*
Zidit drept jertfă-n trupul ce mă poartă
am de-ndurat o sete ancestrală
har şi blestem armonizate-n soartă
astfel încât să pună la-ndoială
risipa asta de lumini şi viaţă
intrată de la naştere-n derivă
alunecând spre clipa ce mă-nvaţă
*
Finalul să-l aştept ca pe-o misivă
incendiind prin setea mea cu scrisul
nociv al veşniciilor pierdute,
iar de mă iert, mi se dărâmă visul
şi cântecele cele ne-ncepute.
*
Orgile au tăcut, şi-au tras cerul pe pleoape,
lungile perdele ale stelelor cad
gălăgios ca un zvâcnet de aprige ape
abia slobozite de lumină din vad,
*
Fără veste amurgul din culori se dezghioacă,
iar prin iarbă tăcerea urme sacre ascunde,
năruindu-mă-n ierbi aş fugi spre niciunde
ireal sigilat într-un scrâşnet de toacă
şi el, ca şi mine, întrebându-se: Unde?
*
Luminile prin vechiul burg s-au stins
urmând ca noaptea bezna să-şi răsfeţe
mult mai departe, într-un larg cuprins
intersectat în scapăr de tristeţe,
nici un opaiţ târziu, ieşit din uz,
iscarea de lumină nu şi-o-ncheagă,
ţâşnirea beznei burgului confuz
a copleşit cu negru lumea-ntreagă,
*
Dar mai e timp şi-s suliţi la-ndemână,
o să le-nşfac şi-o să le-azvârl nervoase
muiate ca-n otrăvuri în lumină,
incendiind cu alb numai prin case
ninse de zgura zorilor fierbinte,
târg ostenit, din vremuri ce se-nchină
eternităţii fără de cuvinte.
*
Nepreţuită-i clipa şi-o respir
intimidat de cosmica-i splendoare,
sunt robul ei, sunt templul ei de mir
totemic folosit la-ncoronare,
o văd aievea, când mă tot închin
rugând-o ca destinul să îmi fie
*
Din stânca ei cioplit câte puţin
oracular ca versu-n poezie,
mai am, apoi, o rugă să i-o spun
icoanei clipei, când i-aştern pe zare:
nu mă lăsa aiurea să apun,
tu eşti cuprinsul meu întreg şi bun,
eu nu-mi doresc o clipă următoare!
*
Rogu-te, omule, mai îndură puţin,
odată şi-odată vei fi fericit,
doar iartă-ţi păcatul în cupa cu vin
idolatru şi dens ca şi chipul cioplit,
ce-ţi pasă că-nduri, când odată şi-odată
ai să fii fericirii stăpânul deplin,
*
Deplină ţi-i viaţa, deşi n-o arată,
omule, rogu-te să te-ncrezi în destin!,
mi-a zis şi-mi tot zice un glas neştiut
intrat într-o mare şi ciudată derivă;
nu pot să-i răspund, nu-mi găsesc început
trecător ca şi clipa ce m-a frânt impulsivă
erodându-se brusc într-o stea primitivă.