POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ | Dragusanul.ro - Part 52

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Borăuţi

 

BORĂUŢI. Undeva, la izvoarele Soviţei, în Ţinutul Zastavnei, în vecinătatea graniţei cu Polonia şi a satelor Şişcăuţi, Chisălău, Zvineace, Prelipcea şi Babin, se află, din vremea Descălecatului, „satul lui Boris”, Borăuţi.

 

Satul lui Boris, care nu trebuie confundat cu cel al lui Bărea (satul lui Boris, Boroaia), menţionat în opisul celor 50 de biserici, închinate mănăstirii Bistriţa, în 11 iulie 1428, este atestat documentar abia în 23 februarie 1448, când nepotul lui Alexandru cel Bun, Roman, fiul lui Ilie, recompensându-i pe lefegii poloni şi lituanieni, care l-au sprijinit în prinderea şi uciderea unchiului său, Ştefan, care-l orbise pe Ilie, dăruia starostelui polon de Cameniţa, Didrih Buceaschi, satele „Vasilov pe Nistru şi satul Borisov, şi Cuciurul, satul lui Lenţovici, şi Iurcăuţii, şi Verbouţii”, „satul Borisov”, deci al lui Boris, fiind vatra veche a Borăuţilor de mai târziu (în DRH, vol. II, se opinează că Borăuţii ar fi fostul sat Boriscăuţi, întărit, în 20 decembrie 1437 lui Mihail de Dorohoi, apoi, în 15 septembrie 1480, lui Sin de Hotin, cel care se însurase cu nepoata lui Mihail de Dorohoi).

 

Aflat pe graniţa cu Polonia şi la răscruce de năvăliri ale oştilor turceşti, tătare şi căzăceşti, satul Borăuţi nu a prea fost locuit, de-a lungul veacurilor, deşi a fost folosit ca păscătoare pentru herghelii de cai, cum o sugerează toponimul Cierul (păşune plină de rogoz, folosită la păscutul hergheliior de cai), posibilul comis fiind un oarecare Radul, înveşnicit de toponimul Dealul Radului.

 

În 4 martie 1648, Dumitraşco de Călineşti se prezintă la Divanul lui Vasile Vodă cu o scrisoare de mărturie, semnată de Ştafan Murguleţ, Gavriluţă de Vascăuţi, Cosma Robceanul, Vasilie Cornaci, Pătraşco Machedon de Comăreşti, Creţul ispravnic de Coţmani, din care rezulta că Nastasia, jupâneasa lui Gligorie Robceanul, şi fiul ei, Prodan, i-au vândut jumătate de Borăuţi (cumpărătură de la Gligore şi Solomon, fiii lui Mătieaş) pentru 200 taleri bătuţi.

 

În 4 iunie 1649, logofătul Gavrilaş cumpăra partea din Borăuţi a fraţilor Pătraşco şi Dumitraşco, feciorii lui Ionaşco, nepoţii lui Măteiaş, cu 60 lei turceşti, precum şi părţile surorilor Mărica şi Nastasia, fetele Filcei, şi a Ileanei, tot cu 60 lei turceşti.

 

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordachi Cantacuzino. „Partea jupânesei Alecsandra visterniceasa a fost… jumătate de sat Borăuţi”.

 

În 24 mai 1658, Iordachi Cantacuzino, mare paharnic, obţinea întăritură de la Gheorghe Ghica Vodă pentru jumătatea de sat Borăuţi, care aparţinuse lui Ionaşcu cupărelul, pe care l-ar fi împrumutat cu 285 ughi (ducaţi ungureşti). De la Iordache Cantacuzino, satul Borăuţi va trece la văduva Alecsandra Cantacuzino (fata lui Gavrilaş Mateiaş, bunica, după mamă, Catrina, a cronicarului Ion Neculce), apoi la Gheorghe Ursachi, jupânul Mariei, fata lui Iordache şi a Alecsandrei Cantacuzino.

 

În 2 august 1715, Ghica Vodă îl trimitea să cerceteze jalba Ursăchioaiei (deci, văduva lui Ursachi, Maria), care se plânsese că satul ei este împresurat de Gavrilaş Năculescu, de Ion Figarschi şi de alţi răzeşi din Babin.

 

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Borăuţi „58 – toată suma caselor”, însemnând 1 poă, Feodor, 1 dascăl, Istrate, 1 călăraş, Iacob, 3 văduve, Paraschiva, Anna şi Anna, 1 jidov, Iacob, şi 51 birnici, adică: Dănilă vornicul, Ştefan ODOSACU, Necolai SĂFAVCIUC, Petre BOTNARIUC, Ştefan LABA, Hrihor TÂRNAUCA, Hrihor DĂNILIUC, Mihailo PILAT, Vasili CURILIUC, Toader VERTEBNII, Fedor CĂSULIUC, Matei CACIUR, Fodor SFIRDUC, Fedor CURILIUC, Fedor ZOTA, Hrihor SLAVCA, Vasili VAGUL, Vasili SLĂUCIUC, Vasili COLĂSNIUC, Ursul rus, Vasili ZOTA, Onofrei FEDORIUC, Vasili FEDORCIUC, Andrei HUŢAN, Ilko brat lui, Ion BAHOR, Luchian vătăman, Fedor ŞTEFCIUC, Ion DASCALCIUC, Ivan COLIBCIUC, Vasili SAUCA, Vasili SĂCĂICIUC, Ostafii HUDELITO, Dumitru PRISĂJNIUC, Dumitru HUNIAC, Petre HUNIAC, Petre vătăman, Vasili SCOREIKO, Chirilă GEORGIICIUC, Ivan OLASCHEI, Fedor OLASCHEI, Vasili PELIHUT, Ion BARCOT, Andrei VAGHELNII, Ion SOMUC, Fedor BUZIAC, Iani ciobotar, Ion GORGIICIUC, Ioniţă argat lui PASCAL, Dima bulgar şi Ioniţă CHIROŞCĂ.

 

În 1775, satul Borăuţii, din Ocolul Nistrului, avea 2 răzeşi, 1 popă şi 65 familii de ţărani, dar, până în 1910, satul devine, în întregime, o obşte de limbă ucraineană.

 

În 1843, „Clopotele din Borăuţi”, cum zice o uitată carte de poeme bucovinene, vesteau pentru 1.620 enoriaşi, paroh fiind Leon VOROBCHIEVICI. În 1876, parohul Ioan de ZOTTA îngrijea de cele dumnezeieşti pentru 1.773 enoriaşi. În 1907, când biserica din Borăuţi, ctitorită, între anii 1846-1853, de Ruxanda de ZOTTA, pe temeiliile unei vechi biserici, şi închinată mănăstirii Frumoasa din Moldova, intrase în stăpânirea patronală a evreului Kalman SCHLESINGER, paroh era Nicolai GIURUMIA, născut în 1857 la Boian, preot din 1886, paroh din 1891, cantor, angajat din 1897, fiind Mihai TARNOVIEŢCHI, născut în 1861.

 

Din 1861, a funcţionat, la Borăuţi, o şcoală cu 4 clase[2].

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman: Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Borăuţi (Boroutz), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, puţin mai sus de locul de unde îşi ia naştere pârâul Sovica, lângă 2 lacuri mici, între comuna Chiseleu şi hotarul Bucovinei cu Galiţia. Suprafaţa 14,23 km p.; po­pulaţia: 2.069 locuitori ruteni gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Marianca. Este străbătută de drumul districtual Zastavna-Borăuţi, care trece, apoi, în Galiţia şi se uneşte cu drumul principal Crisciatec (Krysźezatek) – Horodenca (Galiţia); comunică, apoi, prin drumuri de ţară, cu comunele vecine, precum şi cu Stefanovca (comuna Babin). Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială. Este pomenită în documente, pentru prima oară, la 1741, ca proprietate trecută în posesiu­nea Domnului Moldovei Grigore Ghica. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea de vite, precum şi cu albinăritul şi cu pescăria în cele două heleştee. Comuna posedă 1.721 hectare pământ arabil, 15 hectare fânaţuri, 64 hectare grădini, 191 hectare iz­laz, 5 hectare pădure, 14 hectare heleştee. Are 280 cai, 452 vite cor­nute mari, 950 oi, 356 porci şi 227 stupi. Borăuţi, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 6,96 km p.; popu­laţia: 27 locuitori ruteni, în majoritate gr. cat., precum şi câţiva români. Cuprinde, pe lângă moşia Borăuţi, cu 4 case şi 16 locui­tori, şi cătunul Marianca”[4].

 

1921: În „Lista de serviciu a juraţilor tribunalului Cernăuţi pentru cadenţa primă 1921” figureazp, la Nr. 20/421, şi „Potrea Artmon Ilica, agricultor, Borăuţi”[5].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 432

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 84, 1907 p. 83

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 16

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, 10 februarie nou 1921, p. 38


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Boianciuc

 

BOIANCIUC. Aflat în hotar cu moşiile satelor Iurcăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic, Horoşăuţi şi Povorlăuţi, cea mai mare parte a satului Boianciuc sau Boianceni aparţinea, în 15 ianuarie 1617, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron. Statutul satului pare să fi rămas încă răzeşesc şi în 2 aprilie 1623, când Ştefan Tomşa al II-lea întărea lui Tăutul nişte părţi din satul Boianciuc, dar şi în 1644, când Onciul Iuraşcovici şi rudele sale împărţeau alte părţi din moşia satului.

 

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copiii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… trei părţi de Boianciuc”.

 

În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiilor săi, Lupa şi Miron, „cât i se va alege din a treia parte de sat Boianciuc”, acestui mazil cu multe proprietăţi în satele Ţării de Sus a Moldovei alăturându-i-se, în stăpânirea Boianciucului, starostele Cernăuţilor, Gavrilaş Mateiaş, care lasă moştenire cele trei părţi de moşie fetei sale, Alecsandra Ileana, pe care o moştenesc, în 1 ianuarie 1670, Alecsandra şi Iordachi Cantacuzino, Alecsanda fiind nepoata fetei lui Gavrilaş Mateiaş.

 

În 22 iulie 1705, Nicolai Costin dăruia lui Costaşco Turcul părţile sale de moşie din Boianciuc, „care părţi au fost ale unchiului mieu, Iancul mare armaş, şi mi-au fost date mie la împărţeala moşiilor, pe care a făcut-o tatăl mieu, Miron Costin, fost mare logofăt, şi le-am dăruit du-sale Turcul, fiind ruda noastră, botezându-l părinţii miei şi el făcându-ne mult bine”.

 

În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de ocină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

 

În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimitea pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

 

În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primeau a douăsprezecea parte din Boianciuc.

 

În 3 octombrie 1762, fraţii Mihai şi Ilie Vlaico se obligau să părăsească satele Boianciuc şi Culeuţi, care trecuseră în proprietatea lui Gheorghe Turcul.

 

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Boianciuc, moşie răzeşească, „41 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Iacob şi Vasile, 2 dascăli, Vasili şi Toader, 6 ruptaşi, Dumitraş BALASINOVICI, Miron COSTRĂŞ, Ioniţă TUMURUG, Giorgie LENŢA mazil, Necolai cumnat lui Giorgie LENŢA şi Grigori STÂNGACI, 5 umblători (agenţi fiscali), Mihai VLAICO, Dumitraş STÂNGACI, Toader CHITARIUL, Tănasii ungurian şi Ion ungurian, 2 slugi ai medelniceresei Catrina BĂLĂŞOAE, Enachi DRĂGUŞ şi Vasile VARTIC, 1 argat al lui Dumitraş BALASINOVICI, Ion rusul, 3 jidovi, Ianko, Kelman şi Iţko, 3 văduve, Paraschiva, Maria şi Gafia, şi 17 birnici, adică: Gavril BĂNAR, Dumitru MARTINIUC, Alecsa CIORNOHACI, Vasile POPOVICI, Vasile zet DRĂGUŞ, Vasili BĂNAR, Iacob rusul, Ion VERENCA, Grigori STÂNGACI, Andrieş STÂNGACI, Vasile STÂNGACI, Grigori PAŢARINA, Enachi DRĂGUŞ, Vasili VARTICU, Grigoraş chihai, Petre rus şi Ion rus.

 

În 1775, satul Boianciuc, din Ţinutul Zastavnei (Ocolul Nistrului, în 1775), avea 2 mazili, 8 răzeşi, 2 popi, 28 ţărani şi 4 umblători (agenţi fiscali).

 

În 19 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Lenţenii, Vlăiculeştii şi Gheorghe Ştirbul declară că stăpânesc o treime din satul Boianciuc, pe care o moştenesc de la Antimia Lenţoaia. Gheorghe Ştirbul era ginerele popii Ignat, care fusese şi el ginere Antimiei Lenţa.

 

În 20 iunie 1782, Simeon Turcul declară că stăpâneşte o parte incertă, deşi i se cuvine, după scrisori, o jumătate de sat.

 

Lenţenii, Vlaiculeştii şi alţi răzeşi fac împărţirea părţii lor de sat în 8 octombrie 1783, când „Lenţenii primesc 6 părţi mici, Maria Tumurugeasa, cu fratele ei, Mihai Vlaico, 2 părţi mici”.

 

În 29 octombrie 1793, Toader Pădure şi jupâneasa Maria, fata lui Tanasi Vlaico, vând partea lor din Boianciuc lui Tadeus Turcul, cel care va cumpăra, în 18 septembrie 1794, şi partea lui Dumitraş Stângaci, fiul lui Gheorghiţă Stângaci.

 

1795: „Adică eu, Mihalachi Stângaci ot Boianciuc, şi eu Mariea, sora dumisale, amândoi fii răpăusatului Vasăle Stângaci şi soţul dumi­sale Gligoraş Guşatei, dat-am acest adevărat şi încredinţat vechilicul nostru la mâna dumisale, fratelui nostru Ştefan Stângaci, ca să aibă toata voia şi putere, şi despre parte nostră, prin acest vechilic, ca cinstită c. c. giudecătorie să preimască şi să întăriască prin con­dica cinstitei giudecătorii acest contract de cumpărătură de veci, ce are de la noi Tanasăi Şantalo de la Boianciuc asupra doi stănjini şi doauă palme de moşie din Boianciuc, adică doi stânjeni şi 2 palme în săleşte, dar la câmp, după cum arată contractul, fiindcă şi bani am luat toţi cât arată în contractul de vânzare, care pentru mai bună şi adevărată credinţă, ne-am iscălit şi, neştiind carte, ne-am pus sfintele cruci. / În Boianciuc, la 5 April vechi calend. 1795. / eu Mihalachi Stângaci; / eu Mărie, fiica răpăusatului Vasăle Stângaci şi soţul lui Gligoraş Guşatei. Şi noi, care ne-am întâmplat la acest vechilic, ne-am iscălit ca martori: Ion Stângaci m-am iscălit; eu Gheorghe Stângaci tij; eu Constantin Zavaţchii tij. / Şi eu am scris acest vechilic, cu pofta de sus iscaliţălor şi ade­veresc prin a me iscălitură / Toader Daşchevici”[2].

 

În 25 septembrie 1798, stil vechi, Necolai Tumurug vindea vărului său Gheorghi Vlaico, pentru 200 galbeni, „doaozăci stănjini moşie ot Boenciuc”.

 

În 10 octombrie 1801, cea mai mare parte a moşiei şi satului Boianciuc se afla în proprietatea lui Iohann Turkul, care o vindea lui Anton Turkul, iar acesta, lui Gregor Simon Turkul, în 26 noiembrie 1801.

 

Din 23 august 1802, moşia vestitului neam moldovenesc Turcul sau Turculeţ, devenită, între timp, „von Turkul”, aparţinea neamului Popiel, mai întâi lui Aloys, apoi Elisavetei Popiel-Piotrowska şi, în final, lui Michael Popiel.

 

1802: „Noi, mai gios iscăliţii, adeverim şi încredinţăm, prin această driaptă mărtorie noastră, la mâna Dumilorsale acestor doi răzeşi ot Boianciuc, anume Ioan Stângaci şi Ştefan Stângaci, precum aceşti de sus arătaţi sunt drept Stăngăceni din moş-strămoşi şi pă­rinţii săi, şi stăpânitori de moşii în satul Boianciuc, apucând stă­pânire de la părinţii săi, şi stăpânesc numiţii de sus până în ziua de astăzi, cum şi o parte de moşie a lui Gligore Stângaci, după ducerea lui în Moldova, a rămas în stăpânire fraţilor săi, cum şi în stăpânirea fratelui său, răpăusatului Mihai Stângaci, cum şi după moarte fraţilor răpăusatului Glegore Stângaci au rămas în stăpânire lui Ioan Stângaci şi Ştefan Stângaci, despre care şi până în ziua de astăzi tot numiţii de sus o stăpânesc, Ioan şi Ştefan Stângaci, iară pe alţii, pe părţile numiţilor de sus, niciodată n-am apucat ca să fie stăpânitori, ci tot pe numiţii Ioan şi Ştefan Stân­gaci. Dupre care, pentru mai bună încredinţare, am iscălit, şi, care n-am ştiut carte, ne-am pus numele şi degetele noastre sfântă cruce. / În Boianciuc, la 15 septembrie vechi cal. 1802. / Sămioan Daşchievici, mazil ot Boianciuc / Dumitrachi Balasinovici, mazil / eu Toader Chitar, răzeş ot Boianciuc / eu Dumitraş Paţorina, răzeş ot Boianciuc / Ioan Tăut, mazil ot Cuciurmic / Dumitraş Răpta mazil ot Cuciurmic / Gheorghi Vlaico ot Hroşăuţ, mazil / eu Vasăle Vlaico tot Horoşăuţ, mazil / eu Onufraş Răptă, mazil ot Horoşăuţ / eu Vasăli Vlad ot Horoşăuţ, mazil / eu Ştefan Poclitar, mazil ot Subnaneţ / Gligoraş Tăutul, mazil ot Virbiuţ (Verbăuţ)”[3].

 

Tadeus Turcul avea să moară în 24 martie 1813, iar fratele lui, Onufrius Turcul, devenea, din 12 aprilie 1816, singurul lui moştenitor.

 

În 19 iunie 1817, s-a făcut, totuşi, o împărţire a moşiilor lui Tadeus Turcul, părţile lui din Boianciuc revenind nepotului său, Iohann, fiul lui Onufrius Turcul, dar Iohan dăruieşte moşia, în 22 octombrie 1823, fratelui său, Michael.

 

În 1843, patron al bisericii din Boianciuc era Alexandru CANTACUZINO, iar preot administrator era Ioan TARNAVSCHI, care păstorea 622 enoriaşi. În 1876, când biserica din Boianciuc avea 925 enoriaşi, patron era Caetan von LUKASIEWICZ, iar paroh, Isidor LEVIŢCHI. În 1907, patron al bisericii din Boianciuc era evreul Kisiel SOKAL. Paroh era Alexie TARNAWSKI, născut în 1855, preot din 1889, paroh din 1899, iar cantor, angajat în 1897, era Gavriil TARNOWIECKI, născut în 1859.

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman: Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[4].

 

O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Boianciuc, din 1886[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Boianciuc (Bojanczuk), comună ru­rală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, la piciorul dealului Zorniş, pe un afluent al pârâului Horoşouţ, care, la rândul lui, se uneşte cu pârâul Biali, ce formează, pe o scurtă întindere, hotarul între Buco­vina şi Basarabia. Suprafaţa: 2,91 km p.; populaţia: 1.392 locuitori ruteni, gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târlele: Comaşivca (Komasziwka), Sârbul şi Bahna. Este străbătută de drumul districtului Jurbăuţ-Horoşouţ, care o uneşte cu drumurile principale, Noua Suliţă –Dobronovăţ şi Cernăuţi – Usetie – Biscupie (Galiţia). Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aici se află o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu pescuitul. Comuna pesedă 1.197 hectare pâmânt arabil, 18 hectare fânaţuri, 28 hectare grădini, 174 hectare izlaz, 323 hectare pădure şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 107 cai, 266 vite cornute mari, 167 oi, 141 porci şi 9 stupi. Boianciuc (Bojanczuk), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 8,65 km p.; popu­laţia: 169 locuitori, în mare parte ruteni gr. cat. Cuprinde, pe lângă moşia Bojanczuk, cu 38 locuitori, şi cătunul Comaşiuca (Komasziwka) ”[6].

 

În 1910, doar 15 % din populaţia satului Boianciuc era reprezentată de români, 10 % de evrei, iar 75 % de ucraineni. În ciuda reducerii procentului de populaţie românească, Boianciuc făcea parte, ca localitate răzăşească, printre „comunele de categoria a treia”, împreună cu: „Banila rusască, Ispas, Milie, Vijniţa, Zamostie, Carapciu pe Ceremuş, Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Văscăuţ pe Ceremuş, Staneşti de jos pe Ceremuş, Staneşti de sus pe Ceremuş, Barbeşti, Costeşti, Cabeşti, Comareşti, Panca, Jadova, Nepolocăuţ, Piedecăuţ, Revacăuţ, Berhomet pe Prut, Ivancăuţ, Hliniţa, Valeva, Cuciurmic, Verbăuţ, Horoşăuţi, Boianciuc, Babin, Vasileu, Samuşin, Cincău, Culeuţ şi Repujineţ”[7].

 

1922: Printre familiile stabilite în Igeşti se număra şi „Lenta, din Boianciuc pe Nistru” [8].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 422

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2 şi 3, Anul III, 21 iunie 1913, p. 42

[3] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2 şi 3, Anul III, 21 iunie 1913, p. 43

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 28, 1876 p. 86, 1907 p. 83

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 15

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, bilunar – proprietar şi editor: Prof. Dr. Iancu cav. De Cuparencu; redactor responsabil: Teofil cav de Manescul; tipografia lui E. Kanarski, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, pp. 4-7

[8] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Boian

Port în regiunea Prutului (Boian) – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

BOIAN. Marele Boian, cum era numit Boianul în primele documente de cancelarie domnească, datorită rostului său comercial, beneficiază de o atestare prin primul stăpân al satului, Tăbuci cel Bătrân[1] din Boian, membru al sfatului domnesc, începând cu anul 1407, dar şi de cea din 27 octombrie 1452, când satul este întărit lui Manea globnicul. Tăbuci din Boian a avut patru copii, pe Olena, Pătraşcu[2], Nastea şi Ion Stârcea, iar din aceştia descind stăpânitorii de mai târziu ai Boianului.

 

Marele Boian a fost, vreme de veacuri, un târg de mărfuri şi de animale renumit, zilele cele mari pentru activitate negustorească fiind după Înălţarea Domnului, timp de două zile, două zile înainte de Sfinţii Apostoli, precum şi zilele de 25 iulie, 14 septembrie, 21 octombrie şi 21 noiembrie.

 

În 8 aprilie 1528, Petru Rareş confirmă Marele Boian fraţilor Ion şi Mihul Stărcea, pârcălabi de Hotin şi, respectiv, Cetatea Albă. Din 1 aprilie 1547, fiul lui Ion Stârcea, Matiaş, moşteneşte şi partea de sat a unchiului său, Mihul, fost părcălab de Cetatea Albă.

 

În 3 aprilie 1560, Boianul se împarte între cei trei urmaşi ai lui Tabuci, nepoţii lui Pătraşco şi copiii Nastei.

 

Nastea a avut doi băieţi, pe Ion Stârcea, pârcălab de Hotin, pe Mihul Stârcea, pârcălab de Cetatea de Baltă, şi o fată, pe Fedca. Fedca a avut o fată, rudă stearpă, Neacşa. Copiii lui Ion Stârcea au fost Matiaş Stârcea, Sorca şi Anghelina, iar copiii lui Mihul Stârcea au fost Drăgici Stârcea, care va moşteni şi pierde o treime din Boian, în 1547, din pricina datoriilor, Tăbuci, Magda, Anghelina şi Maria.

 

În 19 august 1579, vistiernicul Lupu Stroici va cumpăra cele mai multe părţi ale moşiei Boian.

 

Urmaşii lui Matiaş Stărcea au probleme cu moştenirea lor, în 1602, când Lupul Stroici popreşte partea din Boian a lui Ionaşco Stărcea, pentru 12 boi furaţi, dar fratele lui Ionaşco, Pătraşco Stărcea, plăteşte preţul boilor, în 15 septembrie 1602, şi recuperează moşia.

 

Descendenţii lui Matiaş Stărcea, după fiul său, Toader uricar, numiţi Matieşeşti, deci nepoţii lui Mătiaş Stărcea, Isac, Ionaşco şi Toader Matieşeşti, vând partea lor de sat, în 2 iulie 1604, rudei lor, diacul domnesc Petru Stărcea, pentru 65 taleri de argint.

 

În 29 martie 1615, Isac Matieşescu, care, acum, îşi zice, iarăşi, Isac Stărcea, obţine întăritură, în defavoarea copiilor fratelui său, Toader Matieşescu, pentru partea din satul Boian care aparţinuse lui Toader.

 

În 14 iunie 1617, pentru că a noua parte din Boian ajuunsese, prin donaţie, în proprietatea mănăstirii Homor, un alt nepot al lui Matiaş Stărcea, Iloaie Stărcea de Volcineţ răscumpără acea parte de sat, conform principiului de drept valah al neamului celui mai apropiat.

 

În 10 noiembrie 1632, Ilinca, fata Sofroniei, izbuteşte să obţină întăritură, de la Alexandru Iliaş, pentru a noua parte de sat, pe care o revendica şi unchiul ei, Isac Stărcea.

 

Din 1 ianuarie 1636, cea mai mare parte a satului Boian aparţine, în părţi egale, prin moştenire, lui Ion Ciolpan şi lui Ghenghea logofăt, strănepoţii lui Matiaş Stărce, Pătraşcu, Maria şi popa Gavril, moştenind, în 13 mai 1670, doar a opta parte din sat şi din moşie.

 

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa, soţia lui Iordache Cantacuzino. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a treia parte de Boian”.

 

În anul 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit cu Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova secolului al XVII-lea, cel care moştenise, prin Alexandra, cumnata lui Matiaş Stârce, moşiile jupânesei lui Matiaş, comisoaia Ileana. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernauca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.

 

1683: „În timpul domniei a doua a lui Dimitrie Cantacuzin şi a domniei lui Constantin Cantemir ţara era necontenit bântuită de leşi, căci ne-amiciţiile între ei şi turci nu încetaseră de la asediul Vienei (1683), şi Sobieski era supărat pe moldoveni, că nu-l ajutaseră în contra turcilor. Ţara de Sus mai că se golise de omeni, din cauza acestor prădători. Bravul hatman al oştirilor româneşti, Velicico, fratele lui Miron Costin, în zadar căută să pună capăt acestei invaziuni, care acuma începuse a ameninţa chiar şi Iaşul scaunelor Domniei. El avea prea puţine oştiri, spre a putea ţine piept armatei per­manente polone. A trebuit să vină în ajutorul românilor Soliman Paşa, Seraschieriul, care, împreună cu domnii români (Şerban Cantacuzin şi Costantin Cantemir), alungă pe poloni. Războiul frumos, cum îi zice Neculce, avu loc la satul Boian, în care Cantemir făcu minuni de vitejie şi unde gloria armelor rămase pe partea românilor”[3].

 

1686: „Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina. Puteau fi văzute, pe drum, multe rămăşiţe ale expediţiei noastre din anul trecut. Am poposit, lângă întăriturile din anul trecut (lângă Boian), pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor”[4].

 

Cronicarul Ion Neculce, hatman al lui Mihai Racoviţă Vodă, dar şi proprietar al moşiei Boian, obţinea dreptul de a face pod umblător peste Prut, în 20 noiembrie 1721.

 

Hotarnica moşiei Boian cu Lehăcenii şi cu moşiile mănăstiri Slatina s-a făcut în 9 iunie 1726, după următoarele repere toponimice: râul Prut, balta cea mare, balta Pisc, dubul lui Ioan, pârâul Rudii, drumul de sus de la Toporăuţi, drumul de Reucăuţi ce merge la Lehăceni, obârşia Şehaleucii, apa Răchitnei, izvorul cel mare, lângă Doljecul, izvorul doamnei, heleşteul lui Sischi – iobag din Boian, hotarul Rarencei, obârşia Molateţului, la Hutcău, heleşteul lui Popencu din Rarence.

 

Într-un uric din 21 decembrie 1726, prin care îi este întărit Boianul lui Ion Neculce, se precizează că, în vremea bejenirii cronicarului la Moscova, Lupul Costachi, „în zilele Domnului Nicolae… făcând diferite jalobe împotriva lui Iuon hatman şi cu multe treburi şi împresurări a isbutit să pue mâna pe satul mai sus amintit, Boian, stăpânind până la domnia lui Mihai Vodă”.

 

1739: „Şi, după ce s-au pornit moscalii, de la Nistru, asupra Prutului, pe la Zastavna, pe la Şubraneţ, le-au tot dat năvală turcii şi cu lipcanii, dar au pierit lipcanii mai toţi. Şi turcii, cât au zăbovit pe acolo, au prădat marginea ţării leşeşti… Până la Stanislav au ajuns, de-au prădat. Şi, după ce-au ajuns la Juşca, au luat-o în jos, de-au trecut codrul, pe la Stanihorci, pe din sus de un sat, ce se cheamă Boian, şi s-au întors, pe supt poalele codrului, pe la Rarance. Şi, acolo, iar au avut război şi iar au bătut pe turci moscalii”[5].

 

Gavril Neculce, care moşteneşte Boianul de la tatăl său, cronicarul, dar şi dreptul de a ţine podul umblător peste Prut, dobândit în 13 octombrie 1745, are probleme cu mănăstirea Putnei, proprietarul satului şi al moşiei Ostriţa, din vecinătate, pentru dijma locului dintre Boian şi Ostriţa, aşa că, în 4 august 1747, dregătorii domneşti stâlpesc din nou hotarul dintre Boian şi Ostriţa, iar cei doi feciori ai lui Ion Neculce, Gavril şi Ilie, împart Boianul frăţeşte.

 

În 14 octombrie 1766, Ilie Neculce dăruieşte jumătatea lui de sat nepotului său, Vasile, fiul lui Alexandru Neculce, dar Vasile Neculce va arenda moşia, în 23 aprilie 1792, lui Ion Calmuţchi, iar acesta va rearenda satul, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.

 

Recensământul lui Rumeanţev[6], din 1772-1773, înregistrează la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE,  „202 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitraşco şi Iacob, 1 dascăl, Andrieş, 20 văduve, Măria LUNGULIASA, Catrina a lui STRICO, Grăpina TĂNĂSOAI, Paraschiva HĂUCULIASA, Catrina IVĂNOAII, Mariuţa a lui VASILE, Lupa lui HALOBĂ, Anca rusca, Sandală IGNĂTOAI, Aniţa ARICIOAI, Aniţa GRIGORCIASĂ, Nastasia IVĂNIASĂ, Măria RUŞCIACĂ, Grăpina DUMITRĂŞOAI, Paraschiva VACHIROAI, Sandală ciubotăriţa, Nastasia, Ioana MIHAILOAI, Pelaghia ONCIULIASĂ şi Nastasia cojocăriţa, 18 case pustii, 2 jidovi, Strul şi Zeilic, şi 159 birnici, aceştia fiind: Andrieş GORDA vornic, Ion BALAHORA, Vasile brat ego, Crăciun BALAHORA, Georgii BALAHORA, Costandin croitor, Tanasii, Dumitraşco, Vasile GĂLUŢAN, Neculai TAŞCĂ, Ion sin BALAHURA, Georgii GORDA, Nechita GORDA, Pricop ciobotar, Georgii POPA, Neculaiu sin strugar, Ion STAREŢ, Vasile CIMIGAR, Toader CIMIGA, Iacob HALKO, Iacob zet NISCOROMNE, Grigore NISCOROMNE, Mihalachi SFECLĂ, Ion SFECLĂ, Mihaiu SLEUCĂ, Iacob băjenar, Timoftii băjenar, Toader zet CIUMIGĂI, Mihalachi GLIGORCA, Ion MANCIUN, Vasile NISCOROMNE, Toader MIHĂLCIAN, Mihălachi brat ego, Roman PERDEL, Alecsa BOSUL, Gavril, Ion MIHĂLCIAN, Toader funar, Vasile OSTAFI, Simion rus, Iosip, Andrieş GRIGORKO, Dumitraşco GRIGORKO, Vasile HOŞTILĂ, Ilie NESCOROMNE, Tănase BENDEI, Lupul BENDEI, Toader HARASIM, Ion a PĂRASCĂI, Macoveiu, Dumitraşco FALNIŞ, Ştefan PERETELCIA, Vasile HOŞKAL, Grigoraş HOŞKAL, Luchian velnicer, Mihaiu HAUCĂ, Ion FEDORIUK, Coste olar, Georgii FEDORIUK, Toader, Grigoraş POROŞNE, Iftemii, Vasile rus, Ştefan ZVARICI, Grigoraş ZLEPA, Ion cobzar, Ursul BORTĂ, Ion BORTĂ, Istrate sin GRUMEZA, Simion, Mateiu PELIN, Alecsa BORTĂ, Hrihor sin strugar, Mihaiu sin IGNAT, Mihaiu ARICI, Vasile CUCIURIAN, Ursul PARIBERCE, Ion băjenar, Mihail zet KOBILIAK, Ştefan KABA, Simion KABA, Vasile GIURCAN, Toader KOBILIAK, Toader JALOBĂ, Ursul JALOBĂ, Pavel KABA, Vasile PEREBERCEA, Mihail DURDĂ, Toader vătăman, Grigori CHIRIBARCIUK, Vasile HANGA, Ion JALOBĂ, Ştefan TOMA, Ilie sin SĂUCULIASĂ, Istrate funar, Andrei funar, Dumitraşco DOROBEŢ, Ion CUZUB, Vasile rus, Ivan ZOLIN, Vasile sin SĂUCULIASĂ, Toader GALEŞ, Neculai sin GIUMIGĂI, Petre GIUMIGA, Ştefan GIURCAN, Simion GIURCAN, Ion GIURCAN, Grigori BOGAN, Gavril BĂRBUŢĂ, Vasile, Georgii zet vătămanului, Andronic, Enachi ciubotar, Istrati sin HARASIM, Ion sin HARASIM, Harasim ciubotar, Hermak ION, Ion vătăman, Mihaiu rus, Grigori GIURCAN, Mihalachi, Toader nepot lui MARION, Simion, Vasile GIURCAN, Nechita GORGAN, Mateiu GORGAN, Andrieş, Toader morar, Dănilă a TĂCULESII, Vasile tocar, Simion tocar, Petre sin IVAN, Ivan morar, Pricop sin IVĂNESII, Ion IVAN, Irimie MĂLIN, Manole MĂLIN, Vasile MĂLIN, Mihaiu KOZUG, Grigoraş MIHĂLCIAN, Ştefan MIHĂLCIAN, Grigoraş SÂMINKO, Grigoraş VAIPAN, Ştefan VAIPAN, Ion SÂMINKO, Ştefan STOFAN, Iordachi MOROIU, Mihalachi SPIRID, Vasile SPIRID, Grigoraş zet SPIRID, Alecsa HNITCĂ, Iacob HNITCĂ, Roman HNITCĂ, Constandin MOGÂLDE, Toader GRIGORKO, Petre, Ion GRIGORKO şi Ion chelar.

 

În 1774, Boianul avea 198 de familii, în 1775, 2 popi şi 291 familii ţărăneştii, iar în 1784, 405 gospodării. Pe teritoriul Boianului, care avea, în 1780, pe lângă cel mai important iarmaroc din zonă, şi cinci mori, o velniţă, un han şi două cârciumi, va fi amplasat şi sediul Inspectoratului vămilor bucovinene şi galiţiene.

 

1791: „Consilierul aulic Vince Batthyany intră în Bucovina prin Boian, unde înnoptează „în birtul cel rău, căci oaspeţi nepoftiţi au ocupat camera pe care inspectorul de la carantină o pregătise pentru noi… Boianul este locuit de moldoveni şi ruşi. Prin localitatea aceasta trec, anual, 15, până la 20 de mii de boi, spre Viena, şi 6-7 mii, spre Breslau. Anul trecut, au trecut, cu permisiunea specială a Porţii, mai multe mii de oi, ce au fost mânate spre Prusia. În acelaşi an, Viena a ridicat, de aici, 330 de chintale de bumbac levantin, 300 de chintale de mătase, de acelaşi fel, probabil din cauza nesiguranţei drumului prin Serbia. În chip obişnuit, sunt aduse aici, din raiaua Hotin şi din Moldova, haine de tot felul, produse agricole, uneori şi cai. Aceştia din urmă sunt trecuţi, totuşi, mai deseori prin pasul Bârgău sau Oituz. Comerţul cel mai important îl poartă Boianul cu Brody, din Galiţia orientală. Acolo, la Boian, se întâlneau, odată, comerţul Rusiei, Italiei, Levantului şi Germaniei. Acest avantaj n-a fost pierdut de tot, prin interzicerea mărfurilor străine, căci localităţii acesteia i s-au acordat drepturile unui porto-franco”[8].

 

În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează satul Boian Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, care, în 22 iulie 1799, cedează arenda satului în favoarea lui Ilie Ilschi.

 

În 1800, Vasile Neculce dăruieşte Marele Boian fiilor lui, Ioan şi Constantin. Ioan Neculce, ajungând spătar al domnitorului Moldovei, arendează satul Boian, în 10 septembrie 1810, lui Dimitrie Vlahovici, care renunţă la arendă curând, în 23 aprilie 1811, aşa că strănepotul cronicarului găseşte doi vechili, Toader von Pasakas şi Lazăr Mihailovici, cărora le arendează satul Boian, aceştia aducând şi nişte familii de evrei, care să se ocupe cu agricultura, înregistrate în 1817.

 

În 1830, a început construcţia bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, finalizată în 1838, pe vatra unei ctitorii a lui Ion Neculce, cronicarul. În această biserică din piatră şi cărimidă, a slujit şi Iraclie PORUMBESCU, din martie 1857, până în aprilie 1859.

 

În 1843, când patron al bisericii era Ion de NECULCE, strănepotul cronicarului, în Boian existau trei parohii, cea a bisericii lui Neculce, cu 1.037 enoriaşi, păstoriţi de parohul Simeon de ANDROCHOWICZ, cea cu 903 enoriaşi, păstoriţi de preotul George SOROCEAN, şi cea cu 1.229 enoriaşi, pe atunci fără preot. În 1876, peste biserica lui Neculce îşi exercita drepturile şi obligaţiile patronale Stefan von STEFANOWICZ, paroh fiind Emilian SIMIGINOWICZ, iar cooperator, Ioan CZERKAWSKI (tăiat cu creionul în sursa citată şi trecut Ioan BUDUROVICI). Biserica avea, în 1876, 3.211 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii lui Neculce era Iacob von NEUSCHOTZ, paroh fiind George VOLCINSCHI, născut în 1853, preot din 1880, paroh din 1886. Preoţi cooperatori erau Aurelian TEUTUL, născut în 1874, preot din 1898, şi Vasile IFTODI, născut în 1874, preot din anul 1900, iar cantor bisericesc, angajat din 1901, era Zaharie VEREHA, născut în 1848.

 

În Boian funcţiona o şcoală de băieţi, cu 5 clase, şi o şcoală de fete, cu 3 clase, din 1882[9].

 

Epoca Neculce, jalnică în deceniile din urmă, încetează în 17 mai 1845, când Ioan Neculce, strănepotul cronicarului, vinde Boianul lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl. Între anii 1839-1842, comunitatea evreiască din Boian se întăreşte, ajungând, în 1880, la 781 evrei, dintr-un total al populaţiei de 5.227 locuitori, rabin fiind fiul Marelui Rabin de Sadagura, Jizchak Friedmann.

 

La alegerile din 1848 pentru Dieta din Viena, deputatul districtului Sadagura avea să fie ţăranul român Vasile CÂRSTE din Boian, care, aidoma celorlaţi deputaţi bucovineni, toţi ţărani români şi ucraineni, nu vorbea decât limba maternă şi nici nu ştia să scrie şi să citească.

 

În 1856, preotul greco-catolic Chlibowicki, din Sadagura, profitând de neînţelegerile ţăranilor cu proprietarul moşiei şi cu preotul ortodox, a constituit o comunitate a uniaţilor, formată din 911 enoriaşi, parohia greco-catolică fiind înfiinţată, la Boian, în 1858, când s-a dat în funcţiune lăcaşul din lemn al bisericii, care avea să fie distrus de foc, în 17 aprilie 1892. Biserica din piatră, ridicată pe cenuşa fostei biserici greco-catolice, a fost construită după anul 1896, când s-au început lucrările.

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă” [10].

 

La începutul secolului XX, stăpâni ai celor mai mari moşii din Boian erau Motio Gottesmann şi Schmiel Metsch. Evreii aveau un viceprimar, pe Avraam Retter, doi farmacişti, Gottesmann şi Benedikt Sternberg. There was one Jewish school in the town that was supported by the Baron Hirsch endowment.ŞŞcoala evreiască a fost înfiinţată de profesorul Efraim Seidmann, iar o profesoară evreică, Berta Schecht Zuflucht, preda la şcoala elementară românească.

 

Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat, la Boian, în 11 octombrie 1902, sub preşedinţia preotului Vasile Popoviciuc, cu George Volcinschi director şi cu Vasile Iftodiu vistiernic.

 

La Boian s-a născut, în 1 decembrie 1883, muzicianul şi compozitorul Ştefan NOSIEVICI, primul autor bucovinean al unui studiu asupra folclorului, publicat, în 1865, în „Foaea Societăţii”.

 

În 1883, s-a înfiinţat la Boian al doilea cabinet românesc de lectură din Bucovina, după cel din Volovăţ, „Dumbrava Roşie”.

 

În 1884, polonezii din Boian au început construirea bisericii romano-catolice, terminată în 1887 şi sfinţită în 12 iunie 1887.

 

În decembrie 1886, un fecior din Boian cumpărase rachiu de la velniţa lui Fischer, cu gândul să-l treacă şi să-l vândă în România, dar a fost împuşcat de revizorul bucovinean Bacinschi[11].

 

În 1889, s-a construit, la Boian, şi o sinagogă.

 

Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN[12].

 

În 1901, când dialectologul Gustav Weigand cutreiera Bucovina, aungând şi la „Boianul făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu”, localnicul Nicolai Toma i-a cântat „Maică, măiculiţa mea[13].

 

În 1902, primar al Boianului era George VAIPAN, adjuncţi fiind Ioan DASCĂL-CUCIUREAN şi Ignati LAZĂR, iar secretar comunal, SONIEWICKI. George Vaipan fusese ales în locul fostului primar, Eugen JENNER[14]. Petrecerea poporală de duminică, 7/20 iulie 1902, s-a desfăşurat în ograda gospodarului Ioan alui Mihail JURCO[15]. Cu ocazia acestei petreceri, organizată de filiala Societăţii „Doamnele române”, au făcut donaţii: Rabinul din Boian, dl FRIEDMAN, prof. Dr. BOTEZAT, preotul Vasile LUCAN, Dimitrie LUCAVIEŢCHI, SPERLING, IFTODI, Vasile POPOVICIUC, George PARANICI, S. GOTTESMAN, farmacistul GOTTESMANN, A. RETTER, CWYNARSCHI, SEIDNER, Dr. FEUERSTEIN, S. METSCH, KULA, TRESSER, VLAICU, P. COSTORIS, G. FEDOREAC, Ignatie SPATARIU, JEMNA, LUŢIA, GIURUMIA, S. SCHACHTER şi gospodarii Eusebie COZUB, Mihai BOICIUC şi Teodor LAZOR[16].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Boianul, târg, în districtul Cernăuţului, situat pe malul pârâului Hucău; are o suprafaţă de 57 km p., cu 6.194 locuitori, din care câteva sute de evrei şi slavi, restul români. Boianul se compune din târgul Boian şi atenenţele Hucău, Vatra, Lehuceni; este sediul unei judecătorii şi loc foarte frecventat de evrei străini, prin faptul că aci locuieşte un rabin, despre care se pretinde că ar face minuni. Populaţiunea străină de rit catolic, deşi nu este numeroasă, îşi are totuşi bi­serica ei. Tot aci sunt unicii locuitori români de religiune greco-catolică, care ţin însă de forma rituală uzitată în Tran­silvania. Acest lucru curios a survenit în urma unor ne­înţelegeri între parohienii or­todocşi. Majoritatea locuitori­lor români este însă ortodoxă. Târgul Boianului are 3 şcoli populare, de câte 4 clase, o biserică ortodoxă, cu hramul „Ador­mirea Maicii Domnului”, deservită de un preot român şi doi ajutori, şi o biserică greco-catolică, deservită de un preot român ardelenesc. Aci se află o fabrică de îngrăşăminte ar­tificiale, o fabrică de spirt şi o garnizoană de cavalerie. Po­pulaţiunea se ocupă cu agri­cultura, însă şi cu negoţul, practicat mai ales de evreii din localitate. Teritoriul pe care se află, astăzi târgul Boian era, în mo­mentul ocupării Bucovinei, pro­prietatea vornicului Alexan­dru Niculcea. La 1673, a avut loc, în partea Boianului, o luptă între turci şi poloni, în care comandantul acestor din urmă, Iablonowski, a fost biruit. Comuna Boian are, după ul­tima statistică, ca avere proprie: 3.780 hectare de pământ arabil, 689 hectare fânaţuri, 130 hectare grădini, 375 hectare izlaz, 352 hectare pădure. Animale domes­tice numără târgul: 312 cai, 1.609 vite mari cornute, 1.461 oi, 1.258 porci şi 227 stupi. Boianul, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa 18,88 km p.; populaţia: 248 locuitori, parte ruteni, parte izraeliţi, şi parte poloni şi români; rutenii sunt gr. or. şi gr. cat. Se găsesc 54 cai, 313 vite cor­nute, 43 porci”[17].

 

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[18], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Vasile CUCIUREAN (52 ani în 1909), Reveca POROJNI (32 ani în 1914), Marghiola TOMA (44 ani în 1914), Ioana BOICIUC (48 ani în 1913), Maria a lui Ilie IURCU (18 ani în 1914), Maria PAVEL (17 ani în 1913), Nastasia DÂRDA (19 ani în 1914), Maria BOICIUC (33 ani în 1909), Margarita TODERAŞ (15 ani în 1911), Veronica VICSICI (13 ani în 1911), Petrachi FEDOREAC (23 ani în 1914), Veronica BORTĂ (18 ani în 1914), Aniţa CABA (23 ani în 1912), Agripina a lui Gheorghe IURCO (36 ani în 1909), Todosia a lui Mihai HARASÎM (34 ani în 1909), Ion a lui Vasile COSTEL (22 ani în 1909), Paraschiva MELNIC (15 ani în 1913) şi Florica IEREMIE (13 ani în 1912) din Boian.

 

„Conducerea şcoalei primare din Boian aduce cele mai vii mulţămiri d-lui comisar G. Băncescu, gerent comunal, care a cumpărat, în vremea aceasta de iarnă grea, haine călduroase şi le-a împărţit la 35 şcolari săraci”[19].

 

În timpul primului război mondial, Boianul a fost distrus în întregime, şi ca urmare a luptelor înverşunate, de pe linia Boian-Mahala-Rareancea-Toporăuţi, dar şi datorită vandalismelor provocate, începând cu 23 august 1914, când au intrat în Boian, de ostaşii ruşi, care au jefuit prăvăliile evreieşti, au profanat şi jefuit de odoare biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi au dat foc orăşelului. O mie de familii din Boian au fost deportate în Rusia, în regiunile Astrahan şi Saratov. Planul de reconstrucţie a Boianului a fost întocmit de rabinul Izchak Friedmann, care a murit în timpul războiului.

 

1914: „Vineri, 21 august, trupele austriece, aflând de sosirea grosului armatei ruse, s-au retras de pe teritoriul rusesc ocupat (satele din nordul Basarabiei, din povestirea lui Ion Grămadă – n.n.), înaintând până la Boian”. Corespondentul din Herţa pare să fie un filo-austriac, dacă scrie că armatele austriece s-au retras… „înaintând până la Boian”. Înfruntarea de la Boian s-a petrecut în 23 august 1914, când bubuiturile tunurilor s-au auzit până în Herţa”[20] şi când în Suceava a avut loc o „călduroasă manifestaţie pentru cei 250 de voluntari, plecaţi pe câmpul de luptă. Pentru întreţinerea familiilor mobilizaţilor, statul austriac plăteşte, pentru fiecare copil, câte 90 helleri, iar soţiei, câte o coroană pe zi.

 

„Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi” [21].

 

„Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[22].

 

Acalmia bucovineană, cu rare ştiri de presă, este vag tulburată de capturarea unor spioni austrieci de către ruşi. În 27 octombrie vechi 1914, corespondentul dorohoian transmitea că „patrulele ruseşti din apropierea localităţii Boian au observat un tânăr, care nu avea nici 20 de ani, travestit şi care ţinea ceva ascuns sub haină. Arestându-l, l-au dus la comandamentul rus, care, după o cercetare sumară, a putut stabili că băietanul nu este decât un spion austriac, ce asundea, cu atâta grijă, sub haină, 5 bombe cu dinamită”. La fel de cusută cu aţă albă este şi povestea spionului arestat lângă Noua Suliţă, care purta straie ţărăneşti, dar s-a dovedit a fi „un jandarm austriac, trimis, de asemenea, în spionaj”. Cu câteva zile înainte, fuseseră arestaţi de către români, lângă Mamorniţa, doi ţărani bucovineni, Ilie Badragan şi Mitru Ilie Ştirbu, care aveau două kilograme de dinamită. „Interogaţi, ei au declarat că dinamita le-a fost dată, într-o cutie închisă de lemn, de un ţăran necunoscut”, apoi au fost băgaţi în arest, la Dorohoi, „pentru contrabandă şi contravenţie la legea paşapoartelor”[23].

 

1916: Comunicatul oficial rusesc, însă, menţiona doar luptele de „la nord de Boian” [24]. Numai că, din pricina înzăpezirilor, confruntările armate aveau să fie întrerupte, vreme de săptămâni, cu excepţia schimburilor de focuri între patrule, care se mai întâlneau, uneori, între Boian şi Rarancea. Abia spre sfârşitul lunii mai, războiul avea să se dezlănţuie, iarăşi, cu adevărat, puternica ofensivă rusă spulberând rezistenţa austriacă pe toate fronturile. În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra. La Suceava şi la Iţcani, locuitorii au fost treziţi, cu darabanele, în timpul nopţii şi sfătuiţi să-şi ducă vitele spre Dorna, pentru că năvălirea rusească nu mai poate fi stopată. La Iţcani a sosit un tren din Cernăuţi, burduşit cu refugiaţi. „Bucovina e cuprinsă de panică”[25]. Comunicatul oficial rusesc, din 31 mai 1916 (13 iunie nou – n.n.), anunţa, pe lângă ocuparea de importante localităţi poloneze şi luarea de prizonieri (1.700 ofiţeri şi 114.soldaţi), că „în sectorul Prutului, între Boian şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte”[26].

 

1917: „25 iulie / 7 august 1917: Aceeaşi atmosferă grea, deşi comunicatul oficial este mai bun. În regiunea de la nord de Vama, inamicul a fost bătut şi si­lit să se retragă, în completă dezordine. Lângă Cernăuţi, în re­giunea Boian, ruşii au ocupat pădurea Doljecului, făcând 600 prizonieri, cu 20 ofiţeri. Pe restul frontului, trupele ruseşti se în­tăresc pe noua linie de rezistenţă” [27].

 

1914-1918: Au văras sânge pentru Bucovina şi următorii luptători din Boian: „Sergentul Toader Morar, Boian, mort; infanteristul Mihai Babiaş, Boian, Regimentul 22, rănit; infanteristul Iacob Hostiuc, Boian, Regimentul 22, prizonier, şi infanteristul Ilie Cuciurean, Boian, Regimentul 22, rănit”[28].

 

1914-1918: Cronica tragică a Boianului cuprinde şi următorii eroi necunoscuţi: „Iacob Cwynarski, preot romano-catolic în Boian, a fost deportat, în 1916, de Ruși, în Rusia, și internat în Perm, ca mulți alți locuitori din Boian. Acolo ar fi murit la 7 Fevruarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Dimitrie Lukawiecki, maestru poștal superior, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 24 Aprilie 1919”. „Ilie a lui Victor Szuhany, din Boian, a fost deportat, în 1916, de inamic în Rusia și internat, ca și mulți alți locuitori din Boian și Rudnic, în guvernamentul Ecaterinoslav. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soției sale Elena Szuhany (Șuhan – n. n.), procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 26 Aprilie 1919”. „Leopold a lui Mihail Wilhelm din Boian a fost deportat, la 1916, de inamic în Rusia şi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, internat în Astrahan. Acolo ar fi murit în 22 Octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Mihail Wilhelm, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 3 Mai 1919”. „Leonti Fedoreac din Boian a fost deportat, în Martie 1916, cu ocazia invaziei, de Ruşi şi, ca şi mulţi alţi locuitori din localitate, internat la Samara. Acolo ar fi murit, în Martie, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soției sale Nastasia Fedoreac, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 12 Mai Aprilie 1919” [29]. „Catrina a lui Toader Dârda din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Sosnovca (Sosnowka), unde să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Vasilchei a lui Dumitru Ihnatiuc, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”. „Ioan Ihnatiuc din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Sosnovca (guvernământul Saratov), unde să fi murit, la 28 iulie 1916 după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”. „Domnica Capriciuc din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în anul 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Astrahan. Pe urmă, ajunse în lagărul Sloboda Nicolaiciuc, unde să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan Manoli Tomaskeiw, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”[30]. „Ion a lui Onufrei Morgoci, din Boian, a fost deportat de către ruşi, cu ocazia retragerii lor, la Rusia şi a ajuns internat la Smolinsc. Acolo să fi murit, în iunie 1918, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschivei a lui Vasile Morgoci, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”. „Istenia Insteniuk, născută Kaczurek, din Boian, a fost transportată, în anul 1915, de duşman la Rusia şi internată în Tarfor, guvernământul Astrahan, la un loc cu alţi boianeni. Ea să fi murit în acest loc, după cum afirmă mai mulţi martori, în 30 iulie 1918. Prezumându-se ca va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea fiicei ei, Alexandra lui Teodor Isteniuk, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute”. „Apolonia Truszynski, gospodină din Boian, a fost, cu ceilalţi boianeni, transportată de ruşi la Rusia, în primăvara anului 1916, şi să fi murit, după cum atestă mai mulţi martori, în Basmacovca, gubernia Astrahan, în 3 octombrie 1916. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea fiicei sale, Ludowika Skromeda, născută Truszynski, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Ilie Vaipan, gospodar din Boian, a fost transportat, în primăvara anului 1916, cu toată populaţia din Boian, de către ruşi în Rusia. Mai mulţi martori confirmă că el a murit în gubernia Saratow. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea Domnichii a lui Ilie Vaipan, gospodină din Boian, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”. „George a lui Nicolai Zwarycz, din Boian, a fost deportat de ruşi, la retragerea din 1916, în Rusia şi internat în Astrahan. Acolo ar fi murit, de Înălţarea Domnului (gr. or.) 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Sanchira Zwarycz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Teodor a lui George Rusu, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat în Tidosinca, districtul Cernowasc, Astrahan. Acolo ar fi murit, la Aprilie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Costachi a lui Teodor Rusu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Marghioala a lui Iacob Gâză, din Boian, să fi murit, după cum afirmă martorii, în Boian, în luna mai 1915, pe timpul invaziei ruseşti. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Constantin a lui Andrei Constantin Toma, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat, cu alţi locuitori din Boian, în Repua, guvernământul Sarata. Acolo ar fi murit, la 10 iulie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Paraschivei lui Nicolae Malin, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Eufrosina lui Vasile Vaipan, din Boian, a fost deportată, în 1917, de inamic la Rusia şi internată în Bekow, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în octombrie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui Ion Vaipan, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Alexandra lui Vasile Onciul, din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia şi internată în Sărata, ca mulţi alţi locuitori din Boian. Acolo ar fi murit, pe la Paştele gr. or. 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui George Onciul, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Domnica Ohnatiuk, născută Ţurcan, din Boian, a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Aniţa lui Teodor Porozin din Boian a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Teodor Rusu din Boian a fost deportat de ruşi la Rusia, cu mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Peoma, guvernământul Peoma. Acolo ar fi murit, în decembrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Constantin a lui Toader Rusu din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Teodor Alexa din Boian a fost deportat, în 1916, de duşman în Rusia şi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, internat în Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în 2 februarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ioanei Alexa, născută Andrusak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ion a lui Dumitru a lui Ion Lazor, născut în 1877, din Boian, a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor, în comuna Zetna, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, la 14 octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Dumitru a lui Ion Lazor, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, cu ocazia invaziei duşmane, de ruşi la Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Vasile Ciobotar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori, de ruşi şi internat în Autu (Rusia). Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Alexandrei a lui Simion Iurko din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Vasilca Moroz, născută Poclitar, soţia lui Ilie Moroz din Boian, a fost deportată, ca mulţi alţi locuitori din Boian, de ruşi şi internat în Balaşovca (Rusia). Acolo ar fi murit, la 2 mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ilie a lui Alexandru Moroz din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru a lui Ion Pascar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori din Boian, în Rusia şi internat la Saratov. Acolo ar fi murit, în martie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Vasilcei Rogojewski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Vasile Fijka din Boian ar fi fost lovit de un şrapnel, în Boian, şi acolo ar fi murit îndată, la 14 septembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Catarina Fijka, născută Lazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Mihail Gorda a lui Nicolai din Boian a plecat, în 1916, pe frontul italian şi a luat parte la luptele din Gorizia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai a lui Petre Gorda, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petre Lazăr din Boian a fost deportat de ruşi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Zarika, Rusia. Acolo ar fi murit, în iunie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Lazăr, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[31]. „Petru Pascar şi Ioana Pascar, din Boian, au fost deportaţi, cu ocazia invaziei ruseşti, în Rusia şi internaţi în Saratow. Acolo ar fi murit ei, în martie 1919. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea Domnicei Tokar, născută Stynzibota, procedura pentru stabilirea morţii celor dispăruţi”. „Ludvica Heudel, născută Czerniak, proprietară de casă din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia, în 1916. Acolo ar fi murit, la 15 april 1917, la Astrahan, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea surorii Ana Ionasz, născută Czerniak, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”. „Victoria Leocadia Bilecka, proprietară de casă în Boian, a fost deportată, în 1916, de inamic în Rusia, la Baszmakowka, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, pe la finea lui faur sau începutul lui martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea copiilor minori Olga, Francisca, Cecilia, Maria şi Leopold Franz Bilecki, reprezentaţi prin epitropul Antonina Wicloczynska, soţia lui Iosef, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”[32]. „Nicolai Strzelbycki din Boian şi domiciliat în Toporăuţi a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 41 şi făcea serviciu ca soldat, în 1914 sau 1915, în Przemysl. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Toate cercetările făcute în direcţia aceasta au rămas zadarnice. Presupunându-se probabilitatea, în mod legal, a decesului, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ştefaniei Strzelbycki, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru Pascar  şi Ioana Pascar, din Boian, au fost deportaţi, cu ocazia invaziei ruseşti, în Rusia şi internaţi ăn Saratow. Acolo ar fi murit el, în martie 1919. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Domnicei Tokar, născută Stynzibota, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ludvica Heudel, născută Czerniak, proprietară de casă din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia, în 1916. Acolo ar fi murit, la 15 aprilie 1917, la Astrahan, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea surorii Ana Ionasz, născută Czerniak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Victoria Leocadia Bilecka, proprietară de casă în Boian, a fost deportată, în 1919, de inamic în Rusia, la Basznakowka, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, pe la finea lui faur sau începutul lui martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea copiilor minori Olga, Francisca, Cecilia, Maria şi Leopold Franz Bilecki, reprezentaţi prin epitropul Antonina Wicloczynska, soţia lui Iosef, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”. „Domnica lui George Presecărean să fi murit, în septembrie 1918, în Boian, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţa, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[33]. „Toader al lui George Rusu, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat la Tidosinca, districtul Cernowasc, Astrahan. Acolo ar fi murit, în aprilie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Costachi a lui Teodor Rusu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Marghioala a lui Iacob Gâză, din Boian, să fi murit, după cum afirmă martorii, în Boian, în luna lui mai 1915, pe timpul invaziei ruseşti. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Constantin a lui Andrei Constantin Toma, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat, cu alţi locuitori din Boian, în Repua, guvernământul Sarata. Acolo ar fi murit, la 10 iulie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Paraschivei lui Nicolae Malin, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Eufrosina lui Vasile Vaipan, din Boian, a fost deportată, în 1917, de inamic, la Rusia, şi ănternată în Bekow, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în octombrie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Vasile a lui Ion Vaipan, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Alexandra a lui Vasile Onciul, din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia şi internată în Sărata, ca mulţi alţi locuitori din Boian. Acolo ar fi murit, pe la Paştele greco-ortodox 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Vasile a lui George Onciul, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Domnica Ohnatiuk, născută Ţurcan, a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Aniţa lui Teodor Porozin, din Boian, a fost deportată de ruşi şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Teodor Rusu, din Boian, a fost deportat de ruşi în Rusia şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, şi internat în Peoma, guvernământul Peoma. Acolo ar fi murit, în decembrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Constantin a lui Teodor Rusu din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ştefan a lui George Marintac, din Boian, a fost deportat de inamic la Rusia şi internat, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Novorosslisk, Caucasia. Acolo ar fi murit, la 11 septembrie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Constantin a lui George Marintac, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru  a lui Ion Pascar, din Boian, a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori din Boian, în Rusia şi internat la Satratov. Acolo ar fi murit, în martie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Vasilcei Rogojewski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Maria Porojni, născută Ihnatiuk, din Boian, acolo ar fi murit, între 19 şi 25 octombrie 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Paraschiţei lui George Dârda, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Vasile Fijka, din Boian, ar fi fost lovit de un şrapnel, în Boian, şi acolo ar fi murit, îndată, la 14 septembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Catarina Fijka, născută Lazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Mihai Gorda a lui Nicolai, din Boian, plecat, în 1916, pe frontul italian, a luat parte la luptele de la Gorizia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Nicolai a lui Petru Gorda, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petre Lazăr, din Boian, a fost deportat de ruşi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Zarika, Rusia. Acolo ar fi murit, în iunie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Lazăr, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[34]. „George a lui Nicolai Zwarycz din Boian a fost deportat de ruşi şi internat în Astrahan. Acolo ar fi murit, de Înălţarea Domnului 1917, după cum afirmă martorii. Fiind, deci, probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Sanchira Zwarycz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ilisei a lui Vasile Iurco, născut la 16 septembrie 1871, la Boian, ar fi murit, în aprilie 1917, în Perin, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Ilisei Iurco, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Ştefan Mariuţac a lui Gheorghe, născut în Boian, la 7 septembrie 1854, să fi murit, în luna lui septembrie 1917, în Rusia, şi Maria Mariuţac, născută Svecla, în Boian, la 23 decembrie 1897, să fi murit în luna lui iunie 1917, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ioanei a lui Dimitrie Harasim, procedura pentru declararea morţii celor dispăruţi”. „Marian a lui Ioan Lambo, născut în Boian, la 1 februarie 1885, a plecat, în august 1914, la război şi să fi căzut mort într-o luptă de pe frontul galiţian, la 14 septembrie 1914. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Josef Lambo, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Vasile a lui Toader Cuciurean, născut în Boian, la 30 ianuarie 1857, ar fi murit, la Paştele ortodox 1917, în Zaritz, guvernământul Saratov, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan a lui Vasile Cuciurean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Aniţa a lui Andri Toma, născut în anul 1843, în Boian, ar fi murit în toamna anului 1916, în Farfus, lângă Astrachan, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea surorii sale, Marghiola a lui Ilie Toma, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”. „Catarina a lui Candrea Dîrda, născut în Boian, la 13 decembrie 1911 stil vechi, ar fi murit, în august 1917, în Boian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea mamei, Domnica a lui Candrea Dîrda, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”. „Marian a lui Ioan Lambo, născut în Boian, la 1 februarie 1885, a plecat, în august 1914, la război şi să fi căzut într-o luptă de pe frontul galiţian, la 14 septembrie 1914. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Iosef Lambo, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]. „Ioan a lui Toader Basaraba, născut în Boian, la 10 noiembrie 1874, ar fi murit, în Postul Mare 1916, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Nastasiei Basaraba, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Alexa a lui Vasile Cuciurean, născut în Boian, la 16 martie 1849, ar fi murit, la 5 săptămâni înaintea Paştelui anului 1916, în Ocniţa, Basarabia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petrea Gheorghe Nicoriuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Nicolai a lui Ştefan Strienco fu dus de ruşi, cu ocazia invaziunii lor în Bucovina, din Boian, la Fedosiwka, guvernământul Astrachan. Acolo ar fi murit el, în noiembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Heider, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Teodor a lui Petrea Nescoromi, născut la 2 aprilie 1857, agricultor, locuind în timpul din urmă în Boian, a fost dus de ruşi la Letna, guvernământul Astrachan. Acolo ar fi murit el, cu două săptămâni înaintea Postului Mare al anului 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea surorii sale, Catrina Hanca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36].

 

1919: „Comisiunea agrară de ocol Boian” era formată din: Preşedinte: Epaminonda Bocancea, con­silier de tribunal şi şef al ocolului judecăto­resc Boian; Locţiitor: Isidor Kotlar, judecător, Boian; Reprezentantul Administraţiei: Dumitru Iliuţ, prefect al judeţului Cernăuţi; Locţiitor: Wilhelm Pompe, secretar de administraţie, Cernăuţi; Reprezentantul Băncii regionale: Ştefan Nedelcu, învăţător superior, Toporăuţi; Locţiitor: Vasile Chelbea, agricultor, Ma­hala; Expert agricol: Temistocle Prelici, con­silier agricol, Cernăuţi; Locţiitor: Victor  Zaharovschi, paroh, Mahala; Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Dr. Iosef Gottlieb, proprietar mare, Boian; Locţiitor: Alfred Kraus, proprietar mare, Suliţa Nouă; Inginer hotarnic: Samuel Fischer, inginer civil, Boian; Locţiitor: Anton Stanzl, inginer, Cer­năuţi; Reprezentanţi ai ţăranilor: Chiriac Cuciurean, agricultor, Boian; Alexandru Grigoraşciuc, agricultor, Buda; Locţiitori: Ieremie Bujeniţă, agricultor, Cotul Ostriţei; Dimitrie Tureac, agricultor, Lehăcenii Tăutului” [37].

 

1919: Din „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, stabilită prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, făcea parte şi „Ignatie Spatariu din Boian” [38].

 

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[39]: „Iasilkowski Sigmund Kasimir, consilier conducător al judecătoriei Boian, consilier de tribunal cu rangul VII” pleca la Cernăuţi, iar „La judecătoria Boian” soseau magistraţii „Bocancea Epaminonda, judecător de district la judecătoria Rădăuţi, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII” şi „Kotlar Isidor, judecător volant, judecător pe post definitiv cu rangul IX”.

 

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării: în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Alexandra Pedoreac la Boian – şcoala din centru, Veronica Chelbea la Boian-Lehăceni[40].

 

1925: „Cercul cultural „Boian” a ţinut, în ziua de 1 noiembrie 1925, o şedinţă plenară în comuna Boian, cătunul Hliniţa. Acestui cerc aparţin învăţătorii de la următoarele şcoale: Boian-centru; Boian-Hliniţa; Boian-Lehăceni; Slobozia-Rarancei; Sălişte; Gogolina şi Lehăcenii-Tăutului. S-au discutat chestiuni pur profesionale. S-a făcut o lecţie model, de dra Ana Cosovan, саre a reuşit bine. Mult haz a făcut, apoi, şedinţa intimă, unde s-a criticat lecţia model. La această şedinţă a luat parte şi dl revizor şcolar Corneliu Clain. Dumnealui a mulţămit preşedintelui pentru munca depusă, îndemnând ca şi pe viitor să se desfăşure a activitate rodnică / Aurel Morariu”[41].

 

În iulie 1941, după intrarea trupelor române în Boian, localnicii i-au îmbrâncit, în piaţa satului, pe cei 80 de evrei, care mai rămăseseră în localitate, toţi fiind ucişi de ostaşii români şi aruncaţi într-o groapă comună, unde au zăcut până în 1976, când osemintele nevinovaţilor martiri au fost strămutate la Stroieşti.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[42], următorii învăţători şi învăţătoare: Bucur Eugan, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 9,80; Diaciuc Ioan, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 7.54; Mihălcean Dumitru, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 7,58; Prisăcăreanu Nicu, comuna Boian Mehăceni, jud. Cernăuţi, media 8,45”.

 

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează la gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[43]: Cornuş Pavel, comuna Boian Centru, media 9,00”.

 

 

[1] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] 1528

[3] Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871

[4] Ibidem, pp. 421, 422

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 245

[6] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 393

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 7, Anul I, 28 februarie 1911, pp. 42-44

[8] Academia Română, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 25, 1907 p. 43

[10] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[11] REVISTA POLITICĂ, Anul 1, Nr. 16, 20, martie 1887, p. 4

[12] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 18/1895

[13] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[14] DEŞTEPTAREA, Nr. 44/1902, p. 3

[15] DEŞTEPTAREA, Nr. 51/1902, p. 3

[16] DEŞTEPTAREA, Nr. 55/1902, p. 3

[17] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 15, 16

[18] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[19] REVISTA POLITICĂ, nr. 19/1911, p. 8

[20] Retragerea trupelor austriece – în „Adevărul” din 13 august 1914

[21] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[22] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[23] Adevărul din 29 octombrie 1914

[24] Adevărul, 28, nr. 10362, 16 ianuarie 1916, p. 2, 4

[25] Adevărul, 29, nr. 10497, 1 iunie 1916, p. 3

[26] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 3

[27] Bianu, I, p. 162

[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 67, Cernăuți, în 24 Septemvrie nou 1919, pp. 5-7

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 65, Cernăuți, în 13 Septemvrie nou 1919, pp. 6-7

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, Cernăuţi în 15 Noemvrie nou 1919, pp. 14, 15

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, Cernăuţi în 15 Decemvrie nou 1919, pp. 13-15

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 13 mai nou 1921, p. 203

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[38] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[39] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[40] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[41] Cultura Poporului, Nr. 138, Anul V, duminică 6 decembrie 1925, p. 1

[42] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[43] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bilca

 

BILCA. O branişte a mănăstirii Putna, deci un loc în care iobagii mănăstireşti făceau fânul şi păşteau cirezile şi turmele dumnezeieşti ale călugărilor, situată „între Bilce”, a fost atestată în 9 august 1551, privilegiul brănişterilor „între Bilce” fiind întărit şi în 10 aprilie 1645. Că braniştile însemnau altceva decât siliştile (vetrele de sat), dar tot nişte aşezări omeneşti o demonstrează austriecii, care înregistrează drept sate vechile branişti mănăstireşti.

 

Satul Bilca este menţionat ca atare abia în 1794, într-o hotarnică a satelor Cumăreşti şi Bănila. Din 4 martie 1827, este atestat şi un preot în Bilca, Dimitrie Bunceac, cel care scrie egumenului Putnei, Lavrentie Chirilescu, să-i împrumute o mie de cuie de draniţă, căci riscă să-i plece meşterii şi să nu-i mai poată aduna până în toamnă. Deci, în primăvara anului 1827, Bilca avea şi biserică, una mică şi îngustă, dar încă neacoperită.

 

În 1843, satul avea 1.822 locuitori, iar la altarul bisericuţii înguste şi vechi slujea preotul administrator, acelaşi Dimitrie Bunceac, trecut BUNCZAK în analele Mitropoliei româneşti! În 1876, parohul Grigorie TOMOWICZ păstorea peste 2.611 enoriaşi (o notiţă cu creionul, pe sursă, îl trece preot cooperator pe T. BUMBAC). În 1907, paroh era Teodor NICHITOVICI, născut în 1834, preot din 1865, paroh din 1867, preot cooperator era George COJOCARIU, născut în 1878, preot din 1903, iar cantor era, din 1901, Vasile CÂRDEI, născut în 1865.

 

La Bilca a funcţionat, din 1861, o şcoală cu 5 clase, iar din 1890, şi o şcoală-filială, cu trei clase[1].

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârşibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”.

 

1879: Majoritatea informaţiilor bucovinene pentru studiul „Vergelul” (viitoarea carte Datine, credinţe şi moravuri române), publicat în Albina Carpaţilor, i-au fost comunicate lui Simion Florea Marian „de Dnul Georgie Brăilean, învăţător din Bilca, sat în Bucovina”[2].

 

1888: La „Balul român de elită al „Junimei”, aranjat în sala Societăţii filarmonice germane”, cu scopul strângerii de fonduri pentru dăruirea unui mobilier bucovinean de salon prinţului moştenitor Rudolf, care vizitase Bucovina în 1887, au participat personajele elitei bucovinene, începând de la guvernator şi mitropolit, iar printre „doamne şi domnişoare, care au fost în costum naţional”, se număra şi „domnişoara Magior din Bilca”, care strălucea în compania celorlalte „ţărăncuţe” de circumstanţă, precum „doamna de Volcinscki, doamna Lomicovschi, domnişoarele de Vasilco” [3] etc.

 

În 1890, Bilca avea 3.115 locuitori, doi preoţi (Teodor Nichitovici şi Ştefan Sbiera), un cantor bisericesc (Vasile Cârdei), şase învăţători (Georgie Brăilean, Melania Brăilean, Iulia Velehorschi, Vasile Cârstean, Ioan Ştefureac şi Ştefan Sbiera), primarul comunei numindu-se Lazăr Cuciurean.

 

O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „George BRĂILEAN, conducătorul şcoalelor din Bilca”, menţionează, printre familiile comunei, pe: parohul Teodor NICHITOVICI, Lazăr CUCIUREANU, Constantin HURJUI, Iordachi MOISIUC, Ion JURUVLEU, Toader alui Simion PUHA, Niculai PUHA, Lautenti CÂRDEIU, Ştefan UNGUREANU, Paul CIUBOTARIU, cantorul Vasile CÂRDEIU, Ana alui Anton IRIMĂSCUL, Darie HORODNIUC, Ambrosie GALAN, Ion alui Constantin CÂRDEIU, Constantin CUCIUREAN, Paul BALAN, Vasile BALAN, Carp alui Lazăr PUHA, Paul IRĂMESCU, Gavril UNGUREAN, Toader MIHAILO, Constantin alui Vasile GALAN, Pintelei CONIAC, Georgi alui Alexandru GALAN, Nichita MUCEA, Lazar CÂRDEIU, Lazar alui Ion PUHA, Paul alui Costea GALAN, Chariton CUCIUREANU, Georgi alui Toader CÂRDEIU, Ilie HORODNIUC, Anghelina alui Gavril SAVU, Domnica alui Constantin CÂRDEIU, Zaharie MUNTEAN, Maria BRĂILEAN, Roman POPESCU, Ion alui Georgi CÂRDEIU şi Toader alui Vasile GALAN[4].

 

1892: „Doamna Maria Brăileanu (mama lui Traian Brăileanu – n. n.) a convocat, pe ziua de 31 ianuarie 1892, în comuna Bilca, o adunare, în scopul înfiinţării unei filiale a „Societăţii doamnelor române”. La această adunare au luat parte 163 persoane, care toate şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa o filială. De preşedină a fost aleasă doamna Maria Brăileanu, iar secretară – domnişoara Eleonora Magior, fiind autorizate a face paşi de lipsă spre activarea filiale”[5].

 

1892: Printre informatorii lui Simion Florea Marian, pentru cartea „Înmormântarea la români”, se numără şi bilcanul Iustin Cârdei, „student gimnazial”, în vreme ce pentru „Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor”, apărută în 1903, informatorii lui Marian au fost bilcanii „Chirilă Horodnic, agricultor”, şi viitoarea mare personalitate a Bucovinei, George Tofan.

 

„Bilca, comună mare românească, cu o şcoală de 6 clase şi cu una de o clasă, deci dară cu o sumă bunişoară de cărturari”, a înfiinţat Cabinetul de lectură „Isvorul” abia în 30 iulie 1902, cu 30 membri, sub prezidenţia preotului Teodor Nichitovici, vicepreşedinte fiind învăţătorul Vasile Cârstean. Din comitetul de conducere făceau parte primarul Lazăr Cuciurean (secretar), Pavel Irimescu (bibliotecar), Ioan Rei (cassar), Dimitrie Hurjui (controlor), Alexandru Galan (econom), Maximilian Mitric, Petru alui Vasile Cuciurean, Ilie alui Petru Vicovan (în comisia de control), Artemi Galan, Vasile Cârdei, George Galan, Carp Cuciurean şi Toader Vicovan (în juriul de arbitri)[6]. Prima manifestare, organizată de Cabinetul „Isvorul”, o petrecere populară, desfăşurată în cancelaria comunală, duminică, 31 august 1902,  urma să fie încununată „cu teatru şi dans”[7].

 

Însoţirea raiffeisiană din Bilca a fost înfiinţată în 16 noiembrie 1902, când Eduard Haque, care convocase adunarea generală, preda direcţiunea lui Artemie Galan.

 

1906: „Filip Roteanu este o carte, scoasă zilele acestea de sub tipar, scrisă de cunoscutul scriitor poporal dl Silvestru Danilescu, diriginte şcolar în Strojineţ-Bilca. Preţul unui exemplar al acestei cărţi, întocmite pentru folosul agricultorilor, este 1 coroană. Pentru membrii societăţilor agricole şi a băncilor raiffeisiane va costa o carte 70 bani, dacă se vor procura mai multe exemplare la un loc. Doritorii de această carte se pot adresa la dl Au­rel Voronca, conferenţiar agricol ambulant,  Cernăuţi, la consiliul cultural”[8].

 

1907: Din comitetul naţional pentru districtul Rădăuţi, constituit vineri, 15 martie 1907, făcea parte şi „George Cojocar, preot în Bilca”[9].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Bilca, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul stâng al râului Suceava şi lipită, la Vest, de Vicovul de Sus şi, la Est, de Frătăuţul Nou, de care este des­părţită prin pârâul Bilca. Suprafaţa: 29,90 km p.; po­pulaţia: 2.784 locuitori români, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra comunei, şi târlele La Druc şi Vuleva. Ca căi de comunicaţie are drumurile ce vin de la Vicovul de Sus şi Frătăuţul Nou. Are o şcoală populară, cu 4 clase, şi una filială, cu o clasă; o biserică parohială, cu hra­mul „Adormirea Maicii Domnului”, şi o casă de economie românească. S-a întemeiat în urma ocupării Bucovinei, pe teritoriul comunei Vicovul de Sus. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vite­lor. Comuna posedă 1.371 hectare pământ arabil, 880 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 218 hectare izlaz, 1.658 hectare pădure. Se găsesc 221 cai, 1.365 vite mari cornute, 532 oi, 791 porci şi 181 stupi. Bilca, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie partarticulară Vicovul de Sus, districtul Rădăuţi. Bilca, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Bilca, râuleţ, afluent pe stânga Su­cevei, ia naştere din pâraiele Bilca Mare şi Bilca Mică şi se varsă în Suceava, mai jos de satul Bilca, districtul Rădăuţi. Bilca Mare, pârâu, care, împre­ună cu confluentul său, Bilca Mică, dau naştere râuleţului Bil­ca, ce se varsă în Suceava. Izvorăşte de sub Poiana Bucului şi se împreună cu Bilca-Mică, după o ramificaţie abundentă, şi făcând cotituri foarte multe. Aceste două pâraie izvorăsc din Poiana Bucului, curgând pe întreaga lungime a părţii de sus a marelui sat Vicovul de Sus”[10]. „Vuleva sau Uleva, târlă, pendinte de vatra comunei Bilca, districtul Rădăuţi”[11].

 

În Primul Război Mondial, 1914-1918, au murit pentru Bucovina: „La propunerea doamnei Lucreţia Galan, din Bilca, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Iosif Galan. Doamna Lucreţia Galan susţine că soţul ei, Iosif Galan, a murit ca prizonier în Rusia”; „Toader a lui Gavril Civată, din Bilca, a participat la război şi ar fi murit, în prinsoare în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Iuona a lui Toader Civată, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Silvestru a lui Todor Vicovan, din Bilca, a participat la război şi e dispărut din anul 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Silvestru Vicovan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Toader a lui Gavril Cioată, din Bilca, a participat la război şi ar fi murit în prinsoare în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ioana a lui Toader Cioată, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. Printre eroii din Bilca s-au numărat şi „rezervistul Anton Strugariu, Bilca, Regimentul 22, rănit; infanteristul Andrei Ciubotar, Bilca, Regimentul 22 Infanterie, rănit; infanteristul George Fusu, Bilca, Regimentul 22 Infanterie, rănit; fruntaşul Silvestru Cuciurean, Bilca, Regimentul 22 Infanterie, rănit; infateristul Petru Măsian, Bilca, Regimentul 22 Infanterie, rănit; infanteristul Gavton Mucea, Bilca, Regimentul 22, rănit; corporalul Iustin Boca, Bilca, Regimentul 22, prizonier; infanteristul Iftimie Rusu, Bilca, Regimentul 22, prizonier; vânătorul Ion a lui Constantin Rusu, Bilca, Batalionul 30, rănit; infanteristul Teodor Balan, Bilca, Regimentul 22, rănit; i Infanteristul George Cârdei, Bilca, Regimentul 22, rănit Infanteristul George Cârdei, Bilca, Regimentul 22, rănit; infanteristul George Cârdei, Bilca, Regimentul 22, rănit.

 

1919: Din circumscripţia electorală nr. 6 Rădăuţi făceau parte comunele Bilca, Costişa, Frîtăuţii Noi, Frătăuţii Vechi – Comuna germană, Frătăuţii Vechi – Comuna română, Gălăneşti, Horodnicul de Jos şi Rădăuţi[12].

 

1920, ianuarie 17: „Contra Revecei lui Alexandru Chariton Irimescul, născută Nistor, s-a intentat acţiune de divorţ de către Alexandru a lui Chariton Irimescu din Bilca”[13].

 

1921: Goldstein Michel din Bilca ăşi chimbă numele în Goldström Michel[14].

 

1925: „În ziua de Sf. Gheorghe, s-a slujit parastasul întru pomenirea învăţătorului din comuna Bilca, judeţul Rădăuţi (Bucovina) George Brăilean şi a mintosului bărbat de şcoală George Tofan, fost director la Şcoala normală şi secretar general la instrucţie, în Cernăuţi, amândoi fii de ţărani din satul Bilca. Deşi, în această zi, o ploaie mărunţică şi deasă udase pământul însetat, încă de dimineaţă s-a adunat mulţime de popor creştin, săteni şi oaspeţi din toate părţile Bucovinei la biserica din Bilca. Sfânta liturghie a săvârşit-o părintele protopresviter Ion Bucevschi, în sobor cu preotul Dumitru Berariu şi preotul din Vicovul de sus, George Negură. La stârşitul liturghiei, a predicat părintele George Negură, în graiul poporal, arătând, în frumoasa sa cuvântare, de faptele merituoase, pe terenul cultural şi economic, ale acestor bărbaţi, ieşiţi din sânul poporului. Sfârşindu-se aceste slujbe bisericeşti, a ieşit toată lumea din biserică şi a plecat la şcoala din centru, unde s-a făcut dezvelirea tablei comemorative, întru eternizarea meritelor vrednicilor bărbaţi pomeniţi. Aici, dirigintele şcolar din Bădeuţi, dl Percec, în numele asociaţiei corpului didactic primar din judeţul Rădăuţi, a comunicat că această asociaţie a aşezat, pe peretele din faţa şcoalei din acest sat, o tablă comemorativă, spre a eterniza meritele bărbaţilor de şcoală George Brăilean şi George Tofan, şi a dat această serbare întru pomenirea lor. Salută cu respect pe oaspeţii sosiţi din apropiere şi depărtare, între care pe preoţii Dr. E. Băncescu, prefectul judeţului, N. Tcaciuc, inspector şcolar din Cernăuţi şi pe toţi învăţătorii adunaţi la această serbare. După sfinţirea apei, a luat cuvântul părintele Dr. D. Spânu, din Gălăneşti. Urmează apoi cuvântările domnilor: N. Simionovici, preşedintele asociaţiei centrale a corpului didactic primar din Bucovina, care, într-o cuvântare mai lungă, aminteşte, după putinţă, de toate meritele sărbătoriţilor pe terenul şcolar şi naţional; Dr. E. Băncescu, prefect de Rădăuţi şi reprezentantul guvernului, şi N. Tcaciuc (poetul, cărturarul – n. n.), inspector şcolar şi reprezentant al consiliului şcolar regional, apreciază, cu cuvinte elogioase, munca acestor bărbaţi meritoşi, pentru şcoală şi neam, îndemnând pe cei prezenţi ca să-i urmeze întocmai. Cu aceasta, s-a sfârşit partea oficioasă a acestei serbări, după care a urmat o masă familiară, în încăperile şcoalei, la care au luat parte popor şi cărturari. În decursul mesei, au vorbit domnii învăţători Nastasi, Secot din Coţmani, M. Vicol din Cernăuţi, D. Sorocean din Rădăuţi, Colibaba din Frătăuţii Noi şi Gavr. Ciobotariu din Bilca, apoi săteanul Pamfil Mihăilă, ca fost elev al lui George Brăilean, cel ce scrie aceste rânduri. La sfârşit, se ridică dl prof. universitar Dr. Traian Brăilean şi, în numele familiei celor pomeniţi, mulţămeşte asociaţiei corpului didactic judeţean pentru deosebita atenţiune faţă de răposatul său tată, George Brăilean, şi şcolarul acestuia, George Tofan, iar celor prezenţi, pentru binevoitoarea participare la această pomenire creştinească. Laudă se cuvine Asociaţiei corpului didactic primar din judeţul Rădăuţi pentru toată truda şi jertfa adusă, pentru a putea pomeni, cu vrednicie, pe însemnaţii bărbaţi ai şcoalei şi neamului, care au fost George Brăilean şi George Tofan. / Ion Bucevschi”[15].

 

1925: „Decorarea unui bun creştin. Aceasta s-a întâmplat în biserica parohială din comuna Bilca, judeţul Rădăuţi, duminică, la 29 martie a. c. Gospodarul şi evlaviosul creştin Ştefan Gh. Gâză, din comuna Bilca, a făcut războiul şi a petrecut în liniile de foc. Pe când era în faţa focului duşman, a făcut jurământ că, dacă va scapă cu viaţă din război şi va ajunge sănătos la nevastă şi copii, va aduce, drept mulţămită lui Dumnezeu, un dar bisericii din satul său. Dumnezeu a împlinit dorinţa şi el şi-a împlinit făgăduinţa. Pe când unii descreieraţi, cum au ajuns pe acasă, au început a ridica icoanele de pe păreţii caselor, a face bajocură de sfânta cruce şi de sfânta biserică, bunul creştin Ştefan Gh. Gâza s-a purtat altfel. El, când a ajuns acasă, la familie, cu ajutorul nevestii sale, Măriuţa, a lucrat într-acolo ca să strângă banii trebuincioşi pentru un clopot la biserica din localitate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au cumpărat ei, în anul 1924, pentru biserica parohială de aici, un clopot mare, în preţ de 30 mii de lei, şi o sfântă carte a evangheliei, în preţ de 380 de lei. Aceste daruri frumoase s-au sfinţit, cu mare parană, de trei preoţi, în ziua sărbătorii sfântului Ilie, sâmbătă, în 2 august 1925. Aşa şi-a împlinit acest bun creştin jurământul făcut pe când era cu viaţa în mare primejdie. Noi, preoţii din sat, am trimis ştire despre aceste daruri scumpe I. P. S. Mitropolitului de la Cernăuţi, de unde i-a sosit creştinului Ştefan Gh. Gâză o frumoasă adresă de mulţămire şi recunoştinţă, cu înalta binecuvântare arhierească. Preacinstitul Consistoriu arhiepiscopesc din Cernăuţi şi prefectura din Rădăuţi au făcut rapoarte, la înaltul minister de culte şi arte din Bucureşti, despre jertfa cea însemnată a parohianului Ştefan Gh, Gâză, în urma căror rapoarte Majestatea Sa Regele nostru a binevoit a-l decora pe acest vrednic creştin cu medalia „Răsplata Muncii pentru biserică clasa a II-a”. Duminică, în 29 martie, a sosit la biserica de aici prefectul judeţului, dl Dr. Em. Băncescu (şi dânsul preot – n. n.), dimpreună cu secretarul de administraţie, dl Dr. Ed. Claus. După sfânta liturghie şi cazania parohului din localitate, dl Claus a citit, în auzul tuturor celor de faţă, brevetul regal şi adresa ministerului de culte şi arte, care vestesc că Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I i-a plăcut a-l decora pe creştinul şi gospodarul din Bilca, Ştefan Gh. Gâză, pentru fapta sa frumoasă. Domnul prefect, în frumoase cuvinte de laudă şi mulţămită, i-a atârnat pe piept decoraţia şi l-a sărutat frăţeşte pe faţă. Decoratul Ştefan Gâză, cu lacrimi în ochi, a mulţămit M. S. Regelui pentru binevoitoarea decorare, dlui prefect, pentru că s-a ostenit până la Bilca, ca în persoană să-l decoreze, şi preabunului Dumnezeu, că i-a ajutat să-şi împlinească jurământul făcut pe câmpul de luptă şi l-a învrednicit pe dânsul şi familia sa de aceste clipe prea frumoase şi plăcute. La sfânta liturghie, din această duminică, a cântat cântările bisericeşti un cor mixt de domni şi doamne, sub conducerea dlui institutor Ion Vicovanu, din Vicovul de Jos. Aceste cântări liturgice au înfrumuseţat foarte plăcut dumnezeiasca slujbă. După aceste petrecute în biserică, s-a dat o masă bogată în casa parohială, la care au luat parte: prefectul judeţului, dl Dr. E. Băncescu, secretarul de administraţie, dl Dr. Claus, preoţii şi învăţătorii din localitate, decoratul Ştefan Gh. Gâză, cu soţia sa, Măriuţa, coriştii din Vicovul de Jos, primarul şi secretarul comunei şi toţi epitropii bisericeşti. S-au ţinut frumoase cuvântări, iar la sfârşit s-a sfătuit dl prefect, cu cărturarii şi consilierii săteşti, cum să înceapă cu bine şi spor clădirea pentru şcoala a treia din acest sat. Acestea, întâmplate în duminică din 29 martie 1925, am socotit de bine să le tipărim în gazeta „Cultura Poporului”, pentru ca să ştie şi lumea ce se petrece în satul nostru, Bilca, din judeţul Rădăuţi / Preot Ion Bucevschi”[16]. O precizare: Ştefan Gh. Gâză se trăgea din neamul de răzeşi din Revcăuţi, Boian şi Cupca, reprezentat, în 1772, în faţa ofiţerilor lui Rumeanţev, de răzeşul Ion Gâză din Revcăuţi, din care descindem şi noi, Gâzenii din Mereni.

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[17]: Mihăilă Traian, măcelar, domiciliat în Bilca; Galan Vasile, tâmplar, domiciliat în Bilca; Vicovan Leontie, dulgher, domiciliat în Bilca; Puha Iosef, morar, domiciliat în Bilca; Niculăică Alexandru, curelar, domiciliat în Bilca; Cuciureanu Onofrei, dulgher, domiciliat în Bilca; Mihăilă Gheorghe, dulgher, domiciliat în Bilca; Slas Iosef, morar, domiciliat în Bilca; Savu Elizeu, tâmplar, domiciliat în Bilca; Galan Gheorghe, tâmplar, domiciliat în Bilca; Leviţchi Iohan, morar, domiciliat în Bilca.

 

1940: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate: Primăria comunei Bilca, judeţul Rădăuţi / Rusu Vasile a Ion, născut la 4 iulie 1878, în comuna Bilca; Rusu Ion a Vasile, născut la 31 ianuarie 1906, în comuna Bilca; Puhă Constantin, născut la 30 aprilie 1893, în comuna Bilca; Cârdei Iustin a Constantin, născut la 31 iulie 1901, în comuna Bilaca; Puhă Vasile a Precob, născut la 4 iulie 1912, în comuna Bilca; Vicovan Petru a Gheorghe; născut la 28 septembrie 1900 în comuna Bilca; Mihailă Gheorghe a Simion, născut la 21 august 1900, în comuna Bilca; Nistor Ion a Nicolai, născut la 25 august 1905, în comuna Bilca; Cioată Vasile a Nistor, născut la 24 februarie 1903, în comuna Bilca; Cioată Gheorghe a Nistor, născut la 19 iunie 1900, în comuna Bilca; Cioată Toader a Nistor, născut la 16 iunie1897, în comuna Bilca; Baicu Cozma, născut la 10 ianuarie 1907, în comuna Bilca; Savu Ermil, născut la 11 ianuarie 1903, în comuna Bilca; Foca Buraciuc, născut la 1 septembrie 1914, în comuna Bilca; Samson Buraciuc, născut la 22 iunie 1910, în comuna Bilca; Meletie Mihailiuc, născut la 7 septembrie 1915, în comuna Bilca; Ileana Mihailiuc, născută la 26 decembrie 1889, în comuna Bilca; Puhă Petru a Precop, născut la 10 octombrie 1905, în comuna Bilca; Cârdeiu Ilie, născut la 6 iulie 1904, în comuna Bilca; Ciobotaru Constantin, născut la 10 mai 1896, în comuna Bilca; Balţei Mihai, născut la 4 mai 1900, în comuna Bilca; Coniac Pamfil, născut la 18 octombrie 1891, în comuna Bilca; Galan Ambros, născut la 1 mai 1894, în comuna Bilca; Moisian Archip, născut la 16 noiembrie 1908, în comuna Bilca; Vicovan Vasile a Constantin, născut la 22 decembrie 1909, în comuna Bilca; Nistor Damian, născut la 16 noiembrie 1903, în comuna Bilca; Gheatău Samfira, născută la 7 iunie 1877, în comuna Bilca; Cuciurean Domnica, născută la 20 mai 1890, în comuna Bilca; Galan Andrei, născut la 31 ianuarie 1893, în comuna Bilca; Irimescu Vasile, născut la 4 septembrie 1903, în comuna Bilca; Galan Nicolai a Filimon, născut la 15 februarie 1915, în comuna Bilca; Eugeniu Gh. Cârdeiu, născut la 10 februarie 1897, în comuna Bilca; Sofian Constantin, născut la 18 mai 1907, în comuna Bilca; Mihailă Traian, născut la 27 noiembrie 1890, în comuna Bilca; Savu Dumitru a Toader, născut la 12 octombrie 1914, în comuna Bilca”[18].

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[19]: Bogdaniuc Constantin, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în comuna Bilca, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941; Galan Alexandru, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu în comuna Bilca, judeţul Rădăuţi, mort la 13 iulie 1941; Puha Gheorghe, soldat, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu în comuna Bilca, judeţul Rădăuţi, mort la 21 iulie 1941;

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[20], următorii învăţători şi învăţătoare: Coniac Elena, comuna Bilca, jud. Rădăuţi, media 7,20.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului ţcolae regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[21], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mitriniuc Mihai, de la Marginea I, la Bilca II, şi Mitriniuc Elena, de la Marginea I, la Bilca II; Onică Virginia, de la Bilca, la Calafindeşti; Nichitovici Veronica, de la Frumosu, la Bilca, Nr. 1.

 

1947: „Se pun în retragere, pentru aranjarea drepturilor la pensie, pe data de 1 septernvrie 1947, următorii membri ai Corpului didactic primar: Cuciurean Maria, comuna Bilca; Cuciurean Gheorghe, comuna Bilca”[22].

 

Deşi o localitate relativ nouă, Bilca a dăruit culturii române mari personalităţi, începând cu publicistul, profesorul şi reformatorul de învăţământ bucovinean George TOFAN (5 noiembrie 1880), literatul, filosoful şi sociologul Traian BRĂILEANU (14 septembrie 1882), primul poet modern al Bucovinei, Mihai HORODNIC (25 iulie 1907), istoricul de artă George MUNTEAN (17 noiembrie 1932), inimitabilul rapsod al cântecului strămoşesc Vasile MUCEA (11 martie 1933), artistul instrumentist Constantin SOFIAN (16 martie 1945) şi graficianul satiric Pamfil HORODNIC (8 ianuarie 1955).

 

 

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 41, 1876 p. 67, 1907 p. 164

[2] Albina Carpaţilor, Nr. 9, Anul III, Sibiu 15 februarie 1879, pp. 132-135

[3] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 40/1891, p. 4

[5]Minerva, Nr. 3, Anul II, Bistriţa 1/13 februarie 1892, pp. 31, 32

[6] DEŞTEPTAREA, Nr. 57/1902, p. 3

[7] DEŞTEPTAREA, Nr. 61/1902, p. 3

[8] Apărarea Naţională, Nr. 2, Anul I, Cernăuţi, miercuri 10 octombrie stil nou 1906, p. 4

[9] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie 1907, p. 4

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 12, 13

[11] Ibidem, p. 244

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 62, 6 septembrie nou 1919, p. 3

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, 21 februarie nou 1921, p. 63

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, 3 februarie nou 1921, p. 28

[15] Cultura Poporului, Nr. 114, Anul V, duminică 14 iulie 1925, p. 4

[16] Cultura Poporului, Nr. 110, Anul V, duminică 10 mai 1925, p. 4

[17] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[18] Monitorul Oficial, Nr. 28, 3 februarie 1940, p. 464

[19] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5545.

[20] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[21] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[22] Monitorul Oficial, Nr. 225, 30 septembrie 1947, p. 8826


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Berhomet pe Siret

 

BERHOMET PE SIRET. Aflat pe Siretul Mare, aproape de izvoarele acestuia, dar şi aproape de Vijniţa, de Jadova şi de Lucavăţ, Berhomet pe Siret este atestat în 20 aprilie 1696, când Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ, vinde partea lui de sat Berhomet lui Vasilie, fiul lui Gavril Căzăcescu.

 

Povestea satelor de pe valea superioară a Siretului începe înainte de descălecat, cu un oarecare Pancu, aşezat în acele locuri, vatra lui de sat numindu-se, peste ani, Pancăuţi. Feciorul cel mare al lui Pancu, Luca, şi-a defrişat o vatră de sat în apropiere, vatra lui numindu-se Lucavăţ.

 

Luca, feciorul lui Pancu, a avut doi feciori, Stan şi Şerbco, bărbaţi viteji, care au slujit cu credinţă în oastea lui Alexandru cel Bun, iar voievodul, cinstind aceste „adevărate slugi” (vasali, deci boieri), îi împroprietăreşte pe cei doi cu „ocina lor… două sate, anume Lucaveţ şi Pancăuţi şi cu toate poienile şi pădurile şi cu pâraiele şi pe Siret în Sus, şi cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”. Lucrurile acestea le putem afla din uricul din 16 februarie 1428, prin care copiii lui Stan (Iurie, Cuzma şi Motruna) şi ai lui Şerbco (Simeon, Costea, Dieniş şi Şandru) primesc întăritură domnească.

 

Berhomet pe Siret este, deci, o altă vatră de sat, întemeiată de strănepoţii lui Pancu, fii ai lui Luca, iar dovadă stă faptul că nu numai Mihalaşco, fiul lui Coste de Lucavăţ, ci şi Ion şi Mihail, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi (deci, tot… de Lucavăţ) din Sniatin, vând lui Vasilco al lui Gligorie Căzăcescul părţile lor de sat şi pe vecini, martori ai tranzacţiei cu pământ şi oameni fiind Dumitraşco Simionciu, Gligorie Săul, Toader Bercea, Toader şi Savin Vonciul, Ion Măglei şi Gheorghiţă Vivor (Viore).

 

În 20 aprilie 1696, Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ vindea părţile sale de moşii din Lucavăţ, Berhomet şi „Pancoveţ”, pentru 12 lei turceşti, „lui Vasilco, ficiorul Căzăcescului Grigori”.

 

În 23 februarie 1698, Ian şi Mihailo, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi din Sniatin, vindeau lui Vasilco, feciorul lui Gligorie Căzăcescul, părţile lor de moşie din Lucavăţ, Berhomete şi „Panceşti… cu vecini, cu tot, şi cu lazuri, şi cu tot vănetul, şi poene căte sănt în partea noastră”, pentru 50 lei bătuţi, iobagii vânduţi fiind Ion Măglei, Toader Pauluc, Simion Danco, Ghiorghi Danco, Ghiorghi Răus, Macsim Răus, Simion Suş, Samson Holoşne şi Gligore Androne.

 

În 11 mai 1706, Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe soacra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

 

În 12 noiembrie 1711, Micuţa Vasilco, jupâneasa lui Andrieş Brânzanul, vindea partea ei de moşie şi de sat Berhomete lui Dumitraşcu Calmuţchi, Acelaşi Dumitraşcu Calmuţchi va cumpăra, în 10 ianuarie 1712, şi părţile de moşie ale Magdei, fata lui Gavril Lucaveţchi, jupâneasa lui Grabovschi.

 

În 15 noiembrie 1720, Ursachi Isar, căpitan, şi Sandu Pelin, fost căpitan, certificau că Sandul Săul, nepot de fată Onciului, a cumpărat de la Samuil Onciul, de la vărul său, Ion, şi de la alţi fraţi ai lor, cu 50 lei, „a opta parte de sat de Lucavăţ şi din Berhomet”.

 

Un alt stăpânitor, în Berhomete, era, în 15 iulie 1736, Velicico Cheşcu, care îşi disputa cu Gheorghiţă Cheşcu, fiul Anei, dreptul de stăpânire a iobagilor, dar Gheorghiţă pierde părţile de sat, pe care le apucase, în 24 iunie 1737, când Gheorghe Pârvul obţinea uric de la Grigore Ghica Vodă că ale lui sunt acele părţi din satul Berhomete.

 

1736: „Ajuns-a osândă pe biata Moldovă” cu atâtea domnii străine, dar o rază de speranţă părea să se ivească, în 15 decembrie 1736, când revenea în scaunul domnesc Grigore Ghica Vodă, domn „mai bun şi mai înţelept, numai tot fire de grec”[1], şi când Ion Neculce a fost numit, iarăşi, vornic al Ţării de Sus. Şi, cum se întrevedea, deja un nou război ruso-turc, „Grigore Vodă a trimis, pe supt munte, la Câmpulung, la Vicov, la Berhomete, de-au strâns oameni tineri, cu sineţe, ca vreo opt sute, de le da bani şi tain, de i-au ţinut la Iaşi, toată vara”[2].

 

În 27 aprilie 1753, Ştefan Capşe şi fiul său, Vasile Capşe, vând părţile lor din sat lui Alecsandru Vasilco, boier dintr-un vechi neam moldovenesc, cu rădăcini în vremea lui Ştefan cel Mare.

 

În 20 noiembrie 1755, urmaşii lui Gheorghiţă Onciul, Paraschiva şi Silion, cedează partea lor de moşie lui Mihalache Cheşco, în contul unei datorii neplătite, dar moşia lui Cheşco va fi împresurată de Tăutuleşti şi de alţi răzeşi din Vijniţa, după cum rezultă dintr-o jalbă din 17 august 1762.

 

În 12 septembrie 1772, în Berhomet se „răzăşeau”, dar nehotărnicite, moşiile mazilului de Suceava, Alecsandru Vasilco, şi cea a şătrarului Ilie Cârste. Vasilco stăpânea un sfert de sat, după cum rezultă dintr-o jalobă din 7 decembrie 1764.

 

Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Berhomete din Ocolul Berhometelor „64 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 9 femei sărace şi 54 birnici.

 

În 1774, satul Berhomete pe Siret avea 63 familii, iar în 1784, 101. Comisia Aulică de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, nota, în 1783, că „în acest hotar al Lucavăţului e aşezat, acum, satul Berhometele, care s-a întemeiat nu demult, dar n-are hotar propriu, ci ţine de Lucavăţ”[4], însemnarea aceasta argumentând descendenţa din Pancu, prin Luca şi prin urmaşii acestora, care, toţi, erau răzeşi, deci co-proprietari ai satului şi ai moşiei, iar noua vatră de sat, de curând întemeiată, vizează migrarea huţulă, huţuli care vor forma, în 1910, două treimi din populaţia satului.

 

Biserica satului, cu hramul „Sf. Nicolae”, a fost construită în 1786, celelalte două biserici, cu hramul „Sf. Mihail” şi „Sf. Iurie”, fiind construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 

Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scria că „la Berhomet, are Domnul de Vasilco o herghelie considerabilă” [5].

 

În 1843, Berhomet pe Siret, împreună cu Şipot, Mazuri, Bursuci şi Lăpuşna, reprezenta o parohie cu 2.236 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie PROCOPOVICI, patron al bisericii fiind Iordachi de VASILCO. În 1876, când patron bisericesc era Alexander von WASSILKO-SERECKI, parohul Alexander PALIEWICZ (în sursa citată, numele e tăiat cu creionul) păstorea peste 2.544 suflete. În 1907, baronul George von WASSILKO era patronul bisericii, paroh fiind Dionisie URSULEAC, născut în 1867, preot din 1900, paroh din 1903, preot cooperator era Ipolit GALLIN, născut în 1872, preot din anul 1900, iar cantor era Constantin ANTOFI, născut în 1880.

 

În Berhomet pe Siret funcţiona, din 1861, o şcoală cu 6 clase[6].

 

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa: Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie”[7].

 

În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc[8].

 

În 1890, Berhomet pe Siret avea 4.552 locuitori, doi preoţi (Grigorie Procopovici şi Epaminonda Dracinschi), trei învăţători (Mihail Ponici, Camilla Tanska şi Elisaveta Manovarda), primar al comunei fiind huţanul Georgie Havaleşco.

 

 

1893: Baronul Alexandru Vasilco-Sireteanul, „întors, în seara zilei din 7/19 august 1893, de la o vânătoare din împrejurimile Lăpuşnei, înconjurat de o mulţime de companioni şi plin de voie bună, s-a culcat… spre a nu se mai scula”. Se născuse, la Berhomet pe Siret, în 29 decembrie 1827, ca întâiul fiu al lui Iordachi Vasilco (mort în 1862), a urmat gimnaziul şi liceul la Cernăuţi, iar studiile universitare de drept, la Lemberg, absolvindu-le în 1849. S-a însurat cu Catinca Flondor din Hliniţa şi a intrat în politici, fiind ales „în colegiul proprietarilor mari”, încă din 1862, pentru Dieta Bucovinei. În 1868, a fost primit în „casa magnaţilor Consiliului imperial din Viena”. „În dieta ţării fu denumit de Majestatea Sa Împăratul, în trei rânduri, căpitan al ţării, pentru respectivele perioade legislative, şi anume în 16 august 1870, în 19 iulie 1884 şi în 21 septembrie 1890”. „Majestatea Sa Împăratul îl distinsese, în anul 1885, cu Ordinul Cproane de fier clasa a doua, iar în anul 1887, cu demnitatea de consilier intim al său, cu titlul de excelenţă”[9].

 

În 1898, s-a construit calea ferată forestieră „Mezybrody – Berhomet, de 91 de kilometri, pentru transportul lemnului de foc din pădurile ocolului Berhomet”[10].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Berhomet pe Siret, târg, districtul Vijniţa, aşezat pe ambele ma­luri ale râului Siret, între localităţile Lucaveţ şi Şipot-Privat. Suprafaţa 99,21 km p.; popu­laţia 4.552 locuitori huţani şi ru­teni, de religiune gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 3.184 locuitori, din satele: Cereşenca şi Lăpuşna, şi din cătunele Mezebrodi şi Mihodra, Pletna şi Maidan. Este străbătut de drumul principal, ce duce de la Storojineţ la Vijniţa şi din care se bifurcă un drum comunal, ce duce, de la Berhomet, prin Lăpuşna, la Şipot-Privat, şi a fost odată şosea foarte umblată, formând, la trecătoarea muntelui Şurdin, o serpentină de artă. Este staţie de drum de fier a liniei locale, Slorojineţ – Berhomet pe Siret. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară mixtă, cu două clase; o biserică parohială, cu hramul „Sf. Treime”; o casă de economie şi este sediul unui silvicultor superior. Localitatea se găseşte pome­nită sub numele Berhomete, la 1776, ca aparţinând unui mazil, cu numele Alecu Vasilco din Lucaveţ, care a clădit prima biserică aci. Astăzi localitatea Berhomet pe Siret, împreună cu satele şi cătunele sale, precum şi cu coloniile germane, Alexanderdorf şi Catarinendorf, for­mează un fideicomis (proprie­tate mare privilegiată), care aparţine Baronului George Vasilco-Sereţchi. Posedă 1.867 hectare pământ arabil, 2.802 hectare finaţurl, 55 hectare grădini, 2.096 hectare izlaz, 13.590 hectare pădure. Are 551 cai, 2.304 vite cor­nute, 1.121 oi, 1.086 porci şi 360 de stupi. Berhomet pe Siret, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Su­prafaţa: 200,45 km p.: popu­laţia: 1.315 locuitori ruteni, iz­raeliţi, germani, poloni şi români, de diferite confesiuni. Se compune din moşia Berhomete de pe Siret propriu-zisă, cu 192 locuitori, şi din următoarele localităţi: Alexanderdorf, Catarinendorf şi Şipot-Privat, formând împreună un fideicomis (mare proprietate priveligiată), aparţinînd baronului George Vasilco-Sereţchi. Se găsesc 193 cai, 320 vite cornute, 143 porci şi 300 stupi. Lângă Berhomete se găseşte muntele Stojoc, pe vârful că­ruia se vede un fel de peşteră, în care ar fi ascunse, după cum crede poporul, comorile vesti­tului haiduc huţănesc Doboş. Populaţiunea se ocupă cu prăsila vitelor şi cu lemnăritul, la fabrica cea mare de che­restea, din cătunul Mezebrodi, însă şi ca hăitaşi, la vânătorile mari, ce se fac în această re­giune”[11].

 

În 1918, a murit pentru Bucovina „Constantin Pentescu, născut la 6 mai 1881, la Berhomet pe Siret, a plecat, în octombrie 1918, pe frontul italian, lipsind, din timpul acesta, orice ştire despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Vasilena Pentescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12].

 

În 1919, din Comisiunea agrară centrală făcea parte şi „Timotei Bujor, agricultor Berhomet pe Siret”[13].

 

1929: „De la gara Hliboca, cu trenul sau cu trăsura, pe valea superioară a Siretului, trecând prin oraşul Flondoreni, fost Storojineţ, se ajunge la Berhomete, sat mare şi frumos, aproape târguşor, cu vreo 8.000 locuitori, între care foarte mulţi evrei, aşezat la poalele munţilor. De la Berhomete, cu trenul forestier – se poate merge şi cu trăsura pe şoseluţă – în sus, pe frumoasa vale a Siretului superior, acum mărginită de frumoase şiruri de munţi, împăduriţi cu fag şi brad, foarte asemănătoare cu valea Argeşului, între cetatea lui Radu Vodă şi Cumpăna, şi cu valea Sabaşei. După 25 km de drum, ajung la satul Şipote sau Bursucău, aşezat pe un platou de terase, într-o frumoasa expansiune a văii, aşternuta cu fâneaţă şi păşune”[14].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[15], următorii învăţători şi învăţătoare: Cojocaru Eugenia, comuna Berhomet, Centru, jud. Storojineţ, media 7,16; Săhleanu N. Claudia, comuna Berhomet, Darie, jud. Storojineţ. Media 8,04; Săhleanu N. Claudia, comuna Berhomet, Darie, jud. Storojineţ. Media 8,04”.

 

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[16]: Cojocaru Gheorghe, comuna Berhomet Centru, media 7,62; Goroveanu Dumitru, comuma Berhomet Centru, media 8,12”.

 

Important centru zonal de industrializare a lemnului, în perioada interbelică, Berhomet pe Siret se poate mândri cu două personalităţi culturale, care au văzut lumina zilei pe aceste meleaguri, poetul şi publicistul ucrainean Hariton BORODAI (1913-1944) şi etnografa ucraineană Miroslava ŞANDRU (1916-1938), mare colecţionară de folclor huţănesc.

 

 

[1] Ibidem, p. 313

[2] Ibidem, p. 316

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 336

[4] GRĂMADĂ, NICOLAE, Topinimia minoră a Bucovinei, vol. I, pag. 163

[5] Ibidem, pp. 779-783

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 91, 1907 p. 73

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 13, decembrie 1886, p. 4

[9] Sbiera, I. G., Baronul Alesandru Vasilco-Sireteanul, în Familia, Nr. 34, Anul XXXI,  13 august / 1 septembrie 1895, pp. 397, 398.

[10] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 11, 12

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[14] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323,324

[15] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[16] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.


Pagina 52 din 56« Prima...102030...5051525354...Ultima »