Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Baineţ

Baineţ, în Wikipedia

BAINEŢ. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 13-a biserică, la Bainţi, cu popă”.

În 11 aprilie 1598, Mărica Hăsăneasa, fata Nastei, nepoata Cristei, dar şi văduva hatmanului Orăş, schimba, cu nepoata sa, Elinca, o treime din satul Bainţi pentru părţi din alt sat.

În 10 martie 1607, Crista îşi înzestra fata, Nasta, jupâneasa lui Macri armaş, cu această moşie.

Văduva hatmanului Orăş, Maria Hăsăneaca, împreună cu ginerele ei, Onciul Iuraşcovici, redevine proprietara satului, după o dispută, în faţa Divanului Domnesc al lui Gaşpar Graţiani, cu Iuraşco Drace, pe care o câştigă în 23 martie 1620.

În 15 iunie 1638, se mai atestă două proprietăţi în Baineţ, cea a lui Grigore pârcălab şi cea a  lui Nicolae Cucăza Petriceaico, pe care, din porunca lui Vasile Lupu Vodă, le vor hotărnici trei boieri.

În 4 noiembrie 1745, Dumitraşco Bainschi dăruieşte nepotului său, Ion Flondor, fiul lui Şerban Flondor, partea din Baineţ moştenită de la tatăl său, „Vasile Bainschi, ce se trage de pe moşu’ (deci, bunicul) Orăş hatman”.

În 22 iulie 1758, Ioan Flondor, mazil de Cernăuţi, şi Ilie Stroici îşi disputau satul Bainţi la Divanul lui Grigori Ghica Vodă, care a poruncit o cercetare.

Consemnaţi în Consignaţiunea lui Enzenberg, din 15 decembrie 1778, sub numele de Bainţi, cu trei emigranţi transilvăneni, respectiv Andriaş ERŢABA, din Berghia Maramureşului, George, un plugar maramureşean din Chiraleş, şi Dumitru ŞESAN, plugar din acelaşi Chiraleş, satul Baineţ avea, în 1776, 15 gospodării, iar în 1784, 79.

În 2 februarie 1775, în izvodul de zestre al Aniţei, fata lui Ion şi a Nastasiei Flondor, figurează, pe lângă tot felul de obiecte şi podoabe, „pol sat Baeniţa”, deci jumătate de sat şi un sălaş de ţigani.

În 29 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ioniţă Flondor declara că stăpâneşte întreg satul Bainţi, moştenit de la strămoşul lui, Dumitraş Bainschi, care îl primise zestre, când s-a însurat cu fata lui Nicolai, nepotul lui Orăş hatman.

În 16 noiembrie 1784, Aniţa, Maria şi Alexandra, fiicele lui Ion Flondor, moştenesc, în părţi egale, partea de sat care aparţinuse, odinioară, hatmanului Orăş.

În 1787, câteva din cele optzeci de familii germane, provenite din Renania, din Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Baineţ (Bainze).

În urma unor învoieli între fraţi, Aniţa Potlog, fata lui Ion Flondor şi jupâneasa lui Manole Potlog, primeşte a treia parte din satul Baineţ, în 10 decembrie 1791, moşie cu care îşi va înzestra fata, Catrina, în 22 ianuarie 1792, când se va căsători cu Iordachi Costin-Mutenco, dar Catrina va vinde partea ei de sat, în 27 ianuarie 1818, lui Mathias Swiecicki şi lui Peter von Gittel, pentru 800 ducaţi olandezi.

În 15 aprilie 1803, pentru că satul nu avea biserică, Vasile Vasilco ruga Consistoriul să i se permită lui să zidească o biserică şi să susţină pe preot.

„Un document din Vasileu 1828”, testamentul lui Nicolai Tomoriug, în 8/20 noiembrie 1828, lasă fiicei lui şi a Mariei Tomoriug, născută Vlad, „Ilinca Paunel… o parte din Babin sau Ştefaniuca”[1].

În 1843, satul Baineţ avea 286 locuitori ortodocşi, dar postul de paroh era vacant. În 1876, când satul avea 345 ortodocşi, patroni ai bisericii erau Abraham NEUBERGER şi SWIENCICKI, dar încă nu era angajat un preot, care să slujească altarul. În 1907, patron al bisericii era Josef BARBER. Biserica satului, sfinţită în 1525, dispărută prin vremuri, dar reconstruită, în 1807, de Vasile de VASILCO, reparată şi dotată cu un iconostas nou, în 1840, de George de FLONDOR şi de Ioan de VASILCO, fiind slujită, din 1884, de preotul cooperator Constantin URSACHI şi de cantorul Ştefan CIOBOTAR[2].

În 1890, când Baineţ avea 650 de locuitori, fruntaşi ai satului erau preotul Teodor Bumbac, învăţătorul Vasile Balinescu şi cantorul bisericesc Ştefan Ciubotariu.

„În 9 ianuarie 1908 stil vechi, cu ocaziunea când a fost protopresviteratul Vicovelor în Volcineţ, să introducă pe noul administrator, pe părintele Ursachi din Baineţ, i-a cerut protopresviterul părintelui Ursachi ca, în duminica de 13/26 ianuarie a. c., să introducă pe domnul Poclitariu ca cantor provizoriu, dară neprimind părintele Ursachi administratura din Volcineţ, precum am înţeles mai tîrziu, a rămas introducerea cantorului D. Poclitariu în suspens”[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Băinţi (Baince), comună rurală, districtul Siret, aşezată la obârşia pârâului Ruda, între comuna Climăuţi şi Bahrineşti. Suprafaţa: 4,67 km p.; popu­laţia: 689 locuitori, în majoritate romînî, restul germani, precum şi puţini poloni şi ru­teni; religia gr. or. şi rom. cat. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Băinţi, cu 659 lo­cuitori şi 2). din ferma Ruda. Este străbătută de drumul districtual Siret – Fântâna Albă şi e în apropiere de linia ferată Hliboca-Suceava. Are o şcoală po­pulară, cu o clasă, şi o biserică cu hramul „Sf. Dumitru”. Această comună, la 1776, era cătun, în posesia mazilului Ioniţă Flondor. La 1780, a fost unită cu Bahrineşti. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 906 hectare pământ arabil, 39 hectare fâneţe, 10 hectare grădini, 37 hectare pă­şune. Se găsesc 126 cai, 248 vite cornute, 16 oi, 173 porci şi 16 stupi. Băinţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 5,77 km p.; popu­laţia: 47 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul români gr. or. şi ruteni gr. cat.” [4]. „Ruda, fermă, pendinte de comuna rurală Bainţi, districtul Siret. Are 7 case şi 30 locuitori. Este haltă de drum de fier a liniei Hliboca-Suceava”[5].

1912: „Comuna (să zicem!) românească Volcineţ e patron, în trei parohii (Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ), toate 3 în protopresbiteratul Vicovelor”, pentru că „comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ” [6].

1920: „Deciziune de expropriere No. 283/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 149, Baineţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 16 ha 37 a 38 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. ort., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă” [7].

În 1922, se mută la Igeşti „Scheiber, din Baineţ” [8].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Dull Stanislas, cizmar, domiciliat în Baineţ; Czijevschi Vasile, domiciliat în Baineţ; Balanovschi Eugen, croitor, domiciliat în Baineţ; Drehuţă Vasile, fierar, domiciliat în Baineţ” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia: Megera Iaroslava, comuna Baineţ – Fântâna Albă, media 8,12” (Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.).

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului ţcolae regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[9], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Călinescu Vasile, de la Baineţ, la Costişa”. „Smuc Aspazia, de la Climăuţi, la Baineţ, post V, aproape de soţ, preot; Seredinschi Otto, dela Iaşi-Făgăraşi, la Baineţ-Vicşani, post III, unică solicitare” (Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911).

[1] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi 8 iunie 1911, p. 135

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 37, 1876 p. 66, 1907 p. 163

[3] Apărarea Naţională, Nr. 21, anul III, Cernăuţi, joi 19 martie stil nou 1908, p. 3

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 8

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 184

[6] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[8] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

[9] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bahrineşti

BAHRINEŞTI. În 26 mai 1670, fostul vistiernic Neculai şi marele pitar Dumitraşco se înţelegeau să stăpânească frăţeşte satul Bahrineşti, „fiindu acel sat a Grămoae”.

În 31 mai 1695, „Anastasia, domniţa doamnei Dafina”, nepoata lui Ionaşco Jora şi fata Dafinei şi a lui Dumitru Buhuş, dăruia mănăstirii Cetăţuia jumătate de sat Bahrineşti, „care sat l-a fost cumpărat Nicolae visternicul şi jupâneasa sa, Alecsandra, de la Grama cămăraşul”. Anastasia, care se va căsători cu Gheorghe Duca Vodă, îşi numea mama „doamna Dafina”, pentru că Dafina, în cea de-a treia căsătorie, fusese doamna lui Istrati Dabija Vodă.

Cealaltă jumătate de sat aparţinea mamei lui Stroici spătar, care, aşa cum rezultă din uricul din 16 iunie 1705, obţinut de Stroici, i l-a lăsat mama lui cu limbă de moarte, „precum mărturisi şi preotul Fădor, cari au fost duhovnic mamei lui Stroici”.

În 16 ianuarie 1708, Sanda cluceroia şi feciorii ei, Ursul postelnic, Gheorghiea postelnic, Antiohie medelnicer şi Gavriluţă, vindeau egumenului mănăstirii Putna, Calistru, pentru 150 lei, partea de sat Bahrineşti pe care o stăpânise Stroici, „fiindu-ne nouă danie de mătuşa noastră, de Cărstăna, fata Gramăi, giupâneasa lui Statie, ce au fost vistiernic, pentru multe datorii ce am plătit şi noi a mătuşei noastre, a Slătioea”. Există, tot de atunci, şi o „ţidulă de însemnare, pentru răzeşii ce şi-au vândut părţile din Bahrineşti lui Orăş Hatman” [1].

În 7 ianuarie 1709, Nicolae Mavrocordat Vodă întăreşte un hrisov „privitor la cumpărarea moşiei Bahrineşti”, un al doilea hrisov, din 17 iulie 1710, de la acelaşi domnitor, întărind „lui Calistru, episcopul de Rădăuţi, stăpânirea asupra satului Rădăuţi”[2].

1710, iulie 17:„Carte domnească de la Nicolae Alexandru voievod, dată lui Calistru, Episcopul de Rădăuţi, de stăpânit satul Bahrineşti” [3].

1732, iulie 5: „Carte domnească de la Grigorie Ghica voievod, dată lui Antonie mitropolit, de stăpânit jumătate sat Bahrineşti”[4].

1740, ianuarie 13: „Carte domnească de la Grigorii Ghica voievod, dată egumenului şi a tot Soborul de la sfânta mănăstire Putna, să fie tari şi puternici a apăra moşia Climăuţii, despre oamenii din Bahrineşti”[5].

În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au di pe părinţii lor” în Bahrineşti. În 1742, când s-au împărţit moşiile lui Miron Costin între feciorii lui, partea lui din Bahrineşti a revenit lui Ion Costin.

1756, mai 28: „Carte domnească de la Constantin Mihail Cehan Racoviţă voievod, dată lui Calistru egumen şi soborului de la mănăstirea Putna, de stăpânit jumătate sat Bahrineşti”, uricul fiind necesar pentru că „mânăstirea Cetăţuii (din Iaşi – n. n.) cu judecată au luat-o de la Putna şi o stăpâneşte Cetăţue”[6].

În 25 iulie 1761, Lupul Stroici obţinea uric pentru jumătate din satul Bahrineşti, care era „driaptă ocină şi moşie a lui de baştină”, plângându-se că foştii lui iobagi, care plantaseră livezi la Bahrineşti, dar s-au răzleţit pe alte moşii, veneau la vreme de toamnă şi culegeau fructele.

Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Bahrineşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 3 femei sărace, 3 argaţi ai lui Lupul Stroici şi 12 birnici.

Recensământul din 1775 al generalului von Spleny, înregistrează satul Bahrineşti, din Ocolul Berhometelor, cu 3 popi şi 22 ţărani, iar „Topografia” lui Werenka, pentru 1774, menţionează 20 familii, sporite la 63, până în 1784.

Prima biserică „modestă din lemn”[8] a fost adusă la Bahrineşti, în anul 1777, de la Vicovu de Jos, de către episcopul Dositei Herescu.

„O scrisoare a lui Ioasaf, egumenul mânăstirii Putna, din 8 decembrie 1778, adresată generalului Enzenberg, cu privire la zisa oamenilor din Bahrineşti, că Leonteştii, o bucată din moşia Bahrineşti, ar fi proprietatea lor, însă s-ar afla sub stăpânirea mânăstirii. Pe dosul scrisorii se află răspunsul lui Enzemberg, datat din 18 decembrie 1778 (fără număr”[9].

Partea de sat a lui Lupul Stroici şi a jupânesei Aniţa a fost moştenită de fiul lor, mazilul Antohi Stroici, care, în 4 ianuarie 1779, se plângea generalului Enzenberg de împresurare din partea mănăstirii Putna.

Vecin cu târgul Siretului, cu Bainţii, Bănceştii, Muşeniţa, Văşcăuţi pe Siret, Cerepcăuţi, Volcineţ şi cu moşia Moiseni, Bahrineştii aparţineau, în 1783, în părţi egale, mănăstirii Cetăţuia şi lui Antioh Stroici. În acelaşi document sunt menţionate şi „trei movile în pădure, unde stau lingurari”, „livada lui Ungureanu şi Murguleţ”, „Movila îngrădită”, Poiana lui Velişco şi „Drumul Iancului” (Voievod). Mănăstirea Cetăţuia va arenda partea ei de sat, pe şase ani, în 9 mai 1793, lui Todori Mustaţă, apoi, din 23 iunie 1799, lui Graf Iacob Logoteti.

Antohi Stroici, care moare în ziua de 9 februarie 1814, dăruia, în aceeaşi zi, partea lui de sat Bahrineşti, în părţi egale, copiilor lui, Gheorghe, Manolachi, Petrachi, Mihalachi şi Nicolai. Gheorghe Stroici va lăsa jupânesei Elisaveta şi copiilor lor, Ioan, Maria, Zoiţa, Catarina, Maranda şi Simeon, a cincia parte din jumătate de sat Bahrineşti, în 14 mai 1832. Petrachi Stroici va vinde partea lui de sat, în 10 noiembrie 1834, lui Ioan Vasilco, pentru 1.320 guldeni.

Parohia din Bahrineşti sau Cetăţuia există din 8 decembrie 1870. În 1876, patroni ai bisericii din Bahrineşti, cu 972 enoriaşi, erau Ioann von MUSTAZZA şi Christofor von JAKUBOWICZ, iar paroh era Georgie MIRONOVICI. În 1907, când patroni ai bisericii erau obştea din Volcineţ şi Johann HERMANN, paroh era Ştefan CEPIŞCA, născut în 1870, preot din 1898, paroh din 1905, iar cantor era, din 1884, Ismail SIRETEAN, născut în 1861.

O şcoală cu două clase activa, în Bahrineşti, din 1884[10].

În 1890, satul Bahrineşti avea 1.100 locuitori, fruntaşii obştii fiind primarul Ioan Tofan, preotul Ştefan Selenschi, învăţătorul Alexandru Dunic şi cantorul bisericesc Ismail Siretean.

Numele familiilor ţărăneşti, adunate în vatra Bahrineştilor, în vremurile începuturilor, sunt păstrate de toponimica părţilor de sat: Corneni, Dăscăleni, Hurjuia, Lăzăreni, Tofaneni, Ungureni şi Văleni, alte două părţi de sat purtând nume arbitrare, Fundătura şi Şirlivăţ.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Bahrineştii, comună rurală, districtul Siret, aşezata la obârşia pârâulul Volcineţ, la Est de comuna Fântâna Albă şi la Nord de Băinţi (Baineţ – n. n.). Suprafaţa 12,30 km p.; po­pulaţia: 1.105 locuitori, români de religie gr. or. Este străbătută de o pre­lungire a drumului districtual Siret – Fântâna Albă, ce trece prin apropiere; marginea sa din­spre Est este tăiată de linia fe­rată Hliboca – Suceava. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sf. Treime”. Această comună este po­menită, pentru prima oară, în anul 1458. La 1773, o ju­mătate aparţinea mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, iar cea1altă mazilului Antochi Stroici. La 1780, a fost unită cu comuna Băinţi. Populaţia, formată din lo­cuitori originari, peste care au venit colonişti din Transil­vania, se ocupă cu agricul­tura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.115 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţe, 20 hectare grădini, 240 hectare izlaz, 136 hectare pădure. Se găsesc 94 cai, 421 vite cornute, 400 de oi, 330 porci şi 47 stupi. Bahrineştii, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 7,97 km p.; popu­laţia: 36 locuitori români, izra­eliţi, poloni şi germani”[11].

1912: „Comuna (să zicem!) românească Volcineţ e patron, în trei parohii (Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ), toate 3 în protopresbiteratul Vicovelor” [12]. Învăţător era Octavian Paulovici, care cumpăra câteva exemplare ale „Calendarului Naţional”, dar nu ca „să le vândă şi să aibă ceva câştig, ci foloseşte şi vinderea calendarelor în scop educativ: învaţă pe copii a câştiga şi ei ceva, a înţelege de mici că negoţul e brăţară de aur”[13].

1940: „Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Prepeliţă Gheorghe, cojocar, domiciliat în Bahrineşti; Broască Mihai, fierar, domiciliat în Bahrineşti; Ionuţă Ştefan, rotar, domiciliat în Bahrineşti; Grün Iacob, tâmplar, domiciliat în Bahrineşti; Toma Albert, cizmar, domiciliat în Bahrineşti” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

[1] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[2] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 92

[3] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[4] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[5] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 173

[6] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 224

[7] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[8]Pacurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, ediţia a II-a, Bucureşti 1994, p. 454

[9] Dan, Dimitrie, Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1906, p. 100

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1876 p. 66, 1907 p. 163

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 6

[12] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[13] Libertatea, Nr. 53, Anul XI, Orăştie 13/26 decembrie 1912, p. 5

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bădeuţi

BĂDEUŢI. Sat vechi, cu mult anterior Descălecatului (în greaca veche, numele satului ar însemna „Înţelepţii”, iar în tătară, de unde probabil vine şi numele satului, „bad” înseamnă „rău”), Bădeuţii fac parte, probabil, dintre enigmaticele „sate ale lui Radomir”, menţionate în uricul din 18 noiembrie 1393, ipoteza fiind susţinută şi de statutul ulterior, de centru al ocolului domnesc al Bădeuţilor, pe care îl va avea, de-a lungul timpului, acest sat, a cărui curte domnească este atestată documentar, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 31-a biserică, la Bădeuţi, cu popă”.

În 1481 (1487), a fost durată biserica lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi, spulberată de artileria rusească în 1917. „Biserica de la Bădeuţi fusese ridicată de Ştefan în amintirea înfrângerii lui Basarab Voevod cel Tânăr, Ţepeluş”[1]. „Conservatorul Klauser și reverendul Tomini au trimis un raport detaliat Comisiei Centrale despre biserica din Bădeuţi, situată pe valea râului Suceava, pe un deal de pe malul drept al Suceviţei, care se varsă în râul sus numit, nu departe de această biserică parohială, care a păstrat un caracter vechi. Fondarea sa datează din 1487, după cum scrie pe o inscripție din stânga, deasupra ușii bisericii. Pe de altă parte, anul 1481 este cel adoptat. Biserica, a cărei figură o ilustrează dispunerea sa, are o lungime de 24 m, şi  9,05 m lățime. Este construită în formă de cruce, pavată cu dale de piatră, are ferestre mici și arcuite, cu pereți de piatră. Iconostasul este, în înălțime și lățime, până la pereții care ajung între altar și naos. Biserica a fost bogat pictată, atât în ​​interior, cât și pe pereții exteriori, până în 1790. Cu toate acestea, atunci când au fost necesare unele reparații de construcții, la acea vreme, totul a fost văruit. Biserica avea patru turnuri, la acel moment, dar trei dintre ele au fost eliminate, şi doar cel mare a rămas, dar modificat într-o mansardă foarte nepotrivită. Din păcate, de-a lungul timpului și prin neînțelegere umană, construcția a fost grav deteriorată, dar este de sperat că existența sa va fi asigurată în continuare, printr-o restaurare adecvată. În 1887, a venit timpul să refacem, treptat, frescele acoperite cu var; frescele altarului au rămas destul de clare, mai puțin pe bolta de acolo. Imaginile sunt grupate în trei rânduri, între primul și al doilea rând existând o panglică modelată, iar în rândul de jos, opt figuri înfățișează pe sfinții părinți; în al doilea rând sunt reprezentate sacramentul și spălarea picioarelor, iar în al treilea, heruvimii. În naos (detașamentul bărbaților sfinţi, de asemenea în imagini încă bine păstrate.) La intrarea dinspre vest, vedem imaginea ctitorului, Ștefan cel Mare, cu familia, care ține imaginea bisericii în mâinile sale, înmânând-o Sfântului Procopiu, răstignirea, Hristos înaintea marelui preot, coborârea de pe cruce, în seria despre moartea Mariei, despre transfigurarea lui Hristos; unele reprezentări nu mai sunt determinabile (la sud), decât vag imaginile sfintilor mucenici, a Maicii Domnului cu Pruncul, purtarea în mormânt etc. În diviziunea femeilor, picturile de perete sunt, de asemenea, foarte bine păstrate, existând acelaşi aranjament în trei rânduri. Cele mai multe imagini se referă la Sfântul Procopius. La exterior, imaginile sunt distruse iremediabil de calcar“[2].

1538: „De domnia lui Ştefan vodă ce l-au poreclit Lăcustă, 7047 (1538), septembrie. Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră. Mai apoi, din toate ş-au ales sfat ca să trimiţă sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte. Şi aşa au ales, dintru dânşii, pre Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-au milostivit şi i-au iertat şi au trimis la dânşii, cu Ciolpan, pre un ceauş mare, cu credinţă, de i-au chiemat pre toţi la împăratul, în Suceava. Cari cu mare frică au mers şi au căzut la picioarile împăratului, pre cari i-au iertat împăratul şi cu dragoste i-au primit, ca pre nişte robi ai săi. Mai apoi le-au pus domn pre Ştefan vodă, ficiorul lui Alixandru vodă, şi el s-au întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa. Deci Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, au petrecut pe împăratul pănă la Dunăre şi, acolo, au întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă şi birul încă le-au iertat. Şi deci au trecut Dunărea, iară Ştefan vodă s-au întors la scaunul său, la Suceava.” (URECHE, Letopiseţul…).

În 6 august 1583, ocolul domnesc al Bădeuţilor este menţionat şi într-un hrisov emis de Petru Şchiopu.

În 13 martie 1615, Ştefan Tomşa al II-lea îşi înzestrează ctitoria, mănăstirea Solca, „cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci”, dania aceasta fiind întărită, în 15 aprilie 1618, şi de Radu Mihnea Vodă.

1742: Selişte pustie, în 1742, satul Bădeuţi, din Ocolul Vicovilor, avea, în 1775, împreună cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos, 3 popi şi doar 15 ţărani (12 familii, după Werenka), colonizările ulterioare sporind numărul locuitorilor la 54 de familii, în 1784.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la „Badiuţii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „18 – toată suma caselor”, însemnând 7 popi, 2 turci botezaţi, 2 nevolnici, 1 femeie săracă şi 6 birnici.

În 21 mai 1781, Hrihor Sanciuc, locuitor din Bădeuţi, trimite o jalbă Administraţiei Militare a Bucovinei, în care arată că Dumitru Hepiciu, ginerele său, mergând cu tutun de vânzare, a fost schingiuit de „Ghedeon, călugăr la mănăstirea Solca, din care cauză a murit”. Acelaşi cumplit purtător de sutană l-a bătut şi pus în fiare şi pe fratele lui Dumitru Hepiciu, când, înainte de moartea lui Dumitru, cei doi fraţi au mers la isprăvnicie, să se plângă şi să arate starea în care a ajuns victima. Sechestraţi la mănăstire şi schingiuiţi, până ce Dumitru a semnat scrisoarea de iertare pentru călugărul Ghedeon, cei doi fraţi au fost aruncaţi, după aceea, în şanţul din afara zidurilor şi lăsaţi în voia sorţii.

În 1787, câteva familii de fermieri şvabi s-au stabilit la Bădeuţi (Deutsch-Badeutz), rutenii, stabiliţi în partea de sus a satului, fiind colonizaţi încă din 1775.

În 1843, când parohia Bădeuţi număra 616 enoriaşi, altarul bisericii lui Ştefan cel Mare era slujit de preotul administrator Teodor OLINSKI. În 1876, biserica din Bădeuţi era arondată parohiei din Milişăuţi, slujită de parohul Nicolai DASZKIEWICZ şi de preotul Meleti COMOROŞAN. Cele două biserici aveau 2.672 enoriaşi. În 1907, când Bădeuţii aveau 1.036 enoriaşi ortodocşi, dar biserica ţinea de parohia din Milişăuţi, paroh era Vasile CALANCEA, născut în 1849, preot din 1882, paroh din 1898, preot cooperator fiind Casian BREABĂN, născut în 1870, preot din 1904, iar cantor, din 1890, Petru LOMUŞ, născut în 1860.

1845: Învăţământul, în limba germană, la Bădeuţi, datează din 1845, când s-a înfiinţat o şcoală cu 4 clase, căreia i s-a mai adăugat o şcoală cu două clase, în 1903[4].

În 12 iulie 1886, nişte ţărani din Bădeuţi s-au fost înţeles cu un agent din România să plece în Regat, ca să muncească, cu plată, pe nişte moşii boiereşti. Ca să obţină paşaportul, sătenii trebuiau să-şi achite dările la zi, să fie „liberi de arme” şi să plătească o taxă de timbru de 1 florin. Primarul Bădeuţilor, Gavril Cazac, a pretins consătenilor lui câte 10 florini, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu câte 5 florini de persoană şi obţinând, astfel, un venit necuvenit de 80 florini, într-o singură zi.

În 1890, satul avea 981 locuitori, doi preoţi, pe Vasile Tomiuc şi pe Georgie Pojoga, cantor bisericesc fiind Georgie Halip. Învăţător era Eugenie Siretean, iar primarul românilor şi al ruşilor era Gavriil Cazac, în vreme ce primarul şvabilor era Iacob Presser.

1902: Însoţirea raiffesiană de credit din Bădeuţi şi Milişăuţi s-a înfiinţat, cu sediul la Milişăuţi, în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi. Georgie Abager a fost primul director al însoţirii (casier, din 1903), vistiernic a fost Vasile Calancea (director, din 1903), cu Eugeniu Siretean director şi  cu Petrea Lomoş vicepreşedinte.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Bădăuţul-Nemţesc, sat, districtul Rădăuţi, alipit de comuna Bădăuţul-Românesc. Suprafaţa: 9,82 km p., îm­preună cu Badăuţul-Românesc; populaţia 327 locuitori germani, de confesiune evanghelică. Are o şcoală germană. Colonie, înfiinţată de familii germane, venite la anul 1787, pe teritoriul comunei româneşti Bădăuţi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite, mai ales cai de rasă. Se găsesc 67 cai, 171 vite cornute, 58 porci. Bădăuţul-Nemţesc, moşie, atenenţă a moşiei cu admimistraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Bădăuţul-Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată la con­fluenţa Suceviţei cu Suceava, între comunele Satul-Mare şi Milişăuţ. Suprafaţa: 9,82 km p., îm­preună cu Bădăuţul-Nemţesc; populaţia: 891 locuitori români, de religie gr. or. E legată cu oraşul Rădăuţi şi cu Burla, printr-un drum districtual, din care se bifurcă la vadul numit Vadul Vlădicăi (peste Suceviţa), apucând fiecare ra­mură către una din cele 2 lo­calităţi arătate; prin drumuri de ţară comunică cu Satul-Mare şi, mai de-a dreptul, cu Burla. Are o şcoală populară cu 2 clase; şi ţine de biserica pa­rohială din Milişăuţ. Aci se găseşte o biserică veche, zidită, la anul 1481, în care se păstrează portretul lui Ştefan cel Mare. În anul 1538, s-a ţinut în această localitate o adunare a boierilor, care au ales domn pe Ştefan Lăcustă. Teritoriul aceslei comune a fost dăruit, de către Domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, prin hrisoavele din 13 martie 1615 şi 20 februarie 1625, mănăstirii Solca, în posesia căreia se găsea şi la 1776, când a fost unită cu moşiile Iasicel şi Slo­bozia. La 1780, a fost anexată la Milişăuţ. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Această comună, împreună cu Bădăuţul-Nemţesc, posedă 739 hectare pământ arabil, 33 hectare fânaţe, 8 hectare grădini, 70 hectare izlaz. Se găsesc 106 cai, 305 vite cornute, 172 oi, 223 porci, 22 stupi”[5].

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin Bădeuţi, satul este „românesc şi rusesc; Bădăuţenii din vale sunt „Moldoveni”, iar Ruşi, vecinii lor de pe deal; de altfel, fac, la un loc, un singur sat, şi căsătoriile nu ştiu graniţa de limbă, fiindcă nici Rutenii nu sunt „uniţi”, ci adevăraţi ortodocşi, cari vin la biserica lui Ştefan cel Mare. Mulţi ştiu amândouă graiurile. Hotărăşte, însă, acela dintre soţi care e obişnuit a hotărî în toate. O Ruscă, măritată cu un  Român, pe care o găsesc în curtea bisericii, nu ştie să spună copilului ei, în româneşte, decât „măi Ioane”. Un sătean, pe care-l văd în curtea ţintirimului, se laudă însă că, deşi ţine şi el o Ruscă, copiii lui, care cunosc amândouă limbile, sunt „Moldoveni” şi vorbesc, „pe rumânic”, „moldoveneşte”.

De la sătenii ce s-au strâns, acolo, în curte, unde aştept să mi se deschidă biserica, aflu lucruri folositoare şi adevărate. Bătrânii nu-şi mai aduc aminte să fi fost, altădată, mai mulţi Români şi mai puţini Ruşi laolaltă, ci tot aşa, un neam în deal, altul în vale, smulgându-şi necontenit câte ceva prin nunţile amestecate, crescându-se Ruşi româneşte şi Români ruseşte. E cineva de limba pe care o ştie mai bine, şi cât temei se poate pune pe statistică arată faptul că judecata, în această privinţă, o are aici vornicul (primarul), care poate fi Rus, şi un Evreu. „Uite, domnule – zicea unul –, fratele meu, frate adevărat, de un tată şi de o mamă; el a răspuns ruseşte şi eu moldoveneşte. Aşa s-a întâmplat. Şi pe mine m-a trecut Moldovean, şi pe dânsul Rus”…

Pe din afară, biserica se arată foarte frumos, în legătura contraforturilor sure, cu muchile acoperişului de şindrilă neagră, veche, în zbucnirea supţiratecului turn cu ocniţe frumoase, care păstrează, chiar supt streaşină, unde se oploşesc ciorile, trei rânduri de discuri smălţuite, albastre şi galbene…

La intrarea satului, s-a încins hora, care fâlfâie, de departe, albă, în mişcări line, întipărite de o armonie simplă. Lăutarii zbârnâie din cobze şi scripce, şi strigătele căpeteniei jocului se aud până la mine. Şi bărbaţii şi femeile sunt foarte frumoşi: care e Român şi care e Rus nu se prea poate deosebi în unitatea costumelor, împrumutate de la Români, şi multe căsătorii amestecate se vor fi punând la cale în asemenea prilejuri de hore ale Paştilor luminoasă”[6].

„Oamenii cu inimă pentru popor, văzând destrăbălarea ce-o aduce beţia asupra ţăranilor Bădeuţeni, au căutat ca pentru satul acesta să se dea numai o concesie (pentru deschiderea unei singure crâşme)… Şi, la licitaţie, s-a dat crâşma în arândă, la sfatul preotului Velniceriu, unui Jidan cu 680 coroane la an, deşi un Român din Rădăuţi a oferit 1.500 coroane”[7].

„Vineri în 31 iulie 1908, a fost promovat la univerzitatea din loc la gradul de doctor îa ştiinţele teologice dl Casian Breabăn, preot în Bădeuţi”[8].

1915, 1916: „Pavel Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, într-un spital la Viena, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Aftira a lui Pavel Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]. „Toader a lui Nicolai Popescul, din Bădeuţi, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1916, într-un spital din Reichenberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Toader Popescul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10]. În timpul războiului, rezervistul Cozac, din Bădeuţi, ostaş în Regimentul 22 Infanterie, a căzut mort, iar rezervistul Ion Popescul, din Bădeuţi şi tot din Regimentul 22 Infanterie, rănit[11].

„Un ţigan desculţ şi zdrenţuros din Badeuţi, cu numele Toader Băncilă”, a fost pus în lanţuri, împreună cu „preotul Ggeorghe Lanivschi” de la Catedrala din Cernăuţi, împreună fiind „târâţi prin toate oraşele ţării, ca să fie („trădătorul” Lanivschi, filoromân – n. n.) scuipat, batjocorit şi bătut”[12]. În cele din urmă, preotul a fost achitat; cu bietul Băncilă din Bădeuţi nu se ştie ce s-a mai întâmplat; el reprezintă, în fond, doar o scânteie efemeră în istorie.

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la bădeuţenii Petrea a lui Toma CAZAC (23 ani în 1909), Catrina a lui Gheorghe CAZAC (20 ani în 1909), Toader a lui Ion TATAR (23 ani în 1909), Saveta a lui Gheorghe CAZAC (16 ani în 1909), Veronica a lui Nicolai PETRESCU (21 ani în 1909) şi Gheorghie DOHOTAR (34 ani în 1909).

1940: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate: Manz Hermine, văduvă de război, născută la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Adalbert, născut la 3 iulie 1873, în comuna Bădeuţii Noi; Müller Emil, născut la 11 septembrie 1904, în comuna Frătăuţii Vechi; Müller Karl Franz, născut la 16 august 1908, în comuna Rădăuţi; Mülller Maria, văduvă de război, născută la 11 ianuarie 1876, în comuna Frătăuţii Vechi; Popeseu Petru, magistrat, născut la 2 iulie 1895, în comuna Bădeuţi; Rilling Iacob, născut la 23 septembrie 1894, în comuna Bădeuţi; Şerban Modest, născut la 15 martie 1915, în comuna Bădeuţi; Uhl Iohan, născut la 27 ianuarie 1903, în comuna Bădeuţii Noi; Walter Heinrich a Peter, născut la 9 decembrie 1902, în comuna Bădeuţii Noi; Weiss Martin, născut la 4 martie 1900, în comuna Bădeuţii Noi” (Monitorul Oficial, Nr. 28, 3 februarie 1940, p. 464).

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”: Herman Ioan, fierar, domiciliat în Bădeuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208).

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”: Tempelean Cornel, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Bădeuţi Vechi, postul V, jud. Rădăuţi” (Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Chiriac Vasile, comuna Bădeuţi, jud. Rădăuţi, media 8,12” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947, următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Coştiug Teofil, de la Bădeuţi, la Horodnicu de Sus, Est” (Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657).

[1] Morariu, Leca, Ţara scaunelor de domnie, în Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8-9, Anul VIII, 1 august 1 septembrie 1941, pp. 419, 420

[2] Romstorfer, Carl A., Mittheilungen der k. k. Central-Commission, Volumul 15, nota 160, pagina 215

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 49, 1907 p. 125

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 7

[6] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, Rădăuţi, 1996, pp. 104-107

[7] REVISTA POLITICĂ, nr. 11/1910, p. 8

[8] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, Cernăuţi, dumnică 2 august stil nou 1908, p. 3

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[12] Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din Timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938,  p. 190

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Babin

BABIN. Satul lui Moţoc cel Bătrân şi al starostelui Cernăuţilor, logofătul Gavrilaş Mateiaş, de pe graniţa cu Polonia, aflat aproape de malul drept al Nistrului, lângă Luca, Prelipcea şi Borăuţi, în ţinutul Zastavnei, beneficiază de atestare documentară 29 aprilie 1642, când se împart moşiile lui Moţoc cel Bătrân, şi se înfăţişează Divanului Domnesc Lupul Prăjescul, cu feciorii lui, nepoţii marelui logofăt Ghenghe, nepoţii lui Neagoe, strănepoţii lui Crăciun postelnic şi toţi strănepoţii lui Lenţa cel Bătrân, revendicând şi obţinând întăritură pentru părţile lui Lenţa cel Bătrân, câte un sfert din satele Babin şi „Stepanovca”.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi din satul Babina”, care vor fi moştenite, în 1 ianuarie 1670, prin testament, de la sora ei, Ileana, de Alecsandra, fata lui Gavrilaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino.

În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „a patra parte din Babin, ce este cumpărătură”.

În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar, partea de moşie din Babin fiind lăsată moştenire, în 7 decembrie 1739, în mod indirect, prin Gheorghe Cârstian, Gheorghe Ursuleţ şi Gheorghe Volcinschi, fraţilor Maria şi Pavel Rugină.

În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Nastasia Rugină, Miron Gafenco şi fraţii lui primesc jumătate de sat Babin.

Cealaltă jumătate de sat, moştenită de Ursachi, este revendicată, în 21 iulie 1741, de mănăstirea Putna, pe motiv că Ursachi n-ar fi plătit „patruzăci matci de stupi”, pe care i le vânduse „Calistru ce au fost episcop rădăuţchi”, dar ruda cea mai apropiată a lui Ursachi, vătaful Vasile Drăghici, returnează stupii şi plăteşte mănăstirii şi o despăgubire de „o sută de lei noi”, păstrând jumătatea aceea de sat.

Hotarnica satului Babin s-a făcut, în 21 iulie 1742, la cererea fiicei lui Pavel Rugină, Nastasia, jupâneasa lui Drace, şi „începe la dealul Horodencei, lângă drumul sobarilor, şi merge până la marele drum care duce la Horodenca. Încă înainte de prima venire a Moscoviţilor în ţară, a stăpânit Rugină comis până la apa Sarafineţului, care cade în Nistru. De la marele drum al Horodencei, pe care îl taie drumul sobarilor, hotarul merge cu coama dealului, până la piatra de Stepeniuca, deasupra bălţii de Borăuţi; de la această piatră, la piatra de Prilipce, unde se întâlnesc hotarele de Borăuţi, Prilipce şi Stepeniuca; de aici, drept la Nistru”.

În 1752, monahul Onufrei a construit un schit, pe moşia Babin, înzestrat cu 10 fălci de teren arabil şi cu o moară, arendată, în 1782, lui Vasile Marcu, pe trei ani, pentru 17 florini pe an, dar schitul a fost desfiinţat, în 19 iunie 1783, odată cu emiterea legii noii organizări religioase în întregul imperiu habsburgic.

În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Babin.

În 16 martie 1760, copiii Raiftei Vlaiculesii, Ştefan, Mihai şi Maria Tumurugiesii, împart între ei a patra parte din satele Babin, Vasileu, Horoşăuţi şi Stepaniuca. Jumătatea de sat Babin, cumpărată de Andrieş Turcul de la Ilie Drace, s-a împărţit între surorile Safta, Aniţa şi Anghelina, Aniţa vânzând partea ei lui Ilie Drace, care a zălogit-o lui Ursachi vistiernic, feciorii acestuia vânzând-o lui Vasile Drăghinici, dar răscumpărată fiind de Gheorghi Turcul. Moşiile Raiftei Vlaiculeasa din Babin (a patra parte din sat) aveau să fie împărţite între Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugesii, în 16 martie 1760.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Babin, moşie răzăşască, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasili, 1 dascăl, Andrei BOŞNACA, 2 mazili şi ruptaşi, Constantin DRĂGHINICI mazil şi Vasili SĂMACA ruptaş, 1 călăraş, Luchian, 4 văduve, Paraschiva, Gafiţa, Anca şi Ticana, 22 case pustii şi 40 birnici, şi anume: Anton vornicul, Mihailo HRINIUC, Hrihor BALONAC, Ivan sin HRINIUC, Ilco CEREP, Hrihor BLAJCIUC, Iacob morar, Ivan AHAFIE, Ştefan VARVSU, Ivan PRODAN, Ivan CHIFTORAC, Sămen CHISĂLIŢĂ, Dumitru HUNCIAC, Ştefan OSTAPENCU, Iacob ŞMUNDAC, Dumitru SAUCIUC, Hrihor LUNIC, Ilco HICU, Mihailo brat lui, Vasili HOLOVACIUC, Toader PROCOPIUC, Alecsa morar, Simion OZĂCU, Hrimko BOIKO, Ştefan SIMACIUC, Oleksa HUMENIUC, Tănasi zet popii, Nechifor zet Hlihor BALONIC, Pricop salahor, Hrihor HOROBEŢ, Iacob MURUSACU, Mihailo vătăman, Mihailo CALICU, Ivan CIOPIEI, Dumitru CALICICA, Vasili BACLAN, MARCO, Petrea ce şade cu vornicul, Mihailo BUNICU şi Simeon BOIKO.

În 1775, satul Babin, din Ocolul Nistrului, avea 3 mazili, 2 popi şi 44 ţărani (62 familii, după Werenka), iar în 1784, 125 de familii. Conform mărturiei lui Karacsay, „în satul Babin, pe Nistru, se găseşte pucioasă”[2].

Biserica din Babin, construită în 1777,  şi care-i avea drept patroni, în 1907, pe Kaietan JOSEFOWICZ, Dr. Oswald FREUNDLICH, Josef BLUM, Hersch şi Schlome KARMELIN, era slujită, în 1843, când satul avea 1.196 locuitori, iar patron era Constantin von KALMUTZKI, de parohul Georgie KIRILOWICH. În 1876, când patron era Ioan de ZOTTA, paroh peste cei 1.669 enoriaşi era Isidor LITWINOWICZ. Altarul bisericii din Babin, de care ţinea şi Ştefaniuca, era slujit, în 1907, de parohul Victor RACOCE, născut în 1872, preot din 1897, paroh din 1901, şi, din 1902, de cantorul Emanuil KAUTISH, născut în 1872.

O şcoală cu 3 clase activa, în Babin, din 1862[3].

În 1890, satul Babin, din ţinutul Zastavnei, avea 1.827 locuitori, în mare majoritate ruteni, românii constituind, alături de câteva familii evreieşti, doar o pătrime din populaţie. Preot al satului era Isidor Litwinowicz, Simion Starciuc era cantor, iar învăţător, Vasile Prodan, fratele acestuia… Ioan Prodanek fiind primar.

În 1907, „Ministerul de comerţ a încuviinţat activarea unui oficiu poştal în comuna Babin, districtul Coţman. Concursul pentru ocuparea acestui post s’a escris cu termin de 4 săptămîni”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Babin, comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe un pârâiaş, afluent al Nistrului, între comuna Prelipce şi hotarul de Vest al districtului cu Galiţia. Suprafaţa: 9.01 km p.; po­pulaţia: 1.333 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 1.254 loc, şi cătunul Vimuşiv (Wymusziw). Prin drumuri de ţară este legată cu comunele vecine: Pre­lipce şi Luca, apoi cu Horodniţa, Probabin, Serafinţe (Galiţia), precum şi cu dru­mul principal Zaleszczyki-Horodenka, ce se află la o depărtare numai de 2 km. Are o şcoală populară, cu o clasă, o biserică parohială, cu hramul „Sf. Arh. Mihail şi Gavril”, şi o societate de economie. Această comună se afla, la 1776, în stăpinirea următorilor proprietari: Vasile Semaca, Ioan Mitesco, Constantin Reginitiş şi Nicolae Gafenco. În secolul al XVII-lea, se afla aci o mănăstire. În 1783, se face cunoscut, prin raport special guvernului austriac, că în această comună se găsesc pietre foarte intere­sante de alabastru, ce se scot din albia Nistrului. Se mai găseşte aci gips, precum şi o carieră din care se scoate piatră pentru pavaj, precum şi pentru alimentarea unei vârniţe. Această localitate e însem­nată şi prin o mulţime de obiecte din epoca preistorică, ce s-au găsit pe teritoriul ei. Are mai multe mori şi ferăstraie (gatere – n. n.). Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă: 1.824 hectare pământ arabil, 7 hectare fânaţe, 25 hectare grădini, 105 hectare izlaz, 47 hectare pădure şi 2 hectare heleştee. Se găsesc 78 cai, 248 vite cornute, 619 oi, 89 porci şi 6 stupi. Babin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 12,44 km p.; popu­laţia 245 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni şi po­loni. Se compune: 1). din moşia Babin propriu-zisă, care, împreună cu târlele Davidovici, Semaca şi Ududovici, numără 217 locuitori; 2). din că­tunele: Ştefanovca şi Vimuşiv (Wymusziw) şi 3). din ferma Rudca. Are 89 cai, 225 vite cor­nute, 27 oi, 50 porci şi 2 stupi de albine”[5].

„Ioan a lui Vasile Mechetiuc, născut în Babin, la 27 noiembrie 1878, chemat sub arme, în 1915, luând parte la o luptă de lângă Leow, dată în acelaşi an, e dispărut, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Anei Mechetiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” [6].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 434

[2] Călători, XIX, I, p. 783

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 84, 1907 p. 83

[4] Apărarea Naţională, Nr. 26, Anul II, Cernăuţi, duminică 7 aprilie stil nou 1907, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 5

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 20 martie nou 1919, p. 7

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Argel

ARGEL. Înfiinţat în 1776, pe valea pârâului Argel, cu 97 de familii de colonişti galiţieni, satul s-a numit, iniţial, Ruşii Moldoviţei şi se învecina, în 1785, cu Putna, cu Straja, cu Sadova, cu Fundu Moldovei, cu Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi cu Frumosu.

În 1843, când „Ardzel”, numit şi „Russ Moldowitza”, dar şi „Czumerna”, în evidenţele metropolitane, avea 1.412 locuitori, paroh era Manolie MATIASCHEWICZ. În 1876, când satul avea 2.240 locuitori, paroh era Vasile COCÂRLĂ. Altarul bisericii era slujit, în 1907, şi de parohul Teofilact BOCANCEA, născut în 1846, preot din 1873, paroh din 1876, espozit din 1900, şi de preotul Ioan BERARIU, născut în 1881, preot din 1906, şi de cantorul Dimitrie MOLDOVAN, născut în 1881.

Învăţământul, la Ruşii Moldoviţei, funcţiona, cu 4 clase, din 1872, iar în Argel, cu o clasă, din 1899[1].

Biserica din Ruşii Moldoviţei a fost sfinţită, Duminică, 8/20 Septembrie 1896, de arhimandritul şi vicarul general Vladimir de Repta, întâmpinat de „o mulţime de huţani călări, în pitorescul şi frumosul lor costum, împuşcând din pistoale şi strigând necontenit „Hura!”. Lângă biserica cea nouă din Ruşii Moldoviţei era ridicat un portal frumos. La acest portal îl primi pe I.P.C. Sa epitropia bisericească cu pâine şi cu sare, oferindu-i doi colaci mari şi frumoşi şi cu huşte de sare. Asemenea, îl aşteptară şi Evreii din loc, cu Tora lor”[2].

În „anii l897 şi 1898 se află în lucrare o cale de vagonete spre Dra­goşa (7 km), Ciumărna (8,6 km) şi Argel (7 km) [3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza, „Argelul, sat, districtul Câmpulung, aşezat pe râul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 5.710 km p.; popu­laţia: 275 locuitori, ruteni, de religie gr.-or., şi care se români­zează foarte încet. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, 139 locuitori şi cătunele: Bradul, Dubul, Poharul, Poloneanca, Roseş, precum şi târla Plaievca. Este legat cu Ruşi-Moldoviţa printr-un drum mare, comunică apoi cu Putna, adică valea Sucevei, printr-un drumeag de călărie, ce trece peste muntele Oglinda, precum şi cu Breaza, adică valea Bro­dinei, printr-o potecă ce trece peste muntele Sihloia (1.225 m). Ca parohie, ţine de biserica din Ruşi-Moldoviţa; şcoală nu are. La 1776, era în posesia mănăstirei Moldoviţa. Populaţia, formală din huţani şi din colonişti transilvă­neni, se ocupă cu exploatarea pădurilor. Satul posedă 17 hectare pământ arabil, 498 hectare fâneţuri, 1 hectar grădini, 600 hectare izlaz, 108 hectare poieni, 4.446 hectare pădure. Se găsesc 75 cai, 573 vite cor­nute, 980 oi, 244 porci şi 16 stupi. Argelul se numeşte şi râuleâul Moldoviţa, de la locul de izvorâre şi până la salul Argel, distristrictul Câmpulung”[4].

„Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922”, se numeşte „în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive… Climentie Stefanovici la Argel”[5].

În 1915, a căzut rănit pentru Bucovina şi rezervistul George Chiraş, din Argel, ostaş în Regimentul 22 Infanterie[6].

1919; Prin decizia judecătoriei din 7 mai 1919, „se declară Vasile a lui Ioan Kocerhan din Argel minor, din cauza boalei mintale. Ca curator s-a instituit Nicolai Kuşnir din Argel”[7].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: Climentie Stefanovici la Argel” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41).

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare: Cotlarciuc Artemiza, comuna Argel, jud. Câmpulung, media 7,50” (Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552).

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 61, 1907 p. 68

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 78/1896, p. 3

[3] Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman, tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco, în Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer 1848-1898 / Supplementband, Wien 1901, pp. 81-231

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 3

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 38, Cernăuţi în 15 iunie nou 1919, p. 8