doi bătrâni urcând în tren
ca să-i ducă nu ştiu unde:
iar din cer tot ning secunde
în vremelnicul peren:
îi aşteaptă două locuri
în destinul lor comun,
iar pe ceruri un străbun
ară brazdă printre focuri
mai departe, într-o casă,
au rămas nişte cuvinte
să vegheze şi să cânte
dintr-o carte de pe masă:
şi le-aud ca nişte şoapte
gând cu gând şi vers cu vers
când se pierd în univers
doi bătrâni trecând prin noapte
serghei esenin, tare-s ostenit,
deşi-n clipita vieţii nu îmi pasă
că timpul e o lamă de cuţit
ce-mi sfârtecă prin suflet, când apasă,
că suflet-i urcat mereu pe cruci,
bătut cu pietre şi cu umilinţă:
hai, trupule, e timpul să te duci
în munţii tăi, să-i retrăieşti credinţă
şi să te bucuri calm de libertate
sorbind cu sete numai depărtări
în care nu există vreo cetate
în care se mai fac crucificări:
serghei esenin, viaţa-i fără preţ
şi o trăiesc deplin abia acum,
chiar dacă-n beznă scapără ereţi
un necuprins şi-o jarişte de fum
ce fascinat eram cândva de lume
când, sprijinindu-mi visele de ea,
eu o trăiam în miturile bune
ca pe-o crăiasă transformată-n stea
şi cum scrutam cu sufletul pe zare
unde-nflorea o geană de oraş
şi mă rugam de păsări călătoare
să îmi croiască tainicul făgaş,
dar răsunase cornul în vecie
şi clopotele clătinară lin
ceva difuz, un fel de poezie
ce-mi fu încredinţată drept destin
şi am plecat şi m-am pierdut pe cale,
mestecenii m-au îndemnat la drum,
şi de atunci păşesc tot mai agale,
iar sufletu-mi e pasăre de fum
Selena – ulei pe pânză, tablou de Radu BERCEA
copilăriei i-am aflat o urmă
în timpul fără timp și-atât de ciclic,
pe cer păștea o uriașă turmă
vegheată de păstorul mioritic
și mi-a fost milă de destinul lui
și de căderea amplă în destine:
de vezi ce văd, ai grijă să nu spui,
păstrează taina numai pentru tine!
apoi și urma se pierdu pe cer
în zvâcnet cald de aripi dobândite
lăsându-mă pribeag în efemer
să-mi număr pașii, să socot clipite
și să aștept aripile să-mi crească
să pot zbura din propriul meu destin:
speranța e o danie cerească
flămândă-ntotdeauna de senin
oraşul, apă stătătoare
băltind agonizant prin vreme,
şi-a tras obloanele fetide
prea timpuriu pe respirări
şi-aleargă satele pe zare
de parcă de un veac s-ar teme
de clopotele insipide
ce se revarsă pe cărări:
n-au loc pentru popas drumeţii
şi pentru sete nu-s fântâni,
izvoarele sunt prea departe
şi chiar şi satul le-a uitat,
iar vremea-şi mână călăreţii
şi îi transformă în stăpâni
chiar şi pe pagina de carte
din care mulţi s-au întrupat:
oraşu-i doar singurătate
pe corzile unei viori
atunci când cântă zicălaşii
ca să ne mute în alt veac
şi-aud cuvinte decimate
de mult prea mulţi nevorbitori
sperând să mă întrupe paşii
pe zarea zărilor copac:
să-mi fie templu şi credinţă
doar cerul fără de prihană
şi iernile să mă-nfăşoare
în despletitele cuvinte
ca viscolul să-mi dea fiinţă
şi din nestăvilita-i goană
să mă desprind ca respirare
târzie-a cântecelor sfinte