă ar fi fost scrisă de un istoric, era cel mult răsfoită; dacă a scris-o Drăguşanul, va fi citită din scoarţă în scoarţă.

Curând după aceea, au început, la Câmpulung Moldovenesc, procesele de presă împotriva mea şi a lui Sorin Avram, judecătoare fiind fata unui cârciumar, care avea să-mi plătească o poliţă. Ne însoţea, de fiecare dată, poetul Roman Istrati, responsabil cu buna dispoziţie. La Gura Humorului, de pildă, zărise câţiva condamnaţi care prestau munci în folosul comunităţii:

– Şi asta e o idee! Poate vă condamnă şi pe voi la fel, caz în care vă rog să-mi spuneţi ce mâncăruri preferaţi, ca să vi le trimit la pachet…

A scos un pix şi un notes, de parcă ar fi vrut să noteze.

La Câmpulung, în faţa instanţei, Sorin Avram era într-o vervă umoristică atât de spumoasă, încât doamna procuror de şedinţă avea ochii înlăcrimaţi de eforturile de a se abţine de la râs, iar eu am întrebat-o cu trucată naivitate:

– Doamnă procuror, atât de tare v-a emoţionat mesajul creştinesc al părintelui protopop încât v-au dat lacrimile?

Şi nu s-a mai putut abţine: a izbucnit într-un hohot dezlănţuit, care era cât pe ce să-mi aducă o amendă din partea fetei de cârciumar care-mi purta sâmbetele, din clipa în care luasem apărarea ziaristului Maricari  împotriva unei sentinţe nedrepte, corectată apoi de către Tribunalul Suceava. Aveam obiceiul să iau apărarea ziariştilor pe nedrept târâţi în faţa Justiţiei, doar pentru a fi umiliţi întru ostoirea ofticii denunţătorilor. În schimb, când eram eu chemat într-o instanţă, presa suceveană triumfa, iar când venea decizia finală, total favorabilă mie, „uita” să o mai menţioneze. Nu ştiam de la ce venea acea stupidă ură, dar, ceva mai târziu, avea să mi-o explice Mihai Chira, de la „Crai nou”:

– Era greu de îndurat ca, peste tot unde intri, să fii întrebat dacă îl cunoşti pe Drăguşanul… Dar, gata, problema s-a rezolvat: spunem că Drăguşanul este scriitor şi, atunci, rămânem noi cei mai buni ziarişti…

Mă aflam la Universitatea din Cluj-Napoca, unde lansam, în organizarea fiicei mele, Cozmina – ca lucrare practică, „Datina, Biblia Românilor”. Veniseră mulţi, mulţi profesori şi studenţi, inclusiv de la alte facultăţi, care să participe la întâmplare. Mi se ceruse să nu vorbesc mai mult de 50 de minute, iar fiică-mea mă prevenise că un profesor tânăr şi exigent pregătise „20 de întrebări încuietoare”, încă înainte de a şti ceva despre carte. Am vorbit exact cât trebuie, iar întrebările care mi s-au pus, după aceea, au ajutat la lămurirea unor teme mai puţin cunoscute la noi, apoi am privit spre universitarul tânăr:

– Domnule profesor, unde sunt cele „20 de întrebări încuietoare”?

– O să vi le dau, dar numai ca mostre al nepriceperii mele..

Deşi toţi profesorii păreau mult prea grăbiţi la începutul lansării, la final aveau timp berechet şi, ca să putem continua discuţia, am mers la o cafenea studenţească din „Zorilor”, însoţiţi şi de mulţi studenţi. Era deja târziu, când m-a sunat prefectul Orest Onofrei, întrebându-mă dacă nu voi putea participa, a doua zi, la ora 11, la o dezbatere pe tema averilor mănăstireşti. Ca să prind ultimul tren de noapte spre Suceava, aveam nevoie urgentă de un taxi, dar mi-a rezolvat problema unul dintre universitari.

A doua zi, cu deputatul ţărănist în capul mesei, flancat de Arhiepiscop şi de Anton Hrib, au început dezbaterile, dar prefectul nu putea deschide gura, pentru că făcea parte din altă biserică, iar mulţimea călugărilor din sală izbucnea în zgomotoase invective. Sorin Avram se uita des la mine, cerându-mi să intru în discuţie, dar eu tot ridicam din umeri, şoptindu-i că nu este problema mea. Şi aş fi tăcut până la capăt, dacă, întrebat de Dana Humoreanu, dacă din fundaţie fac parte şi Arhiepiscopia, şi mănăstirile (şi nu făceau parte), deputatul Vasile Lupu nu ar fi minţit cu seninătate. În faţa acestei insolenţe, a început să-mi clocotească sângele şi fără voia mea am izbit cu pumnul în masa de stejar, care adăposteşte, de regulă, şedinţele consilierilor judeţeni.

– Minţi!

Şi m-am ridicat. Se făcuse linişte, călugării plecând tăcuţi capul în jos şi ascultând discursul meu, dintr-odată calm şi adresat mai mult „domnului Pimen Zainea”. Am vorbit vreun sfert de ceas, apoi m-am îndreptat spre ieşire, oprindu-mă atunci când l-am auzit pe Vasile Lupu, încercând să iasă din încurcătura demagogiei lui spulberate:

– Aşa, domnul meu: e bine să ieşiţi puţin la aer…

– Nu  ies la aer, ci plec definitiv.

Din uşă, am concluzionat cu un catren al epigramistei Florina Dinescu din Ploieşti:

– Multe minţi mai luminate / spun că proştii n-au idei. / E greşit, gândesc şi ei / …din păcate!

Şi am plecat, însoţit de doi călugări tineri, care încercau să mă convingă că bunul Dumnezeu, pe cale naturală, va face să se stingă aceste lăcomii pământeşti.

– Măi băieţi, voi încă nu realizaţi că, îndată ce aţi îmbrăcat aceste haine, v-aţi pus pe suflete şi păcatele cu care s-au stigmatizat prin veacuri…

Ajuns acasă, m-a sunat prefectul Orest Onofrei, ca să-mi mulţumească.

– Cum, deja s-a terminat dezbaterea?

– Da. Imediat ce aţi plecat dumneavoastră, s-a terminat totul.

După aceea, nu m-a mai interesat subiectul, chiar dacă-i vedeam pe ştabii silviculturii proslăvindu-mă, pe la diverse televiziuni, drept „marele scriitor Ion Drăguşanul”. Minţeau. Doar se apărau cu cartea mea, chestie de care aveam să mă conving curând, când le-am cerut o sponsorizare pentru cartea „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II, pe care nu mi-au dat-o niciodată. Pădurile Bucovinei, jefuite ori de unii, ori de către ceilalţi, nu ne-au aparţinut şi nu ne vor aparţine vreodată drept „avere naţională românească”, aşa că nu m-am mai băgat, deşi, după cum se părea, cartea mea îşi căpătase o îndreptăţire. Într-o zi, m-a sunat Emil Ursu, ca să mă roage, din partea domnului ministru Răzvan Teodorescu, să scriu un elaborat de două pagini despre statutul averilor mănăstireşti de odinioară.

– Şi de ce nu m-a sunat domnul ministru?

– E ocupat, dar m-a rugat pe mine să…

– Bine, Emile. Spune-i domnului ministru că, dacă nu mă poate suna, îi scriu cele două pagini, dar costă zece milioane pagina…

Peste vreo zece minute, m-a sunat iar Emil, doar pentru a-mi retransmite rugămintea ministrului, iar eu i-am răspuns că, între timp, preţul paginii a ajuns la douăzeci de milioane şi că e în continuă creştere. Mi se părea o atitudine ciocoiască, din partea ministrului, pe care nu o puteam accepta. Ulterior, aveam să facem haz pe chestia asta, dar nu am cedat şi pace. M-a sunat, totuşi, şefa de cabinet a premierului Adrian Năstase, clujeanca aceea frumoasă şi inteligentă, dar al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Mi-a pus întrebări, iar eu am sugerat să se dea, totuşi, Arhiepiscopiei nişte păduri, care să fie de folos pentru încălzirea bisericilor şi a caselor parohiale. Aşa s-a şi făcut, dar nu a fost preot care să primească un vreasc pentru biserica şi casa parohială din mijlocul comunităţii în care slujea. Pădurile au fost rase, păşunate pur şi simplu, în acelaşi dispreţ faţă de oameni, inclusiv faţă de liderii lor spirituali, preoţii. După aceea, problema nu m-a mai interesat, deşi scrisesem un proiect de lege, pe baza vechiului statut al Fondului, minţit fiind de un deputat sucevean cum că se va bate pentru ca averea românească a bucovinenilor să le revină lor. M-a minţit, pentru că, începând de a doua zi, deja trata cu Arhiepiscopul „cota” care i-ar reveni lui, dacă i-ar aduce averile mănăstireşti plocon.

Veşnicia unor nume care merită totul (III)

Aici, Bucovina! sau Andi, în copilărie

Într-un concediu, pe care îl petreceam cu familia la Breaza, primarul de atunci al comunei, Fănel Grămadă, m-a întrebat dacă nu aş putea afla nişte documente vechi, care să se refere la istoria satului. I-am promis că o să mă interesez, apoi m-am bucurat de o minunată poveste. O cumnată găsise în pădure un pui de ciută, pe care l-a adus acasă, cu intenţia de a-l creşte până la un an, când îl putea vinde ocolului silvic pentru a fi exportat în Italia. Andi era micuţ, pe atunci, încă mergea în patru labe, ridicându-se rar în picioare, iar puiul de căprioară, cum l-a văzut, numai de el a început să se ţină. Gângureau amândoi, Andi îl pupa pe botic, iar la amiază, când Andi era dus la culcare, puiul îl urma şi aştepta cuminte sub masa de la televizor, până i se trezea prietenul şi începeau o nouă zbenguială. La despărţire, lacrimi şi în ochii copiilor mei, dar şi în cei ai micuţei vietăţi a pădurii. Comunicau. Cu cât eşti mai aproape de naştere, comunici mai lesne şi cu dumnezeirea şi cu creaţiile ei.

La Suceava încă mai lucra bibliotecară doamna Ţan, pe care o ştiam din vremurile anilor mei de liceu, o femeie care ştia toate cărţile Bibliotecii „I. G. Sbiera” şi care mi-a recomandat, novice fiind eu pe atunci, colecţiile Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR, „Documente privind Istoria României” (DRI), „Documenta Romaniae Historica” (DRH) şi „Călători străini despre Ţările Române”. Am început să citesc şi să-mi fac fişe pe o agendă, apoi pe o alta, constatând că istoria minte şi, tocmai de aceea, fiind eu un „consumator încrâncenat al drogului numit istorie, îmbolnăvit încetul cu încetul de un naţionalism stupid şi care culminează cu sinceritatea cu care-mi trăiesc mândria de a fi în obcinile Bucovinei – de parcă aş avea vreun merit pentru zămislirea acestei alcătuiri dumnezeieşti numită Bucovina, de parcă mi-ar aparţine şi altceva în afară de văz şi suflet, nici n-am băgat de seamă că eu şi lungul şir de strămoşi care-mi populează subconştientul absentăm din istorie, tot aşa cum absentaţi şi dumneavoastră, contemporanii mei de fiecare zi. Noi n-am făcut istorie, adică n-am făcut comerţ cu oameni, cu locuri, cu suflete, cu aspiraţii, cu dumnezeire. Noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealuri numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc în filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte. Noi am fost doar mulţimea, furnicarul cu o identitate sugerată şi care s-a mândrit cu această identitate, fiind mereu gata să moară pentru ea, fără să bage de seamă că i-a fost furată identitatea adevărată, cea de fiinţă umană, care, dacă tot s-a născut, trebuia să fie şi fericită, trebuia să-şi trăiască Dumnezeu în libertate”.

Această identitate, pe care Nicolae Iorga, într-o prefaţă la colecţia de înscrisuri vechi de pe cărţile bisericeşti, a lui Ilie Corfus, o numea „istoria măruntă care face istoria mare”, a început să mă intereseze şi am tot căutat-o prin veacuri, stârnit poate şi de exemplul lui Bogdan cel Orb, care ameninţase Bistriţa cu represalii armate, dacă nu-l eliberează pe „omul şi iobagul nostru, Matei din Mihalcea”. Încă nu-l citisem pe Cantemir, ca şi majoritatea dintre dumneavoastră, şi nu ştiam că existau iobagi mult mai bogaţi decât cei mai mulţi dintre boieri, datorită turmelor pe care le creşteau şi vindeau, dar care nu beneficiau de dreptul de a ocupa funcţii în stat; încă nu ştiam că şi o sfoară de pământ, deţinută în proprietate, precum cea a ţiganului Vrabie din Câmpulung, consacra statutul de răzeş. Încă nu ştiam mare lucru despre asuprirea cumplită a „robilor lui Dumnezeu” pe moşiile călugăreşti, dar descifram destul de uşor contururile comunităţilor obşteşti tradiţionale, cu consecinţa alcătuirii unei prime sinteze de istorie obştească, într-un capitol care împrumuta titlul unei cărţi a lui Ilya Ehrenburg, „Oameni, ani viaţă”, capitol în care încercam să reconstitui, din urice vechi, povestea unor sate din nordul moldav, uneori încurcând discret lucrurile (la Oprişenii lui Dumitru Covalciuc inclusesem şi nişte date despre Oprişenii Fălticenilor). Oricum, ceea ce începusem eu nu se mai făcuse şi nici nu o să se mai facă. Dar ţelul real era să nu mă mai las minţit, pentru că e de preferat să mă înşel singur, citind mărturiile, decât să mă mai las minţit de istorici.

Cartea „Identităţi deturnate / o istorie anecdotică a Bucovinei”, tipărită pe cont propriu, în anul 1999, a fost bine primită şi a beneficiat, pe lângă tulburătorul studiu al universitarului Florin Pintescu, publicat în „Crai nou”, şi referinţe naţionale şi internaţionale, datorită ineditului temei[1]. Scria universitarul sucevean Florin Pintescu, în recenzia „Note despre istoria Bucovinei”, publicată în Crai nou, miercuri 31 ianuarie 2001, p. 5:

„Datorită istoriei şi poziţiei sale geopolitice speciale ce a prilejuit convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune unică de interferenţe culturale, situata „între Orient şi Occident”. Această fericită expresie a fost mediatizată de cunoscutul cercetător german, realizator al unei bibliografii exhaustive a scrierilor despre Bucovina, Erik Beck. Trecutul cu totul aparte al acestei pro­vincii istorice româneşti a con­stituit un subiect de cercetare de primă importanţă pentru numeroşi pasionaţi de istorie, români sau străini. În acest context, cunoscutul om de condei Ion Drăguşanul a publi­cat recent o lucrare ce oferă cititorului prilejul unor reflecţii interesante despre istoria Bucovinei (Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Buco­vinei. Grupul editorial Muşatinii, Bucovina Viitoare, Suceava, 2000. 271 pagini).

Titlul bine ales al acestei lucrări este limpede motivat pe parcursul naraţiunii. Autorul condamnă frecvent naţionalismele, adevărate „deturnări de identitate”, conturând totodată o schiţă de istorie „anecdotică” a Bucovinei, diferită de abor­dările (inevitabil mai mult sau mai puţin rigide) ale istoricilor de profesie. Identificându-se cu mulţimea oamenilor obiş­nuiţi şi constituindu-se într-un apărător al acestora, autorul conchide că „noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc prin filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte” (pag. 3). De asemenea, este arătată detur­narea omului simplu de către elitele conducătoare de la ros­turile sale creştine. „Adevăru­rile lui Iisus au fost transfor­mate în mit, adică în îndepăr­tare de Iisus şi creştinism. Bi­sericile şi statele au funcţionat ca afaceri mai mult sau mai puţin înfloritoare pe seama în­depărtării omului de la rosturile sale, pe seama unei perma­nente deturnări de identitate” (pag 8). Sugerându-se explicaţia cuvintelor „istorie anec­dotică”, incluse în titlul lucrării şi aplicate la conţinutul aces­teia, autorul conchide că „fapta cotidiană, cea reprezentată de cumpărarea unei sfori de pă­mânt, de o iubire împlinită sau nu, de o naştere sau de o moar­te, nu înseamnă istorie, ci anecdotă” (pag. 95).

Lucrarea autorului sucevean încearcă să acrediteze un punct de vedere sensibil diferit de cei al istoricilor „oficiali”, ro­mâni sau străini, asupra istoriei Bucovinei. Menirea principală a lucrării se constituie în ofe­rirea unei perspective noi de percepere a trecutului istoric al Bucovinei, trecut care, ca şi în majoritatea statelor subdez­voltate, ajută la construirea unui fel de mitologie naţională care să justifice eşecurile şi neîmplinirile prezentului pre­ponderent pe seama străinilor care la un moment sau altul al istoriei au cucerit şi controlat parţial sau în întregime teritoriul acelor state. În aceste condiţii, nu sunt menţionate greşelile, neîmplinirile şi conduita impro­prie a unor popoare, realităţi ce au condus inexorabil la domi­narea lor de către alte popoare. Ion Drăguşanul respinge acest gen de istorie, atacând cu vigoare trei idei-forţă ce apar des în istoriografia românească despre Bucovina: caracterul negativ al stăpânirii austriece în această provincie, coloni­zarea de către austrieci a po­pulaţiei ucrainene în Bucovina, unitatea de monolit a elitelor şi poporului român din Bucovina împotriva germanizării culturale sau slavizării etnice. De ase­menea, sunt demascate diferitele tertipuri cu ajutorul că­rora elitele şi-au subordonat în­totdeauna masele. În cele ce urmează, vom oferi cititorului câteva citate semnificative care ilustrează aceste idei, citate ce au şi rostul de a incita cititorul la citirea acestei cărţi.

Analizându-se setea de parvenire a elitelor româneşti, fapt ce a avut consecinţe păgubitoare asupra istoriei noastre, se conchide că „a fi în pre­zidiu, a aspira la un loc de vază ne-a adus pierzania. Noi, prin străbunii noştri, n-am mai avut alte idealuri decât acela de a sta în faţă. Ne-am vrut cât mai galonaţi şi, când nu ne-au mai ajuns demnităţile autohtone, am bătut cale lungă după dem­nităţi străine” (pag. 16). Într-un capitol sugestiv intitulat „Noi, împotriva noastră”, este dez­văluită o listă întocmită de istoricul Ion Nistor, ce conţine 43 de învăţători români care, la începutul secolului nostru, îşi trădaseră etnia din care făceau parte, devenind zeloşi propa­gatori ai limbii rutene (ucrai­nene) în Bucovina (pag. 70). Simpla prezentare a acestei liste face inoperante consi­deraţiile ce pun nenorocirile istorice ale românilor exclusiv pe seama străinilor. Tabloul acestei triste situaţii este în­tregit de menţionarea expresiei „Me Rusniake” (Noi, rusnacii), cu care îşi începea orice dis­curs un celebru apărător şi ucrainenilor, fost urmaş al boierilor de viţă română (Cantemireştii).

În ceea ce priveşte caracterul stăpânirii austriece în Bucovina, autorul face o serie de consideraţii ce au menirea de a pune în valoare, pe bază de mărturii istorice, dorinţa austriecilor de a moderniza Buco­vina şi de a realiza o creştere a nivelului de trai al locuitorilor acestei provincii. „Fără în­doială, raptul acesta (răpirea Bucovinei, nota noastră) , me­rită să fie condamnat de istorie, deşi, pentru locuitorii din nordul Moldovei, pe care statul nu-i mai apărase vreme de vreo două veacuri, cucerirea ţinutului a însemnat mai curând schimbarea unei administraţii ine­ficiente cu una extrem de rigu­roasă şi care avea să le îmbu­nătăţească viaţa prin punerea în practică a unui adevărat pro­gram de dezvoltare economică” (p. 51).

Vorbind de colonizarea po­pulaţiei huţule şi ucrainene în Bucovina, autorul se ridică îm­potriva părerii conform căreia această colonizare a fost re­zultatul dominaţiei austriece, prezentând câteva mărturii istorice care atestă că această colonizare a început mult mai degrabă, datorită proprietarilor de moşii şi mănăstirilor care au dorit să-şi aducă mână de lu­cru ieftină. „Colonizarea Buco­vinei cu neamuri străine, pe care istoricii o pun în cârca austriecilor, s-a făcut de către mănăstiri şi de către pro­prietarii de moşii… Coloniza­rea a început odată cu înte­meierea statului feudal Mol­dova, a continuat de-a lungul veacurilor, inclusiv în vremea ocupaţiei austro-ungare, dar, în mod cert, nu se datorează imperialilor, care nu aveau nici un interes ca, peste timp, datorită noii compoziţii etnice a Bucovinei să legitimeze pre­tenţiile teritoriale ale unui im­periu de talia celui ţarist” (p. 46). Facem totuşi cuvenita în­dreptare ce nu ţine de vreo consideraţie naţionalistă, că în vremea stăpânirii austriece în Bucovina documentele con­semnează un aflux mai mare de populaţie slavă în această regiune decât în epocile an­terioare.

O serie de consideraţii ce ţin de filosofia istoriei punctează opera, consacrându-i originali­tate şi savoare. Redăm citito­rului o astfel de consideraţie, ce are menirea de a ilustra şi mesajul autorului pentru citi­torii săi. „Istoria are vicleşu­gurile ei, se păzeşte să ros­tească adevăruri, care pot fi interpretate în beneficiul altora. Popoarele nu câştigă niciodată nimic din astfel de interpretări. Popoarele îşi sacrifică doar ge­neraţii întregi pentru bunăsta­rea celor care, ocârmuindu-le, fac o afacere ca oricare alta, dar incomparabil mai profitabilă. De fapt, asta este şi sin­gura idee pe care vreau s-o slujesc scriind această carte, ideea că mie, deci şi dumneavoastră, nu mi-i nimeni duşman, cu excepţia celui care nu mă lasă cu nici un chip să trăiesc după cum mă îndeam­nă sufletul, liber şi cinstindu-l pe Dumnezeu, pe cel care m-a creat pentru a-l descoperi ca libertate” (pag. 23). Din paginile cărţii răzbate cu prisosinţă ideea necesităţii colaborării paşnice a tuturor etniilor, in­diferent de eforturile de învrăj­bire depuse de către diferiţi „doctrinarzi”, idee cu desăvâr­şire creştină şi în conformitate cu ideile de toleranţă ale lumii contemporane. În finalul lu­crării, autorul ne oferă un bine­venit dicţionar de localităţi din Bucovina istorică. Sunt trecute în revistă date interesante din istoria a 179 localităţi bucovinene, începând cu Adâncată şi încheind cu Zeleneu.

Lucrarea succint analizată în aceste rânduri reprezintă o re­uşită încercare de popularizare a unor probleme istorice deli­cate din istoria Bucovinei şi, totodată, o subtilă analiză a raporturilor dintre elite şi mase. De aceea, o recomandăm ci­titorilor cu toată căldura şi con­siderăm că autorul acesteia, Ion Drăguşanul, merită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de Buco­vina şi de trecutul ei. / FLORIN PINTESCU”.

Iar primele mele începuturi în literatura cu tematică istorică şi/sau de istorie a culturii beneficiau, din partea aceluiaşi reputat istoric, de aprecieri entuziaste, domnul Conf. univ. dr. Florin PINTESCU, scriind, în eseul domniei sale „O pledoarie pentru (re)considerarea sacralităţii vieţii, naturii şi datinilor”, chestiuni interesante, eseul fiindu-mi oferit, apoi, ca să-l folosesc drept prefaţă la cartea „Datina, Biblia Românilor”, publicată în 2005 şi premiată cu „Diploma de excelenţă” a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Doctorul în istoria culturii al tuturor universităţilor cuprinse între Madras (India) şi Catalunia (Spania), Artur Silvestri, considerându-mă, în prezentarea autorilor de eseuri despre „Filosofia lui Francis Dessart”, drept „un filosof al culturii şi un etnolog strălucit”.

Eseul domnului Florin Pintescu nu diferă, ca atitudine, de opinia lui Artur Silvestri:

„În cadrul activităţii culturale laborioase desfăşurată în ultimii ani în cetatea voievodală a Sucevei, se detaşează opera de recuperare istorică întreprinsă cu deosebită pasiune şi sagacitate de către poetul, publicistul şi omul de cultură Ion Drăguşanul. Rezultatul acestei acţiuni de recuperare a fost concretizat mai cu seamă în lucrările Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei (2000), Veniţi de vă veseliţi! (antologie a folclorului obştesc de iarnă, realizată împreună cu Aurelian Ciornei, în 2001), Suceava, sub povara istoriei (2002), Bucovina faptului divers (2 vol., 2003)[2]. Meritul principal al acestor lucrări constă atât în (re)punerea în circuitul ştiinţific al unor texte importante pentru istoria Bucovinei, cât şi în deconstrucţia trecutului istoric de tip „triumfalist” al acestei provincii istorice româneşti. Aceste lucrări sunt la antipodul celor care se constituie în părţi ale unei pseudo-mitologii naţionale, tipice pentru orice stat subdezvoltat, care justifică eşecurile şi neîmplinirile prezentului preponderent pe seama unui trecut în care dominaţiile şi conspiraţiile externe au tarat şi încetinit dezvoltarea factorului naţional”.

În mod concret, Ion Drăguşanul respinge interpretările istorice de tip maniheist, care prezintă istoria unei etnii române dotate cu toate virtuţile, asuprite şi deznaţionalizate, în opoziţie cu istoria alogenilor numeroşi, intriganţi şi rapaci care au asuprit-o, au sărăcit-o şi, în parte, au deznaţionalizat-o. Ca o consecinţă logică a acestui fapt, autorul menţionează frecvent neîmplinirile românilor bucovineni din perioada administraţiei austriece, datorate – în cele mai multe cazuri – conduitei inabile şi greşelilor proprii, rezultând o istorie mai echilibrată a Bucovinei.

Noua sa lucrare, Datina, Biblia românilor, constituie o abordare multidisciplinară complexă, situată la intersecţia mitologiei, etnologiei, etnografiei şi folclorului cu istoria. În viziunea autorului, ea constituie un „roman al unei călătorii în timp, săvârşită cu cărţi, cu imaginaţie cu dragoste”. Pe parcursul a 20 capitole cu titluri sugestive autorul îşi invită cititorii să parcurgă drumul sinuos al apariţiei şi conservării datinilor (majoritatea pre-creştine iar unele pre-indoeuropene), impregnate de sacralitate, în spaţiul etnic românesc.

Sublinierea sacralităţii pre-creştine a acestor datini se înscrie în trend-ul general vest-european de recuperare a sacrului, care a supravieţuit mai cu seamă în societăţile rurale din sud-estul Europei. Aşa cum sublinia Mircea Eliade, „majoritatea acestor recuperări ale sacrului reamintesc un tip de religie cosmică dispărut după triumful creştinismului şi care a mai supravieţuit numai la ţăranii europeni. Redescoperirea sacralităţii Vieţii şi Naturii nu înseamnă în mod necesar o întoarcere la „păgânism” sau „idolatrie”. Deşi religia cosmică a ţăranilor din sud-estul Europei poate apărea ca o formă de păgânism în ochii unui puritan, ea nu e prin aceasta mai puţin o „liturghie cosmică creştină” (Nostalgia originilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 9).

Cititorii îndrăgostiţi de mitologie, de tradiţiile intelectuale privind conservarea şi valorificarea sacrului şi a esoterismului în lumea modernă (promovate cu strălucire de René Guenon iar în spaţiul românesc de Vasile Lovinescu) vor avea surpriza unei lecturi plăcute şi instructive.

În lucrare sunt tratate diverse probleme legate de patria primitivă a indoeuropenilor, care „consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”. Pentru a-şi justifica argumentaţia privitoare la aceste aspecte, autorul îl citează pe Mircea Eliade (Încercarea Labirintului), care subliniază „unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon”.
Autorul aduce în discuţie şi problema celebrelor (şi controversatelor) tăbliţe de la Tărtăria (cca. 4500 a.Chr), cercetate şi de Constantin N. Bărbulescu, care conchide că Badtabira menţionată în „Lista din Larsa” a dinastiilor sumeriene ar fi Tărtăria.
 

În finalul primului capitol al cărţii (Ecumen sau „Căminul Soarelui”), autorul mărturiseşte o profesiune de credinţă, ilustrată elocvent pe parcursul lucrării: „Moştenind Legea-Datină prin obiceiuri şi prin tradiţii, noi ne legitimăm drept continuatori în „lecturarea” imaginativă şi analitică a naturii … Nu cred că tradiţiile şi obiceiurile, ca retrăiri ale Legii şi ale Datinii, ne mai conservă capacitatea de „lecturare” a naturii, că mai suntem capabili şi de trăiri metafizice similare celor ale protopărinţilor … Retrăirea Legii şi a Datinii înseamnă doar o nobilă legitimare, o subconştientă regăsire a identităţii culturale iniţiale şi doar atât”.

Capitolul doi al lucrării (Legile de „lângă râul de apă”) este axat preponderent pe conturarea şi descrierea unui „teritoriu de sacralitate, datina, în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr”. Autorul insistă asupra celebrei civilizaţii pelasge din vremea lui Homer şi a războiului troian, „pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie”. În sprijinul acestei afirmaţii este făcută o amplă paralelă între cutumele menţionate în celebrele legi belagine, Iliada şi jus valachicum din Evul Mediu, subliniindu-se aspectele comune.

În următorul capitol intitulat sugestiv Naşterea zeilor, se arată că „Povestea naşterii zeilor pământeni (dave, generaţii spirituale la sumerieni) începe, în toate religiile mitologice, la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, privite ca un tot unitar”. Totodată, este tratată doct şi competent problema obiceiului Caloianului, care continuă un mit al tracilor din Asia Mică, consemnat de Diodorus Siculus. Theogonia se sfârşeşte cu trecerea în revistă a informaţiilor antice privitoare la Zalmoxis şi la unele caracteristici ale religiei geto-dacice.

Capitolul patru („Calea cea demnă de admiraţiune”) debutează cu descrierea Cheilor Bâcului (Basarabia) de către învăţatul principe Dimitrie Cantemir şi de către poetul basarabean Constantin Stamati, posibil construite de mâna omului în neolitic. În continuare se sugerează o paralelă între aceste Chei şi „nişte monumente ce consistau din bolovani sau lespezi mari, aşezate în şir neregulat, la mici intervale unele de altele”, descrise de Quintus Curtius Ruffus. Capitolul se încheie cu citarea unor afirmaţii ale specialiştilor privind caracterul pelasg al civilizaţiei egiptene.

Capitolul următor (De la Pelasg, la Apollo) aprofundează problema „pelasgilor, tribul din care se vor alege zeii Eladei”, deoarece Herodot vorbeşte despre <<Ellada, ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia>>.

În capitolul intitulat sugestiv Peanurile lui Apollo, imnele Titanilor, adică colindele este analizată minuţios filiaţia precreştină a colindelor, care îmbină într-un tot unitar elementele precreştine cu cele creştine.

În continuare (Bădica Troian sau „Fertilitatea e Osiris”), cititorul este invitat să parcurgă pagini de mare fineţe şi concizie privitoare la Bădica Troian, „căpetenia obştească emblematică pentru lumea carpatică”, la problema cuplului mamă-fiu Troiana-Troian din satul Dacozaria (viaţa Sfântului Vasilisc) şi la numeroasele tradiţii legate de Dochia.

În capitolul opt („Locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă”) reţin atenţia consideraţiile privitoare la hora sacră a pitarailor (piţărăi) – în sumeriană Pitar înseamnă Tată – la filiaţia nordică a bradului de Crăciun şi la istoria sa, la sărbătoarea Naşterii Domnului împământenită cert pentru prima dată la Roma, în anul 354.

Capitolul nouă („Luncile Soaelui”) tratează problema reminescenţelor precreştine ale sărbătorilor poporului român, autorul conchizând pe drept cuvânt că „toate aceste sărbători, ţinute prin abţinere de la muncă şi, eventual, prin farmece, vrăji şi descântece, au pătruns în calendarul datinii străbunilor drept „timp creştin”, destul de târziu, împrumutate fiind fie din creştinism (un creştinism nepredicat, cu slujbe şi ritualuri săvârşite în alte limbi), fie din mitologiile slavilor, tătarilor sau chiar ale ţiganilor”.

Capitolul intitulat „Munci şi Zile”, „Povestea Muncei” porneşte de la analiza textului cu acelaşi nume al lui Hesiod şi prelungirea în Europa peste milenii a ocupaţiilor agricole descrise acolo. Sau, aşa cum conchide autorul, „singurul <<călindariu>> agrar al antichităţii europene (secolul VI î.e.n.), <<Munci şi Zile>> supravieţuieşte şi în proverbele şi zicătorile românilor, în frazeologisme, în calendarul anual al muncilor agricole, în port, dar şi în dimensiunile pieselor pentru uneltele gospodăreşti, pentru plug şi car. În satele noastre, <<muncile>> reprezintă succesiunea <<zilelor>> secolului şase î.e.n. cu o consecvenţă exemplară, iar sfaturile antice îşi găsesc firească şi fidelă oglindire în proverbe şi zicători.

În Horele sacre şi horele profane se porneşte de la textele clasice ale lui Homer cu descrierea Horei (dans) şi personificarea Horelor: <<Străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică / Norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe>> (Iliada, V, 737-738). Autorul conchide că „până a fi <<în Olimp portăriţe>>, deci anotimpuri, deci fiice ale lui Cronos, Horele au fost virtuţi, apoi preotese, şi-abia în vremurile civilizaţiei miceniene s-au transformat în anotimpuri. Iniţial, şase la număr, precum în statuetele feminine precucuteniene şi cucuteniene sau în simbolistica stilizată a ceramicii, care transmite mesajele Tărtăriei într-o formulă de o frumuseţe plastică tulburătoare, aşa-zisele <<poeme ale culorii>>. Conchizând în final că suntem un „popor de sinteză”, autorul ne arată că „am rămas singurul neam european care-şi exercită <<cunoaşterea trăitoare>> şi prin horă”.

Datina creştină reprezintă un excurs sumar în problemele legate de geneza creştinismului, organizarea clerului creştin, viaţa credincioşilor în timpul creştinismului primar, erezii şi „Crezul” lui Grigore Thaumaturgos, episcop în Cesareea Nouă din Pont (210-270).

Următoarele patru capitole reprezintă un excurs „neortodox”în istoria creştinismului (Epoca persecutării intoleranţei religioase; Datina păgânizării creştinismului; Creştinii, monoteişti şi intoleranţi; Creştinismul, la urmaşii pelasgilor). Reţine în mod deosebit afirmaţia conform căreia „politeismul păgân reînvia, dar cu aură creştină. Datinile nu mai erau interzise, ci <<creştinate>>, adică populate cu simboluri bisericeşti. … Calea spre asimilarea păgânismului o reprezenta cântecul-cântarea, deci amestecul de imn păgân arhaic cu patronime şi toponime creştine” (Datina păgânizării creştinismului). La finele ultimului capitol consacrat explicit creştinismului, cititorul poate consulta o listă lungă de cuvinte sumeriene foarte asemănătoare cu o serie de cuvinte româneşti.

În capitolul Împăcarea creştinismului cu peanurile tracilor prin colindă aflăm că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea colindele pascale erau cântate numai de clerici. Totodată, cititorul îndrăgostit de surprinzător şi exotic, află că doctorul Ovidiu Bojor, trimis în Nepal, în anii ’80 ai secolului XX, ca expert ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a cunoscut în masivul himalayan, într-o regiune de platou, la peste 3.000 metri altitudine, o populaţie diferită de nepalezi: „Hainele ei tradiţionale se aseamănă până la identificare cu portul maramureşean. Ba mai mult, ei practică… colindele de Anul Nou. Cetele de copii recită, într-o limbă ciudată, versuri foarte rimate, având ca refren <<Dă şi mie!>> rostite într-o românească fără cusur. Zicând acestea, copii întind un căuş spre a primi ceva, un bănuţ sau un fruct de la cei colindaţi”. Aceiaşi locuitori beau o „băutură alcoolică rezultată din fermentarea şi rafinarea fructelor, pe care o numesc <<răchie>> … Prezenţa acestor obiceiuri la români şi nepalezi, a cuvintelor neaoş româneşti din colindele nepaleze, nu a fost cercetată de specialiştii români”.

Capitolul În vremea lui Ciuca-Buga Cătlăbuga este axat pe hermeneutica informaţiilor privitoare la mârzacul tătar Kutlubuga/Kutlugboga („Borul Norocos”), demnitar al Hoardei de Aur din a doua jumătate a secolului XIV. Acesta a lăsat urme în folclorul basarabean (toponimul Cătlăbuga din Buceag). Numele său apare într-o urătură cu caracter războinic rostită în perioada de iarnă în satele basarabene Tătăreşti şi Burlacu (jud. Cahul), Mârzaci şi Mitoc (jud. Orhei), iar în părţile de nord a Moldovei numele apare deformat, Ciucabuga). Reţin în mod deosebit atenţia două judecăţi de valoare ale autorului.

Astfel, „tradiţiile noastre târzii, deşi statornicesc în memoria obştească „ore astrale” ale neamului, nu sparg tiparele Datinii şi ale Legii, încadrându-se perfect, printre altele, şi în cerinţele tuturor şcolilor de studiere a folclorului din lume”. Deşi la noi s-a realizat acest fapt cvasi-miraculor, „etnografii şi folcloriştii nu prea pun preţ pe istorie, tot aşa cum istoricii preferă să ignore izvoarele veşnic viu mărturisitoare ale Datinii, ale obiceiurilor şi ale tradiţiei”.

Capitolul „Oameni de la munte” subliniază pregnant ideea că numai în „casa aşezată pe înălţimi a dacului înzăpezit” durează şi Legea şi Datina”.
Ultimul capitol al lucrării, intitulat sugestiv Nu mai e loc pentru cuvinte conţine o selecţie largă din aprecierile unor călători străini cu privire la datinile şi obiceiurile din Muntenia şi Moldova, începând cu secolul XVII, aprecieri despre românii bucovineni din perioada administraţiei austriece (interesează aici cu deosebire consideraţiile privind „Născocirea… portului popular studenţesc” (1860).
 

Finis coronat opus. La finalul travaliului său ştiinţific şi de interpretare, autorul conchide cu dreptate că „de la explicaţii banale şi neadevărate, vin, în fond, desacralizarea datinii şi abandonarea obiceiurilor şi tradiţiilor, contrafacerile rurale devenind „un bun de consum”, o artificială „reproducere a folclorului tradiţional” prin care nu se mai comunică un mesaj tradiţional … Satele nu mai iniţiază în datină prin obicei şi tradiţie, ci doar produc spectacole, îmbrăcând recuzita aflată prin lada cu vechituri a existenţei lor deja pustiită de memorie. Satele s-au împărtăşit din singurătate, s-au produs dezbinările definitive în acel <<avânt poetic (cu care) se sărbau>> (expresia aparţine lui I.G. Sbiera, nota ns.), odinioară, identităţile reale ale neamului”.

Datina, Biblia Românilor este o lucrare amplu documentată pe baza unor izvoare antice şi medievale şi a unei considerabile bibliografii de specialitate, iar Indexul general de nume şi materii îi uşurează consultarea. Această lucrare reprezintă o strălucită pledoarie pentru (re)considerarea sacralităţii vieţii, naturii şi datinilor într-o lume modernă care a înaintat mult pe calea desacralizării. Există încă speranţe pentru realizarea acestui deziderat deoarece omul modern, „nu este niciodată complet desacralizat, şi avem toate motivele să ne îndoim chiar că o desacralizare totală este posibilă” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 9).

Amploarea investigaţiei, stilul frumos care trădează existenţa şi exersarea continuă a darului poetic, concluziile, judecăţile de valoare şi ipotezele judicios construite, ce merită verificate şi adâncite, fac din această carte un adevărat eveniment editorial. De aceea, autorul binemerită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de geneza şi evoluţia datinilor şi tradiţiilor din spaţiul românesc sau, pur şi simplu, de o lectură plăcută şi incitantă”.

Bucovina era cu buzunarele goale. Chiar şi acum, dacă-i aruncaţi cărţile mele, tot cu buzunarele goale rămâne. O istorie a culturii ei nu exista, cu excepţia dicţionarelor şi, ulterior, a enciclopediei lui Emil Satco, continuată de fiica lui, Alis Niculică, şi a antologiilor succinte de poezie realizate, tot pe atunci, de Emil Satco şi de Adrian Dinu Rachieru. O istorie a aşezărilor ei, cu excepţia unor monografii locale exaltate, nu exista. De asta m-am pus pe trudă, sfătuindu-mă adesea cu Emil Satco şi cu istoricii Mihai Iacobescu, Florin Pintescu, Constantin-Emil Ursu, Paraschiva Batariuc, Ştefan Purici, Ioan Mareş şi Pavel Blaj. Cu Emil Satco, omul care şi-a trăit viaţa căutând informaţii în pustiu despre spiritualitatea bucovineană, puteam discuta orice, inclusiv prin controverse. De pildă, Emil Satco era convins că între criticul şi prozatorul interbelic Aurel Vasiliu şi poetul Aurel Sânger există o singură identitate. Eu, bazându-mă pe structura poemelor „Generaţii” şi „În altă lume”, semnate Aurel Vasiliu, scriam că „Am îndoieli că Aurel Vasiliu ar fi una şi aceeaşi persoană cu Aurel V. Sânger, cel născut la Huşi, în 19 iunie 1889, mort la Cluj-Napoca, în 27 aprilie 1976. Am îndoieli pentru că poezia lui Aurel V. Sânger este de un rudimentar tradiţionalism, în vreme ce poezia semnată cu numele lui Aurel Vasiliu, doar vag tradiţionalistă, impresionează prin imagini baladeşti insolite şi prim metafore largi, încăpătoare. La Aurel Vasiliu „trec oamenii şi anii / Cum trec de-a pururea ţiganii“, în vreme ce la casa lui „din lumea ceialaltă / Vor străjui doi plopi la poartă, / Când viaţa pământească va fi moartă”, schimbările acestea de planuri mit/realitate, realitate/mit regăsindu-se aidoma şi în prozele lui Aurel Vasiliu, inclusiv în cea pe care o voi reproduce ca mărturia, nuvela „Pan Lazăr“.

Aurel Vasiliu, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, critic literar „de serviciu“, dar responsabil, de ţinută şi plin de nobleţe, a fost un poet şi, mai ales, un prozator temeinic, un adevărat „iconar“, care exploatează, cu imaginaţie şi cu dibăcie, cele trei relaţionări: credinţă, dragoste, lut. Tocmai de asta am îndoieli că tot el ar fi, şi încă în 1943, autorul unor versificări fără miez (Aurel V. Sânger) precum: „Păduri de brad… miresme de răşină… / Tăcere împietrită-n care sapă, / Cu ciocănaşe de argint şi apă, / Şoapta pârâului cu unda lină. // Prin codri zimţuiţi pe creste, / – Frunte de foc – luna răsare: / O Cosânzeană din poveste… / Brâu de lumină lunecă pe zare. // Înăbuşite-n brazi şi prund, / Trec unde repezi, şerpuind sub lună: / Şopârle, scânteind, s-ascund / În fund de codru şi genună. // Sub scânteierea blândă, caldă / A stelelor, în apa rece, / Trup tremurat şi luminos se scaldă, Când, peste valuri, luna leneş trece. (Emil Satco, Antologia poeţilor români din Bucovina, p. 53).

Punând astfel de texte, precum şi pe celelalte, publicate cu semnătura „Aurel V. Sânger“ în „Revista Bucovinei“, acolo unde Aurel Vasiliu semna şi cu acest nume, mă îndoiesc asupra identităţii celor doi. Poate că mă înşel (mărturiile, totuşi, lipsesc), dar, şi în cazul în care cele două nume ar desemna o aceeaşi persoană, rămâne o datorie, cea faţă de prozatorul Aurel Vasiliu, învrednicit la memorie prin detaliile de viaţă bucovineană şi prin chipurile pe care le-a zugrăvit cu un remarcabil har scriitoricesc”.

Precum se vede, nu mă năpusteam cu bâta peste admirabilul Emil Satco, deşi, aşa cum aveam să descopăr mult mai târziu, Emil Satco avusese dreptate, un eseu din gazeta „Suceava” fiind semnat Aurel Vasiliu-Sânger.

Şi în cărţile mele scriitoriceşti cu tematică istorică, eu nefiind istoric, ci scriitor, manifestam puncte de vedere uşor diferite de cele ale „liniei Nistor” şi, deci, şi faţă de perspectivele deschide de reputatul istoric Mihai Iacobescu, omul care îmi citeşte cărţile cu creionul în mână. Cândva, domnul Iacobescu m-a întrebat cum se face că nu l-am atacat niciodată, aşa cum au făcut alţii.

– Domnule Profesor, dar eu vă respect opera şi individualitatea ştiinţifică. Dacă, uneori, avem puncte de vedere diferite, asta nu înseamnă că doar unul dintre noi are dreptate şi ar fi îndreptăţit să-l „execute” pe celălalt.

Cărţile mi le scoteam, de regulă, pe cont propriu, pentru că întotdeauna s-au găsit mulţi oameni care să le cumpere. Aş fi cedat, totuşi, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” şi „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, dar o colegă, procedând după principiul descoperit de Dimitrie Petrino („Dar când Iuda e aproape, nu-i departe nici Hristos”), s-a prefăcut că n-a observat propunerile mele de carte şi nu le-a inclus în proiectul cultural anual. Directorul de atunci, istoricul Pavel Blaj, a vrut să-mi facă dreptate, dar am refuzat umilinţa şi mi-am scos cărţile pe proprie cheltuială. S-au vândut ca pâinea caldă, multe, multe exemplare fiind cumpărate de maica stareţă de la Suceviţa, pe care nu o cunosc, dar ţin să-mi afirm recunoştinţa, ca urmare a rugăminţilor unor români din Diaspora. De altfel, la mănăstirea Suceviţa întâlnisem, pe vremea în care copiii mei erau mici, multe călugăriţe care mă impresionau prin erudiţie, în frunte cu maica Tatiana; mai nou, ştiu că acolo se află, ca preot, şi părintele Marcu, de la Putna, cărturar discret, dar de mare valoare.

Cărţile publicate cu finanţarea Consiliului Judeţean Suceava au devenit ca şi cum nu ar mai fi fost ale mele; le gestionează alţii şi primesc arar câte zece exemplare dintr-o ediţie. De asta, în rafturile bibliotecii mele, lipsesc multe dintre cărţile pe care le-am scris.

[1] Purici, Ştefan; Mareci, Harieta (University of Suceava); Capota, Crina-Cristina; Vese, Vasile (Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca), Frontiers and Identities: an Approach to the Last Fifteen Years of Romanian Historiography, Edizione Plus – Pisa University Press, Lungarno Pancinotti, 43, 56126 Pisa, Notes p. 196: 63 I. Drăguşanul, Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei (Embezzled identities. Am anectodical history of Bukovina), Suceava 2000; H. F. van Drunen, „A sanguine bunch”. Regional identification in Habsburg Bukovina, Instituut voor Cultuur en Geschiedenis (ICG), Year 2013, 88 Drăguşanul, Ion, Identităţi deturnate – o istorie anecdotică a Bucovinei, Grupul editorial Muşatinii, Suceava 2000, p. 64 etc

[2] Folosită şi de Scharr, Kurt, Die Landschaft Bukowina / Das Werden eine Region an de Peripherie / 1774-1918, Universitat Innsbruck, Bohlau Verlag Wien – Koln – Weimar – ISBN 078-3-205-78463-0, p. 314: Dragusanul, I., 2003, Bucovina faptului divers, Suceava (Bukowina verschiedene Fakten)

Veşnicia unor nume care merită totul (II)

Vasile Pânzariu, Ion Drăguşanul şi Dumitru Oniga

Suceava a avut, la începuturi, şi câteva remarcabile personalităţi în politică, dar care au fost îndepărtate, încetul cu încetul, de mediocrităţile cu spirit de gaşcă de mai târziu. Cei doi mari lideri administrativi ai judeţului erau inginerul Daniel Catargiu, care ocupa funcţia similară celei de prefect, şi Gavril Moroşanu, primarul judeţului, deci un fel de preşedinte al Consiliului Judeţean. Şi mai exista, în Primăria Sucevei, un alt om de mare calitate, ca primar: inginerul Filaret Poenaru. Ambasadorul Ion Siminiceanu se întorsese din Cuba, dar nu s-a implicat în politică. Îi era suficient faptul că, în mandatele sale de primar comunist al Sucevei, se durase oraşul modern, inclusiv o universitate şi un muzeu. În Parlament, ne reprezentau cu demnitate universitarul Mihai Iacobescu şi doctorul în medicină Ioan Ieţcu; existau, desigur, şi personaje amuzante, precum Nicolae Lazăr, fost inginer silvic, sau Nicolai Senciuc, fost funcţionar prin aparatul judeţean de partid. Pe mine mă impresionase, în mod deosebit, Gavril Moroşanu, ţintă predilectă a materialelor mele de presă, dar pe care îl iubeam fără rezerve, după ce, într-una din zile, m-a chemat şi mi-a spus:

– Fii atent la ce-ţi spun, Drăguşanule: dacă nu ne vom grăbi să ocupăm piaţa sovietică, nu vom mai avea nici o şansă, pentru că nici măcar în ţara noastră nu vom putea contracara concurenţa europeană!

În ţară era la modă nu doar anti-sovietismul, ci şi un anti-rusism secular rudimentar şi desuet, care-i aruncau în penibil chiar şi pe marii scriitori ai celei mai temeinice literaturi din lume. Eu, cunoscând principiile culpabilizărilor colective, specifice bolşevismului, n-am făcut niciodată confuzie între bolşevism şi poporul rus şi nu am mutat, vreodată, anatema unor lideri asupra celor asemenea mie de prin vastul imperiu, dar Gavril Moroşan, om de o inteligenţă rară, ca să devină şi mai convingător, m-a sunat, într-o dimineaţă, ca să-mi ceară să-i dăruiesc o zi. Am ieşit în stradă şi am urcat în maşina care a oprit lângă mine. La volan se afla domnul Aursulesei, iar pe scaunul din dreapta şoferului, Gavril Moroşan. Nu mi-au spus unde mergem şi nici nu am întrebat. Ca să treacă vremea mai uşor, discutam tot felul de fleacuri. În cele din urmă, am oprit, la Bacău, în dreptul unui bloc turn de formă triunghiulară, încadrat de gazon englezesc, până înspre lacul artificial de la marginea gazonului. În holul uriaşei clădiri se aflau nişte automate, pe care habar nu aveam cum le-aş putea folosi. Gavril Moroşanu m-a întrebat ce prefer (supă, cafea, ciocolată caldă etc.) şi am optat pentru o cafea, dezgustat de sugestia unei supe la pahar.

Am urcat cu liftul, pe un perete interior al unei superbe grădini japoneze, care împodobea curtea interioară a clădirii, şi ea triunghiulară. Peste tot, tablouri, lucrări de sculptură şi de grafică originale. Ne aştepta un domn longilin, cu un început pronunţat de calviţie, care mi s-a prezentat simplu: Plăcintă. L-am întrebat despre originea pieselor de artă şi mi-a spus că sunt donaţii din partea celor mai buni artişti plastici băcăuani, care au ţinut să-şi exprime recunoştinţa pentru faptul că, săptămânal, primesc gratuit carne şi preparate, în cantităţi care să depăşească nevoile familiilor lor. Apoi am mers să vedem halele de producţie şi de prelucrare, încheind parcursul cu grădiniţa, pe care UNESCO o catalogase drept cea mai bună din lume. Şi era normal, pentru că vlăstarele omeneşti se puteau iniţia, acolo, în toate artele şi profesiile, inclusiv în pilotarea unor avioane cu simulatoare electronice. Drumul spre succes al fostei „Avicola” din Bacău a fost simplu: după privatizarea MEBO, de care beneficiau toţi salariaţii, a fost căutat un partener german, care a furnizat câteva tehnologii moderne şi a asigurat o piaţă de desfacere sigură în întreaga Europă. Principala condiţie pusă de germani: standard de viaţă nemţesc pentru toţi salariaţii „Avicolei”. Pe aceleaşi principii, domnul Plăcintă se angaja să sprijine fosta puternică industrie alimentară a judeţului Suceava.

Mihai Ghergu, Constantin Sofroni şi Ion Drăguşanul

În judeţul Suceava, mureau de foame porcii, vitele şi găinile din fostele ferme de stat, iar Abatorul din Burdujeni, construit, în urma convenţiei comerciale dintre România şi Austro-Ungaria din 1910, pentru favorizarea exportului, tocmai intra în faliment. Se putea salva totul, dar nu s-a vrut. Şi nu se putea pentru că, între timp, personalităţile fuseseră înlocuite, prin voia votului popular, de o caracudă penibilă şi obtuză, care îl izola cu succes pe Constantin Sofroni, intelectual de calibru, sociolog, caricaturist, om cu experienţă în administraţie, ajuns primul preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, în fruntea unei echipe excelente, din care făceau parte şi vicepreşedinţii Gavril Mîrza şi Mihai Grozavu. Din păcate, Constantin Sofroni, mereu izolat de răutatea agresivă a găştilor politice, nu a izbutit să-şi pună amprenta personalităţii sale nici asupra judeţului, nici asupra Sucevei. Despre Gavril Mîrza şi Mihai Grozavu, oameni care, vorba lui Gheorghe Fluture, încă mai poartă pe piept cicatricile peniţei mele, pot vorbi, acum, cu aceeaşi preţuire pe care am avut-o şi o voi avea veşnic pentru Gavril Moroşanu. Nu le-am fost niciodată duşman, ci doar mi-am făcut datoria. În 1997, când scoteam „Drumul spre succes”, carte despre începuturile afacerilor în judeţul Suceava, cu o prefaţă de Gavril Moroşanu, acesta mi-a zis, de faţă cu toţi cei prezenţi la lansare:

– Măi Drăguşanule, tu chiar ţii la mine, mă! Şi-atunci cum se explică numeroasele articole negative, cu care m-ai tot împuns?

– Prin respectul faţă de profesie, nea Gavril: când păşeai strâmb sau doar mi se părea că o faci, datoria mea era să ţip.

Făceam jurnalism fără ură, dar cu o exigenţă faţă de liderii noştri pe deplin justificată. Nu conta cine mi-i prieten şi cine nu. Prietenii existau pentru suflet, nu pentru a mă transforma într-un complice, prin tăcere, la giumbuşlucurile lor necinstite. Cu oamenii de calitate, chiar dacă, în baza unei greşeli, îi încondeiam temeinic, rămâneam prieten. Dar s-a întâmplat o poveste, care mi-a slăbit încrederea în jurnalism şi în scopul aparent al vieţii mele. La Casa Culturii din Suceava se lansau două sau trei cărţi, printre care „Visul sărută Japonia” a lui Mircea Motrici. Manifestarea era moderată de Constantin Sofroni, care, fără să aibă timp să lectureze acele cărţi, pe care le primise în dimineaţa zilei respective, le-a prezentat excepţional, aşa cum nimeni nu ar fi făcut-o mai bine, iar când l-am întrebat cum le-ar fi prezentat dacă ar fi avut şi timpul necesar să le citească, mi-a şoptit: „Mult mai prost, pentru că m-ar fi inhibat”.

În deschiderea lansării, Constantin Sofroni a ţinut să salute personalităţile reale ale Sucevei, pictori, scriitori şi muzicieni prezenţi la eveniment, iar în finalul enumerării, m-a menţionat drept „temutul jurnalist Ion Drăguşanul”. Mi-a stat inima în loc: nu mai eram nici măcar poetul care câştigase, până mai adineauri, toate concursurile naţionale de poezie din România. Eşuasem într-un statul la care nu râvneam şi care mă dezgusta, acela de „temutul jurnalist”. În clipa aceea, mi-a fost clar înspre ce viitor va trebui să păşesc, dar păşirea în viitor nu se poate face decât prin probarea unui respect netrucat faţă de trecut şi faţă de posteritatea ta. Nu aveam voie să scot o carte de poezie, până ce nu m-aş fi purifica prin respectul faptic faţă de poezia celor care au împânzit închisorile României, pentru că au scris poezie şi au fost încarceraţi, sub pretexte născocite, doar pentru a adânci prăpastia autocenzurii în ceilalţi scriitori. Nu aveam dreptul, în intimitatea mea, să public interzisul manuscris „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”, până ce nu voi vesti poezia suferinţei, alcătuită în suflet şi tipărită în minte de autori precum Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Nu ştiam cum se face o carte, dar, după ce colegele mele Rose-Marie Iftode şi Mihaela Filţingher culeseseră şi tehnoredactaseră cele două cărţi, am izbutit, cu sprijinul fraţilor Gheorghe, Vasile şi Ioan Iftode, proprietarii cotidianului „NordPress”, şi cu sprijinul Tipografiei „Muşatinii”, să scot „Coşmar în noaptea veacului”, de Vasile Pânzariu, şi „Cântece triste”, de Dumitru Oniga, poeţi cărora aveam să le rezerv un loc aparte (capitolul „Mărturii din noaptea oprimării”) în singura istorie a literaturii noastre provinciale, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, pe care am scos-o, pe cont propriu, ceva mai târziu, plătind cu ea şi o parte din costurile bustului Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, pe care l-am amplasat la Stroieşti.

„Există o întreagă literatură română cultă care a supravieţuit numai prin oralitate, fiind încredinţată paginilor târziu, uneori de autori, alteori de ştiutori, de „oamenii-cărţi”, adică de foşti deţinuţi politici care au supravieţuit comunismului.

În general, „mărturiile din noaptea oprimării“, cum le numea poetul Vasile Pânzariu, s-au făcut prin „versificare în gând“, pentru că poemele dibaci şlefuite şi păstrate în gând nu mai puteau fi descoperite, confiscate şi arse de către torţionari, dar se puteau încredinţa, prin şoptire, şi altor camarazi de suferinţă, care, datorită melodicităţii şi datorită aparentei simplităţi a versurilor, lesne reţineau poemul în care clocotea şi propria lui suferinţă. Şi, deşi au văzut lumina tiparului târziu, după Revoluţia Română, poemele „scrise în gând“ fac parte din literatura iconaristă, în măsura în care toţi deţinuţii politici au fost nişte iniţiaţi în moarte, în memorie şi în dumnezeire.

Vasile Pânzariu (n. 1930). Poetul care a avut „Revelaţia Trinităţii“, trăind un adevărat „coşmar în noaptea veacului“, Vasile Pânzariu, s-a născut la Burdujeni, în 12 ianuarie 1930. Era tânăr, de-abia absolvise liceul, se ţinea departe de politică, dar nu putea admite să nu facă nimic împotriva ocupaţiei bolşevice, aşa că, în noaptea de 22 spre 23 august 1950, împreună cu Eugenia Donici şi Catrinel Popescu, a împrăştiat manifeste anti-bolşevice, în numele organizaţiei „Cetatea lui Ştefan cel Mare“, pe care el o înfiinţase în 1947. A fost arestat în noaptea de 26 august şi condamnat la muncă silnică cu decădere din drepturi, în 27 septembrie 1951. La Jilava, la Gherla, la Văcăreşti, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi în lagărul de muncă de la Poarta Albă, Vasile Pânzariu şi-a făcut ucenicia poetică.

Primul mare dascăl de „ars poetica“ i-a fost, timp de zece zile ale anului 1955, în spitalul penitenciarului de la Văcăreşti, poetul-martir Radu Gyr. La Baia Sprie şi la Poarta Albă, a avut alţi maeştri, pe Ion Caraion şi pe Ovidiu Papadima. Apoi, după ce deja scrisese în gând o primă carte de poezie, a fost eliberat, în 24 august 1960, şi încadrat în frontul muncii prost plătite.

După vreun deceniu de muncă, Vasile Pânzariu începe să frecventeze Cenaclul „Nicolae Labiş“ din Suceava, iar Radu Mareş îi publică şase poezii în „Coordonatele literare“ ale ziarului „Zori noi“, ediţia din 4 februarie 1970. În 22 septembrie 1970, pentru că şi Academia Română, şi câţiva scriitori comunişti suceveni „descifraseră“ în cele şase poezii un grav anticomunism, dibaci disimulat, Vasile Pânzariu a fost arestat, iar Radu Mareş demis din redacţia ziarului. Iarăşi Văcăreştii, apoi Aiudul, iarăşi alături de trei sute de martiri, până în 8 septembrie 1972, când regimul comunist, la presiunile Europei, se vede obligat să-i elibereze şi pe ultimii deţinuţi politici.

Şi n-a mai fost nimic altceva decât suferinţă, chiar dacă, începând cu anul 1994, când i se publică, la Hliboca, cărticica „Dincolo de Azi“, poeziile lui Vasile Pânzariu încep să-i despovăreze sufletul pentru a se aşeza între coperţi de cărţi. Au urmat celelalte cărţi de „mărturii (poetice) din noaptea oprimării“, „Coşmar în noaptea veacului“ (1996). „Amprente pe Golgota lumii“ (1998), „Revelaţia Trinităţii“ (2003), apoi, în 2005, o antologie de autor, purtând titlul unei cărţi anterioare, „Coşmar în noaptea veacului“, toate apărute în editurile pe care le-am coordonat în aceşti ani.

În întreaga lui operă poetică, Vasile Pânzariu înfăţişează, de fapt, oneste străfulgerări ale sufletului de o superbă verticalitate, cu care a fost înzestrat tragicul şi profundul poet cu rădăcini răzeşeşti sub poala pădurii din vecinătatea Sucevei.

Vasile Pânzariu n-a fost şi nu este un aspirant la glorie, ci un martor.

Toate cărţile lui sunt mărturii care pot clătina doar vietăţile umane dotate cu suflet, vietăţi care se pot iniţia, prin lectură, şi în ultimele taine ale suferinţei:

Prieten drag

Rămâi, păianjene, rămâi cu bine,

doar tu mi-ai fost prieten de celulă,

ai vieţuit alăturea de mine

şi-am îndurat mizerie destulă.

Ne-am înţeles prin simţuri, fără vorbă,

ne-am plâns de frig, am fost lipsiţi de hrană,

mult timp trecea până sorbeam o ciorbă

sau apa moartă cu aceeaşi cană.

Păianjen drag, prieten de-nchisoare,

cum am pândit la gratii împreună!

Tu aşteptai vreo gâză zburătoare,

eu, de la vânt, un semn de veste bună…

Vieţile ne sunt ca două fire,

şi firul tău şi-al meu o să se rupă,

dar, până-atunci, un strop de amintire

îmi va rămâne-n amărâta cupă.

Ne număra în scoica pietrei sure

un temnicer, în fiecare seară,

el se-ncrunta, obişnuit să-njure

de tot ce-i sfânt, şi dimineaţa iară.

Prieten drag, păianjene cuminte

şi arhitect de ţesătură fină,

tăcuţi şi trişti vom suferi-nainte,

fără s-aducem nimănui vreo vină.

Ne-om despărţi, de-oi mai avea putere,

osânda sper prea lungă să nu fie,

n-am să te uit, te-oi pomeni-n tăcere

ca şi-n această scurtă poezie.

La moartea mamei

scrisă după visul ce l-am avut

în noaptea de 23/24 iunie (sânziene) 1957

la Gherla

La moartea mamei n-a fost chip s-ajung,

vedeam prin vis prohodul de departe

cum se târa ca şi un şarpe lung

pe-un drum sucit, pe lângă garduri sparte.

Prin ceaţa vremii dibuiam grădina

să caut bolta mărului cel mare

sub care mama îşi găsea hodina

când ne-mpletea flanele şi fulare.

Ea ne-a crescut, purtându-ne de grijă

la şase fraţi şi două surioare,

plângea-n ascuns, avea o schijă

de dor în ea, dar nu spunea ce-o doare…

Suna prin mine clopotul simţirii

şi vara-n doliu astupa cangrene

sub bolţi cernite, căutându-şi mirii

se năduşeau prin aer sânziene.

Toţi şi-au lăsat în ochii ei făptura,

cât mai avea o clipă de lumină,

dorea ceva, dar i se-nchise gura

fără ca fiul cel mai mic să vină…

Am încercat să-nlătur nişte pume

cu braţul libertăţii mele ciung.

Zadarnic ea m-a tot chemat pe nume,

la moartea mamei n-a fost chip s-ajung!

Din cavoul 101

                        Gherla, 1958

Înmormântat de viu în cimitirul

cu sute de cavouri suprapuse,

în care zac fiinţele depuse,

ce nu şi-au dat Satanei roşii birul,

Aici doar ruga neamului pătrunde

şi veghea Domnului Iisus, ce-n şoapte,

ne dă puteri să-nvingem lunga noapte

în care laba urii ne ascunde.

Prin crăpăturile oblonului ce-astupă

ochiul de geam cu gratii ca o pleoapă,

sug aerul ce-abia poate să-ncapă

cu-un strop de cer mai mic decât o crupă.

Şuviţele luminii din afară

pătrund furiş din zilele frumoase,

ungându-mi pielea seacă de pe oase

măcar o clipă cald să mi se pară.

Ca foametea mai lesne să ne sugă

vigoarea trupurilor sechestrate,

ciracii crimelor organizate

adaugă torturi, să le distrugă…

Păianjeni suri din umbre coşcovite

sunt singurii prieteni ce coboară

să-mi ţină de urât în racla chioară

cu legănări de aţe nezărite.

În mine strâns, sunt doar o licărire

ce-a mai rămas din sfintele răsaduri

să biruiesc vremelnicii de iaduri,

purtând milenii de osânde-n fire.

Credinţa, ce-i un duh din miez de astre,

îmi pregăteşte marea evadare

din silnica şi neagra îngropare

spre mântuirea sinei prin dezastre…

În jurul junghiului din scoica vieţii

îşi rotunjeşte demnitatea perla,

cu ea ieşi-voi singur şi din Gherla,

oricât de duri şi reci i-ar fi pereţii!

În cimitir, toţi morţii vii aşteaptă,

aştept şi eu, cu noi, dintr-o durere,

întregul neam e-n prag de înviere

printr-un Cristos biruitor prin faptă!

Oazele

            Poezie arestată în 1970

Oazele, oazele, mijloc de nadă

în calea fiinţelor care vor cert

să bea libertatea ce încă mai zace

păzită de labe şi dinţi în deşert.

Ce tristă minune, deşertul le-a dat

culoarea şi simţul acela felin

s-adulmece-n aer suflarea de guri

ce aspre de sete prin arşiţă vin.

Ce mare-i deşertul, usucă şi frige

pe mulţi călători prinşi de groază,

de sete mereu şi mereu o să strige:

Ajungem noi vreodată în oază?

Ferestrele mele

            Tot dintre poeziile arestate în 1970

Într-o zi am deschis ferestrele mele spre lume,

aburite de invidie şi răscoală.

Credincioşii se-nchinau după nimfele dorinţelor lor

ce se pierdeau pe străzile zării.

Ciungi, chirciţi, ologi se târau pe trotuare

să cerşească la colţul străzii moderne.

Sicriele tot mai scumpe se cumpărau cu plata înainte

de către cei ce urmau să moară.

Namile de vătafi contemporani

umbreau speranţele lumii

pentru care nu mai pâlpâia

soarele dreptăţii.

Stârnită din om în om de-o cumplită nevoie,

prin toate şi prin totul

trecea roata ciubucului.

Tocurile pantofilor eleganţi,

purtaţi de închipuitele doamne,

ţăcăneau pe lângă suferinzi

ca un fel de ironie stridentă.

Timpul poreclit liber

al acelora ce se numesc oameni

era măcinat fără de întreruperi

la moara cozilor.

Graba, pretutindeni prezentă,

încâlcea şi ameţea sensurile,

ciudată înălţare a civilizaţiei

pe treptele spoite cu etică şi echitate!

Stăpânii frâielor statului, înfricoşaţi

de geamătul răbufnitor al gloatelor,

angajau tot mai mulţi haidamaci

cu valută de privilegiaţi

pentru posturi sigure de oprimatori.

Destrămarea, inepţia, corupţia

dansau extaziate

în jurul mentorului deghizat

în costumul prosperităţii…

Nemaiînţelegând nimica din lume,

năpădit de zgomotul străzilor moderne,

măcar pentru a plânge în mine

am tras ferestrele!”.

(Coşmar în noaptea veacului,

Partea I. Mărturii din noaptea oprimării,

Grupul editorial

Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare,

Suceava, 2005)

Dumitru Oniga (n. 1925). Născut la Stupca, în 14 august 1925, Dumitru Oniga, rănit de un glonte rătăcit, pe când privea, ca tânăr gimnazist, din Parcul Central al Sucevei, la o represiune armată, a fost arestat, în martie 1942, pentru apartenenţă presupusă la „Frăţiile de Cruce“, condamnat la trei ani de închisoare şi încarcerat la Cernăuţi. Nu era legionar, dar avea să devină, din spirit de solidaritate, un naţionalist temperat după arestările şi condamnările din 1944, din 1946 şi din 1958, soldate cu aproape 17 ani de detenţie politică. În timpul detenţiei la „Uniunea Scriitorilor din Aiud“, cum numea Petru Pandrea temniţa celor 45 de mari scriitori români, Dumitru Oniga avea să ucenicească în arta poetică pe lângă Radu Gyr, dar poemele lui aveau să fie încredinţate colilor de hârtie abia de prin 1990, când neştiutul poet bucovinean începe să publice în gazetele „Crai Nou“ din Suceava, „Solstiţiu“ din Satu Mare, „Tribuna Transilvaniei“ din Cluj-Napoca, „Ţara“ din Chişinău, „Plai Românesc“ din Timişoara etc.

În 1996, ziarul sucevean „NordPress“ al fraţilor Ioan, Vasile şi Gheorghe Iftode i-a publicat, ca şi lui Vasile Pânzariu, o primă carte, „Cântece triste“, iar de atunci cărţile lui apar cu ritmicitate pentru a rosti dragoste, libertate, credinţă într-o Bucovină din ce în ce mai încenuşată şi mai insensibilă.

O antologie de autor, apărută în 1998, „Novissima Tristia / 1948-1989“, o carte de sonete, „Iubiri“, apărută recent, un volum de memorialistică, pregătit pentru a fi încredinţat tiparului spre sfârşitul anului 2006, stabilesc coordonatele tulburătoare ale unei opere literare dedicată „Celor ce iubesc fără limite Libertatea“.

Colind

Colind străbun, cules de prin psaltiri,

Te-a scris o mână albă de bătrân,

Ţi-a pus miros de smirnă şi de fân,

Cum spun în carte sfinte prorociri.

Sub geamul închisorii mai rămân

Doar fulgii de zăpadă cu-amintiri,

Colindul vechi, cules de prin psaltiri,

Se stinge-n fum de smirnă şi de fân.

Prin ce hrisoave dragi şi-n ce trecut

Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun

Vibrezi adânc ca un colind străbun,

Te bucuri de Iisus cel nou născut?

Şi lacrimile-n taină se adun

Pe-acelaşi drum de lacrimi cunoscut,

Din rănile ce vin şi ce-au trecut

Un nou colind în noaptea de Crăciun.

            (Aiud, decembrie 1952)

Mama

Azi, burniţele toamnei se leagănă-n suspine

Ca lacrimile tale – că n-a secat izvorul

În ani de aşteptare, când plânsul şi când dorul

Au ars ca două candeli vrăjite pentru mine.

Azi, fulgii grei ai iernii se leagănă pe vânt

Ca părul tău ce timpul ţi l-a albit la tâmple,

Azi, când mă-ntorc acasă, tot sufletul se împle:

M-aştepţi în poarta casei sau poate în mormânt?

Îmi voi pleca genunchii, de te-oi găsi în viaţă,

Ţi-oi pune capu-n poală să-l mângâi, să mă cerţi,

Doar tu vei înţelege, doar tu vei şti să ierţi,

Primi-voi cu smerenii blajina ta povaţă.

Dar dacă peste timpul ce-n urmă se destramă

Găsi-voi doar o cruce pe bulgări de pământ,

Îmi voi pleca genunchii şi ruga mea pe vânt

Va implora iertare. Iertare, mamă, mamă!

            (Aiud, iulie 1952)

Conştiinţa

Cine se vaită-n noapte răguşit

De se cutremur munţi din temelie?

Ce vânt năprasnic tună-n vijelie,

Ori s-au făcut spărturi în infinit?

Se-nvolbur uragane din pustie

Sau osii-n univers au ruginit?

Al haosului clopot a dogit?

Cine se vaită-n noapte? Cine ştie?

Nimic. Afară-i totul liniştit.

Tresar prin somn miresmi diamantine,

Iar noaptea pe călcâie-a adormit.

Cutremurul ce smulge mări şi vine

E-aici, în pieptul meu dezlănţuit,

Tot iadul parcă huruie în mine.

            (Aiud, octombrie 1954)

Reîntoarcere

Şi, totuşi, peste anii grei de zgură

Mă-ntorc iar la palatul de cristal

Acelaşi cavaler medieval

Să-ţi plec în faţă vechea mea armură.

Bat cu mânerul spadei în portal

Şi-aştept să se deschidă piatra sură

Ca să sărut pios, cu-aceeaşi gură,

Icoana ta crustată-n ideal.

Bătaia-n ziduri se prelinge mută,

Castelul mort răsună a pustie,

Prin parcul plin de spini şi de cucută

Doar luna-şi cerne colbul argintiu

Peste ruini, pe gloria pierdută.

Şi, totuşi, m-am întors. Dar prea târziu.

            (Aiud, iulie 1954)

Mai îngăduie, suflet!

Mai îngăduie, suflet al meu,

Curând temniţa cărnii se va destrăma

Şi te vei elibera de întuneric şi chin,

Mai îngăduie puţin!

Până voi trece dincolo de fiinţă,

Mai am un legământ, o făgăduinţă,

Să sădesc în suflete o credinţă

Măcar

Cât un bob de muştar

Care să răstoarne munţii de ură,

Minciună, înşelătorie, impostură,

Să-i prefac în pulbere, în zgură.

Până când semnul îngerului o să mă cheme,

Mai îngăduie o vreme!

Cu ultima fărâmă de voinţă, de cutezanţă

Să aducem în cugete o speranţă

Pentru dreptate, libertate, bunăvoire,

Pentru un petic de cer, pentru izbăvire.

Până se va apropia clipa despărţirii

Ceva va veni în plicul nemărginirii

Să pot aprinde în inimi o scânteie de iubire,

Să ne putem apropia de dumnezeire

Cu sfânta ramură de măslin.

Mai îngăduie puţin!

Pe fundul paharului a mai rămas drojdie amară

Şi ştiu că nu mi-e îngăduit să mă eschivez,

Curând o să te eliberez,

Mai aşteaptă un ceas, o seară,

Suflet al meu, nepieritoare comoară!“

            (Cântece triste, Editura NordPress, 1996).”

Respectul făptuit faţă de viitorimea posterităţii mele era mult mai greu de arătat. Ştiam că în judeţ există adevărate şcoli zonale de literatură, îi cunoşteam personal pe mulţi dintre poeţii tineri, dar nu găseam o sursă de finanţare, până mi-a venit ideea afirmării conceptului „Solidari cu cartea bucovineană”, care presupunea ca, pentru 100 lei pe an, în valoarea de astăzi, cei care îşi manifestau solidaritatea să fie onoraţi şi prin primirea cărţilor tipărite din banii lor, dar şi prin alcătuirea unei liste nominale, care să fie publicată în interiorul noilor cărţi şi, în măsura în care se putea, şi pe coperta a patra. Ideea a prins, şi datorită susţinerii necondiţionate din partea Domnului Vasile Ilie, pe atunci prefect al judeţului Suceava, încă de la publicarea volumului „Poeţi sireteni: Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă”, lista sucevenilor solidari cu cartea bucovineană cuprinzând, în ordine alfabetică, următoarele nume demne de tot respectul:

Costache ACHIŢEI, secretar al CJ Suceava

Mihai ARDELEANU, medic, director general adj. DSP

Alexandru BALĂU, primar al oraşului Gura Humorului

Mihai BEJENAR, patron „Civica”

Vasile BODNARIUC, patron MBH Rădăuţi

Florin BOERU, inginer şef RNAR

Vasile BULIGA, patron MBH Rădăuţi

Maria BUMBU, şef serviciu Prefectură

Dan BURGEAUA, director „NordCapital”

Aurel BUZINCU, consilier şef Inspectoratul de Cultură

Mihai CHIRIAC, deputat PD

Viorel CIOATĂ, patron „Brutărie” Vatra Dornei

Nicolae CIOCAN, profesor, inspector şcolar adjunct

Daniela COJOCARU, director general DSP

Bogdan CRISTACHE, director general Prefectură

Dragoş CROITOR, patron „Ecuator Holding”

Viorica CROITOR, patron „Ecuator Holding”

Dragoş DANUBIANU, vicepreşedinte SJ Suceava

Gheorghe DAVID, patron „Assist Software”

Costică DAVIDEL, director adjunct Administraţia Financiară

Mihai DELIU, preşedinte CNIMM

Ştefan DROBOTødirector tehnic Direcţia Silvică

Cristian DUMITRESCU, senator PD

Costică DĂSCĂLIUC, viceprimar al Sucevei

Petrea FASOLĂ, viceprimar al Rădăuţilor

Dan FÎRŢESCU, director Administraţia Financiară

Gheorghe FLUTUR, director general Direcţia Silvică

Mihai FRUNZĂ, primar al Rădăuţilor

Vasile GALAN, patron „Civica”

Eugen GĂITAN, comandant al Grupului de Pompieri

Mircea GOLEA, comisar şef-adjunct Garda Financiară

Valică GOREA, subprefect al judeţului

Gelu GRECEANU, director Administraţia Pieţelor

Mihai GROZAVU, vicepreşedinte CJ

Teodor HAUCA, senator PD

Ioan HEROIU, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie

Mihai HUNEA, secretar al Primăriei Gura Humorului

Gheorghe IFTODE, patron „Roinvest Bucovina”

Ioan IFTODE, patron „Trust Orizont”

Vasile IFTODE, patron „Orizont 2000”

Vasile ILIE, prefect al judeţului Suceava

Cristian LUPAŞCU, director general al Tipografiei „Muşatinii”

Sorin LUPU, viceprimar al oraşului Gura Humorului

Păstorel MACOVEICIUC, director general PSIP

Ioan MIHEŢIU, medic, preşedintele Casei de Sănătate

Marcel MIRON, director adjunct FDEE, consilier PNL

Toader mÎNDRILĂ, secretar al municipiului Câmpulung

Gavril MÎRZA, preşedinte al CJ Suceava

Constantin MORARU, director general al DMPS

Viorel MUHA, patron „Alaska”

Silvia Odette NICOLAE, director adjunct IPSMP

Ioana NISTOR, artist plastic

Liviu OSTAFI, comisar şef-adjunct Garda Financiară

Corneliu PETREANU, patron „BitTelecom”

Valerică PINTILIE, patron „Civica”

Vasile RÎMBU, comisar şef Garda Financiară

Victor ROBU, patron „Procarnsuin”

Vera ROMANIUC, muzeograf în Gura Humorului

Radu RUMP, patron „Alisa International”

Alecu SANDU, deputat PD

Aurel SAUCIUC,director general DGFPCFS

Viorel SCUTAR, patron „Civica”

Florin SINESCU, şef serviciu Prefectură

Cristian SLAVIC, director OJPC Suceava

Constantin SOFRONI, primarul Sucevei

Radu SOLOMON, director coordonator „RomTelecom”

Dorin STĂNESCU, medic

Cezar STRATON, publicist

Filip ŞERBAN, director economic Direcţia Silvică

Vasile TABLAN, primar al Siretului

Daniel TĂNASE, patron „Assist Software”

Gică TĂTAR, acţionar „Mobilextra” Câmpulung

Paula TUDOSE, profesor, bibliotecar la Biblioteca „I. G. Sbiera”

Mihai UNGURAŞU, patron „Remcet”

Costel UNGURAŞU, director „Remcet”

Alex Unguraşu, fiul lui Mihai Unguraşu

Mihăiţă UNGURAŞU, fiul lui Mihai Unguraşu

Ion DRĂGUŞANUL, editor.

Acestei liste i se mai adaugă Primăria Sucevei, cu 30 de abonamente, Filiala Suceava PD cu 20 de abonamente şi Filiala Suceava ApR. Nu se adunau bani suficienţi pentru tipărirea cărţilor, dar diferenţa de cost o suportau „Assist Software” şi Tipografia „Muşatinii”, care, astfel, au ajuns şi sponsori pentru două ediţii ale Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, când festivalul nu avea fonduri alocate şi se menţinea doar graţie eforturilor financiare făcute de Vasile şi Silvia Tudor; atunci am pus, practic, temelia pentru o puzderie de cărţi de debut, precum antologiile „Poeţi sireteni: Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă”, „Poeţi humoreni: Humorenele” sau „Bucovina viitoare: 111 copii şi adolescenţi scriitori”. Dintre cărţile de debut, finanţate de către solidarii cu cartea bucovineană, au mai rămas în biblioteca mea: „Bazarul cu îngeri”, de Romeo Petraşciuc, „încercare de EU”, de Andreea Iacobina Melinte, „Dezacorduri”, de Oana Iacob, „Povestea unui bob de orez”, de Daniela Marcu, „Toate scuzele”, de Călin Ciobotari-Pascal şi „întrupările”, de Daniela Rusu, plus două cărţi, de acelaşi format, dar de o importanţă sentimentală deosebită: „Mic dicţionar al limbii române pentru copii Bucovinei”, tipărit în 1998, în două mii de exemplare şi trimis în satele româneşti din nordul Bucovinei, dicţionar făcut de mine şi plătit de Gavril Mîrza din resurse proprii, precum şi studiul universitarului din Chişinău Gheorghe Colţun, „Enigme ale frazeologiei”. Mai apăreau, tot atunci, drept fructe ale aceleiaşi solidarităţi, „Şarpele casei”, de Marcel Mureşeanu, şi „Întâia carte a pierzaniei”, de Ion Drăguşanul. Deja făcusem un pas înainte în recuperarea parţială a identităţii mele: pe diploma de „cetăţean de onoare”, care mi s-a înmânat, la Gura Humorului, în acelaşi contingent cu Ştefan Popa Popa’s şi Cornel Udrea, scriindu-se, sub numele meu, „publicist şi scriitor”; deci mă lepădasem parţial de renumele nedorit de „cel mai temut jurnalist”.

Veşnicia unor nume care merită totul (I)

Citind cu atenţie, de-a lungul anilor, pamfletele lui Victor Micu, publicate în „Zori noi”, am înţeles că pamfletul nu înseamnă un atac la persoană, ci la mentalităţi. În mare parte, pamfletul este un poem în proză sau măcar o tabletă literară, care are tot atât de multe de spus şi în care se vor regăsi multe, multe personaje ale zilei. Nici pamfletele interbelice ale lui Zaharia Stancu nu-mi erau necunoscute, dar, în ceea ce doream eu să scriu, nu încăpea şi duritatea expresiei lui, pe care o înlocuiam cu o ironie tristă, risipită prin atmosferă aidoma unei desfaceri a norilor sub respiraţia zefirului. Încă nu aveam de gând să scriu pamflete, dar în zilele Revoluţiei Române, în ciuda aglomerării atribuţiilor (trebuia să scriu mai mult de jumătate din conţinutul publicaţiei „Tinerii Revoluţiei” şi să conduc tehnoredactarea), aproape instinctual am formulat caracteristicile pamfletului meu, prin două texte, „Os de ros” şi „Doi comunişti”, primul text schiţând intuitiv, dar exact, deceniile următoare ale societăţii româneşti:

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

„Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demni­tatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.

Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de liber­tate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt con­vins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile li­bere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul tre­păduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, stri­gă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apar­tament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.

Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.

Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta po­porul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale”.

Publicaţia apărea într-o sută de mii de exemplare, tirajul epuizându-se în câteva ore. Cititorii erau oameni cu adevărat educaţi, indiferent de statutul lor social, pentru că la lecturi ample şi vindecătoare ne obligau constrângerile comuniste. Primul meu pamflet viza nu doar o temere, ci contura ameninţarea unei perspective, în care buluciţii în politică, toţi proveniţi din linia a doua a activismului, vor acapara totul. Profesorul Octavian Nestor, pricepând printre primii mesajul, a încercat să-şi facă o rubrică „Os de ros” în cotidianul „Crai nou”, dar pe adresa redacţiei au sosit atât de multe scrisori de protest, în care îl acuzau de plagiat, deşi nu era un plagiat, încât rubrica a fost abandonată. Eu nu puteam admite o dictatură a mulţimii şi, tocmai de aceea, am scris un al doilea pamflet, „Doi comunişti”, pornind de la faptele demne de admiraţie ale lui Ion Siminiceanu şi Ovidiu Mustaţă, dar fără să dau nici un nume. Militam doar împotriva mentalităţii bolşevice a culpabilizării colective, susţinând că fiecare om în parte, din fosta administraţie comunistă, trebuie privit din proprie perspectivă, în baza faptelor sale. Cunoşteam mulţi foşti comunişti, care chiar credeau în îndreptăţirea tuturor la egalitate, şi nu vroiam să devin complice în lapidarea lor cu pietre. Miu Dobrescu, Traian Gârba, Nicolae Moraru, Nelu Răcaru, Ileana Paranici, Alexandru Toma, Costache Achiţei, Ion Paranici, Ion Nedelea, Mihai Ghergu, Mihai Frunză, Ion Ţăranu, Petru Fasolă şi chiar „tovarăşa” Busuioc, pe care o întâlnisem pe la depozitele de grâne, contaminate cu fecale de şobolani, străduindu-se să păzească pâinea sucevenilor de astfel de contaminări, meritau, din punctul meu de vedere, un alt fel de tratament. Dar să iei apărarea unor comunişti, în vremurile tulburi şi aţâţate ale unei răzmeriţe, însemna un risc, pe care mi l-am asumat şi nu a protestat nimeni, pentru că oamenii începuseră să se dumirească şi asupra trecutului, şi asupra viitorului, şi îmi împărtăşeau opinia. Iar dacă venea vreun arţăgos la redacţie, ca să-şi verse otrava în dauna unuia dintre şefii lui de până atunci, refuzam textul, pentru că nu de răfuieli are nevoie timpul nostru, ci de echilibru şi de atitudini corecte.

Pamfletele pe care le-am publicat de-a lungul timpului au avut, uneori, şi rezolvări amuzante. Scrisesem, de pildă, fără să folosesc nici un nume sau situaţie concretă, despre ticăloasa primă privatizare, în care fiecare fura cât putea, iar la biroul redactorului şef Ion Paranici s-a făcut coadă cu „îndreptăţiţi la replică”, toţi recunoscându-se în textul pamfletului, deşi, în realitate, nu era vorba despre nici unul dintre ei. Iar când a sosit dorneanul de la exemplul căruia de lăcomie pornisem în elaborarea pamfletului, Ghiţă Parascan l-a trimis la coadă.

Grigore Vieru şi Vichenti Cosma

Şi mai amuzant a fost când, împreună cu Vichenti Cosma, căruia îi împrumutam volumul de pamflete al lui Zaharia Stancu, am decis să publicăm, în „NordPress”, unul dintre ele, „Bandiţii sub Tricolor”, dar fără semnătură, pentru că textul din 1933 se potrivea mănuşă şi găştilor politice din 1995. A doua zi, au început să curgă replicile din partea organizaţiilor judeţene ale tuturor partidelor, plus ameninţările cu depunerea unor plângeri în justiţie. Am lăsat să treacă vreo câteva zile şi-abia apoi am dezvăluit identitatea autorului şi data apariţiei pamfletului, iar penibilitatea recunoaşterii drept „bandiţi sub Tricolor” i-a făcut pe gălăgioşii lideri politici de atunci să-şi autoimpună o penitenţă de minimum o lună de zile.

Pe vremea aceea, jurnalism însemna să mergi în toate localităţile judeţului şi, discutând cu oamenii, să culegi primele informaţii despre o afacere neonorantă sau alta, pe care să o verifici, după aceea, şi în alte surse. Uneori, primeam şi informaţii anonime prin telefon, dar le verificam şi pe astea. De pildă, un cetăţean mă tot informa despre gândurile negre pe care mi le purta colonelul Vasile Vargan şi, deşi erau nemeritate, nu le-am pus la inimă, ci am mers la prim-procurorul Buzdugan, despre care ştiam că este prieten de familie cu Vasile Vargan, rugându-l să-l prevină pe acesta că unul dintre cei trei prieteni ai săi, în faţa cărora se răcorea împotriva lui Drăguşanul, mi-l toarnă. Curând după aceea, n-am mai primit telefoane, iar la prima întâlnire întâmplătoare, Vasile Vargan s-a convins că, de fapt, eu chiar îi port un fel de simpatie.

În prima mea săptămână de lucru ca salariat la „Crai nou”, participând la şedinţa de machetă, s-a pus în discuţie, la sesizarea unei ziariste, demiterea lui Constantin Ştefuriuc pentru indisciplină. Când s-a pus propunerea la vot, nu am ridicat mâna, iar când domnul Ion Paranici mi-a spus că am voie să votez, chiar dacă sunt nou, am spus că nu îndrăznesc să mă fac vinovat de condamnarea la moarte a unui poet prin înfometare. Pentru că, dacă îl dăm afară pe Ştefuriuc, asta ar însemna, să-l condamnăm la moarte. Toţi ne lăudăm că dacă Eminescu ar fi trăit în timpul nostru l-am fi răsfăţat cu de toate, iar blamarea poetului Constantin Ştefuriuc nu înseamnă decât o dezminţire a acestei inutile trufii. Toţi, inclusiv denunţătoarea, au rămas pe gânduri, iar hotărârea finală a desemnat o echipă, formată din Dumitru Teodorescu, Mircea Sfichi şi eu, care să meargă acasă la Ştefuriuc şi să-l convingă să mai şi treacă pe la serviciu. L-am căutat, în aceiaşi zi, la „Central”, unde ştiam că obişnuieşte să-şi facă veacul, cu o foaie albă şi un pix lângă cana de cafea. Când m-a zărit, m-a salutat bucuros cu formula lui tradiţională:

– Salut! Dai o votculiţă şi o cafeluţă?

– Dau.

– Atunci ia loc… Şi ce mai citeşti, ce mai scrii?

De fiecare dată, indiferent de conviv, era interesat doar de lecturi şi de preocupările scriitoriceşti. Jurnalismul ajunsese să-i repugne, chiar dacă nu ştia să facă nimic altceva în viaţă. De asta, de fapt, nu trecea pe la redacţie, iar când o făcea, juca şah cu Gheorghe Parascan sau cu Victor Micu, iar când intram în arenă noi, greii, adică Mircea Sfichi, Ion Mândrescu şi eu, chibiţa, urmărind atent fiecare partidă în parte. Când Dumitru Vinţilă se pregătea să ne pozeze, Ştefuriuc făcea giumbuşlucuri – într-o astfel de fotografie arăta scorul cu degetele. Scria puţin, doar atât cât să-i acopere minimumul normei lunare, iar poezie nici măcar atât. Nimic nu-l mai interesa, nimic nu mai avea sens pentru el. Păşise pe prima treaptă a îmbătrânirii trupului, iar sufletul lui de veşnic adolescent răzvrătit nu putea accepta îmbătrânirea. În cele din urmă, şi-a cerut transferul la ziarul patriotard al unui potentat local, năimit fiind cu un salariu uriaş, pe care nu l-a încasat niciodată. Ultima oară l-am întâlnit pe o canapea de pe holul redacţiei „NordPress”, cotidian pe care urma să-l preiau:

– Ioane, spune-mi că vii, ca să ştiu dacă mai am pentru ce trăi…

A doua zi, a fost internat în spital, de unde a evadat în veşnicie. Peste nici şase luni, sculptorul Cezar Popescu, pe atunci student la arte plastice, îi amplasase un bust în şcoala generală din Udeşti, pe care avea să-l dezvelească Grigore Vieru, cu ocazia primei ediţii a Festivalului literar „Constantin Ştefuriuc”, numit, din păcate, la rugămintea unor localnici, „Eusebiu Cămilar – Magda Isanos – Constantin Ştefuriuc”, ulterior numele Poetului fiind răşpăluit de pe afişe, din pricina pasiunii amorelnice a unei culturnice. În 2004, aveam să-i scot o carte a cărţilor lui de poezie, „Cineva mi-a împuşcat sufletul”, cu o prefaţă pe care am scris-o eu, „Prinţii adolescenţei şi posesorii de suflete”, şi cu o alta a lui Emil Satco, „Poetul”, prefaţă pe care Emil Satco o scrisese pentru cartea de poeme inedite ale lui Constantin Ştefuriuc, pe care el o lucrase, dar s-au lustruit alţii cu munca lui, îmbrâncindu-i şi prefaţa dincolo de coperţile unei îndelungate trude. Cele două texte de prefaţă înseamnă şi nişte mărturii despre schimbarea de atitudine faţă de autorii suceveni contemporani, dar şi despre susţineri publice care merită menţionate, şi tocmai de aceea le reproduc.

Ion Drăguşanul: „Poet pur-sânge, existând între Apă şi Cer. Prinţ al adolescenţei. Mesteacăn. Condamnat la adolescenţă, incapabil să pună la cale evadări.

În Bucovina, cărţile lui sunt rare. Lipsesc din mai toate bibliotecile. Bucovina există din ce în ce mai fără Ştefuriuc, deşi i se rosteşte anual numele, cu ocazia concursului literar de la Udeşti.

Numele poetului a devenit, deja, un pretext, o ocazie de a se lustrui unii, alţii, cu numele lui Ştefuriuc.

Într-un anume fel, Constantin Ştefuriuc împărtăşeşte soarta ostaşului udeştean Zamfir Nicoară din Rus-Mănăstioara. Nicoară, proaspăt absolvent al Gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a fost încorporat în armata austriacă şi trimis să lupte, împreună cu colegul lui de liceu, Dumitru Catană, la Săcele, lângă Braşov. Când au priceput că „inamicii” sunt ostaşii români, cei doi tineri învăţători au început să-­şi sape mormintele. Nu aveau de ales: trebuiau să tragă în fraţii lor români sau să-şi sape singuri mormintele. După respingerea asaltului, Nicoară şi Catană au fost împuşcaţi şi uitaţi pentru totdeauna. Nici măcar la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, nici măcar la Udeşti, nu s-a pus o piatră mărturisitoare a eroismului-martiriu care apropie atât de tulburător de Iisus.

La Udeşti, există un bust în ipsos al Prinţului adolescenţei, lucrat de artistul plastic Cezar Popescu, şi el prinţ al adolescenţei, în primăvara anului 1995, când omagia opera poetului din Udeşti printr-o operă. Bustul acela n-a mai fost turnat în bronz, ba nici măcar de o banală lăcuire nu s-a mai ocupat nimeni.

Cu sau fără busturi, cu sau fără dedicări de concursuri de poezie, poeţii pot supravieţui prin operă. În fond, ei au trupuri de litere şi, câtă vreme literele vor vibra în toată splendoarea fiinţei lor reale.

„Cineva mi-a împuşcat sufletul” este o carte a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc. În bibliotecile Bucovinei îşi vor afla locul pe care îl merită 400 exemplare ale acestei cărţi, alte 600 exemplare urmând să fie dăruite celor care mai au nevoie de poezie, purtătorii dec suflete. „Cineva mi-a împuşcat sufletul” este concretizarea îndemnului „Hai să facem ceva pentru Titi!”, pe care l-au rostit prietenii lui de odinioară, Dan Fîrţescu şi Dănuţ Burgheaua. Prieteni de odinioară, prieteni pentru totdeauna, cărora li se datorează apariţia acestei cărţi a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc.

A urmat un alt îndemn: „Hai să facem ceva şi pentru tinerii scriitori din Bucovina!”, rostit de Gavril Mîrza şi de Petrică Ştirbu, oamenii cărora li se datorează şi debutul Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, „Cartea sângelui” fiind tipărită, la 85 ani de la sacrificiu, tot prin contribuţii particulare, într-un tiraj de 5.000 exemplare, toate dăruite contemporanilor noştri.

Datorită lui Gavril Mîrza, datorită lui Petrică Ştirbu, datorită inegalabililor slujitori ai culturii de la Centrul de Creaţie Suceava şi datorită poetului şi profesorului Gheorghe Cîrstean, alţi prinţi ai adolescenţei, tinerii autori suceveni Iorestina FLOREA, Adina Loredana NISTOR şi Ioan Petru COROMA debutează editorial în primăvara lui Constantin Ştefuriuc (poetul s-a născut pe 5 mai şi avem datoria să nu-1 lăsăm să moară vreodată). Cele trei premii de debut (Premiul „Eusebiu Camilar” – Iorestina Florea, Premiul „Magda Isanos” – Ioan Petru Coroma, Premiul „Constantin Ştefuriuc” –  Adina Loredana Nistor), premii ale primăverii udeştene a literaturii bucovinene, vor fi urmate, în toamna mălineană a literaturii bucovinene, de alte trei debuturi.

Iar toate acestea se întâmplă pentru că în Bucovina au existat, există şi vor exista mereu autori care merită cinstirea posesorilor de suflet”.

Emil Satco: „S-au scurs aproape zece ani de când nu mai este printre noi poetul cu blonde plete, care n-a putut, n-a vrut să iasă din adolescenţă. „Când eram băiat subţire / Şi umblam desculţ pe cer…”. A apărut, nu ştiu de unde, nu ştiu când şi a tulburat, cu chipul său angelic, multe inimi de fete. La rându-i, se lăsa „furat” de farmecul trecător. „Când treci se clatină şi lacrima / De frumuşele şi de dor/ Chiar dacă cerul locuieşte-n nor /Eu nu-ndrăznesc, eu nu-ndrăznesc şi… mor!”. A avut, ca orice murilor, o primă, mare iubire. „A trebuit să vină lacom Stela, / Să ies şi eu odată din copilărie / Într-un hotel, cu sângele acela / Băiatul era plug peste câmpie”. Şi sufletu-i de mesteacăn tânăr, mustind de seva primăverii, a izbucnit într-un chiot de supremă fericire: „O, cum aş răvăşi această noapte / Cu flautul trupului meu!… / Mă las neliniştii şi gurii nimănui / Această noapte, iubito, să fi-o pui în sân / Sau într-un loc mai sfânt, dacă-l mai ai / (…) Această noapte să o ţii în tine / Să nu o naşti nici dacă-ar fi să mori” (…). „Când te sărut, se clatină lumina, / O orgă arde stelele pe gură”.

Înaripat de gânduri juvenile, necontaminat de canoane, aşterne pe hârtie versuri în care ritmurile muzicii, setea de viaţă, dorul de necuprins se topesc în creuzetul „metrului clasic sau al prozodiei modeme”: „Trupul meu curat îl ţin ascuns în munţi / Numai Luna mi-l pofteşte, numai ea mi-l vlăguieşte – / Joacă-mă pe sâni, leagă-mă de soare / Spune-i Lunii că mă doare, / Laptele de mamă, frunza din oglindă / Noaptea mă îndeamnă, moartea mă colindă”. „M-am culcat în cer / Îmi săreau stele prin păr, ca greiereii /Un înger cu aripe de iarbă eram / Nu ştiam / Că două, câte două, păsările / Treceau peste fluviul sângelui meu”. Scurgerea timpului, învăţarea „alfabetului interogărilor lucide” nu-i alunga sentimentul „tinereţii fără bătrâneţe”, himera adolescenţei îi bântuie gândurile, iar viaţa, cu bucuriile şi mai ales cu necazurile ei, nu reuşeşte să-i stârpească recuzita romantică. Câte o notaţie fugară surprinde prin laconismul său şi prin ceea ce se poate citi dincolo de el: „Gesturile epocii, gesturile istorici, în cădelniţa gândului, tainul de bine şi de tău, trecând din fiind în nefiind (…). Şi râul, ca o lamă … Secretul liric divin, dincolo de real, dincolo de obiectiv şi obiectivitate”. Pătrunde în sanctuarul literaturii, cartea „Frumosul în piele de tigru” fiind considerată ca fiind „unul dintre cele mai frumoase volume de versuri de dragoste”, apărute în acel timp (1983). Se împlinise urarea lui Geo Bogza, făcută cu câţiva ani înainte? „Îţi doresc să te auzi în lume ca un râu limpede de munte!”. Poate da, poate nu. E convins de ideea că „Poetul sculptează cerul şi-l apropie de perfecţiune”. Viaţa merge mai departe. Gândul, uneori, devine dureros de lucid. „Secol cărunt / Nişte orbi conduc alţi orbi / Păsările se anunţă înainte de a începe zborul / Măgarul cântă la liră / Boii desenează/ Oraşul Lui Dumnezeu a intrat în Iad!… Vin apele unui vis rău / Vine roua / Scapă cine poate!”. Dar tenebrele trec repede, alungate ca nişte harpii, în împărăţia subterană din care au scos o clipă capul la lumină. Şi poetul redevine el însuşi. „Încă mai sunt curat, / Ied îndrăgostit, împărat, / Creangă de măr înflorit / Rezervat pentru melancolie, / Nebun la curtea unui Rege bun; / Îngeri cu flaute / Cântă prin suflet / Încă mai sunt curat”. Visează la puritatea adolescentină, în imnuri înaripate cântă dragostea pură, neîntinată: „Femeii să-i dăm numele Iubire / Lumină fără umbră, stea de dor. / O, dac-aş fi încă o dată mire / Tot lângă ea aş înflori de dor”.  După 1989, amăgit de speranţe deşarte, ar vrea să plece, să vadă şi alte meleaguri, indiferent care, fie ele şi ale Albaniei (!), dar abia reuşeşte să supravieţuiască în oraşul de care nu s-a putut despărţi niciodată. Scrie despre „Nume de prieteni”, la ziarele unde este angajat sau colaborator, mai publică şi versuri scoase din sertare prăfuite, dar nu reuşeşte să-şi vadă un nou volum la vreo editură. „Îmi pun iar sângele în vâslele iubirii / Adolescent în stingere, bărbat în răsărit / Neruşinaţi de tineri, frumoşii nemuririi / încarcă sângele cu-n trup pentru iubit. / Sunt nopţi în care malurile ard / Şi când aştepţi ca Luna să se facă apă / Stâncos şi tânăr în hazard / Adâncul foşnitor să te încapă”. Sfârşitul e neverosimil de aproape. Îl intuia? N-avem de unde şti. Am descoperit, pe o bucată de hârtie rătăcită printre sutele de manuscrise, această „poezie” cu iz de ritual mitic: „Timpul trece, / te petrece, / dinspre leagăn, / înspre rece”… Ultimele clipe, petrecute pe un pat de spital. Şi ultimele cuvinte: „Doctore, te rog, dă-mi o pilulă de muzică!”.

„Valea cea mai frumoasă de pe pământ”, Udeştiul, a dat, în timp, literaturii, trei poeţi: Gavril Rotică, Eusebiu Camilar şi Constantin Ştefuriuc”.

Constantin Ştefuriuc, în copilărie

După nopţi nesfârşite, pe care i le închinasem, iar cervicea înţepenită începuse să doară, am zis spre o fotografie a lui Constantin Ştefuriuc, aflată pe masa mea de lucru:

– Titi, doar cartea şi gata!

Şi-atunci am auzit, de pe faianţa albă a bucătărie, în care se reflecta un George Damian viu, în costum grena, o voce arhicunoscută:

– Nu, zău?

– Ai dreptate, naşule! Am să fac şi cartea ta, apoi gata!

Dar nu m-am putut ţine de cuvânt, pentru că rafturile bibliotecilor erau doldora de goluri, care trebuiau umplute, aşa că, din 2004, încoace, o puzderie de nopţi mi s-au îngemănat cu veşnicia unor nume care merită totul.