1919, Dumitru Geană: Populară, din război

*

Frunză verde, frunză lată,

Geme ţara-nsângerată

Şi de duşmani subjugată:

Din Siret, la Severin,

Numai jale şi suspin,

De la Dunăre-n Satmar,

Numai chin, numai amar,

 *

Doamne, Doamne, Domn ceresc,

Fă-mi şi mie ce doresc:

Dă putere oştilor,

Oştilor românilor,

Să gonească pe barbar

Dincolo, peste hotar,

Ţara să ne libereze,

Viaţa să ne-o uşureze,

 *

Fraţii să ni-i dezrobească

Şi-ntr-un cuib să ne unească;

Apoi, Doamne, când s-o face

Pe pământ şi-n lume pace,

Să răsară mândrul soare

Peste România Mare!

 *

(Răsăritul, nr. 11, 1 februarie 1919, p. 3).

1919, Ştefan Bălceşti: Cântec

*

Vai, ce timpuriu s-a lăsat bruma

Peste tine, suflet iubitor!…

Ofiliţi de-acum pe totdeauna

Crinii tăi se scutur pe răzor

*

Şi-orişice petală, cât de mică,

Când porneşte-n vânt pe cărărui,

Inima de plâns mi se despică

Şi se-ncurcă firul gândului,

*

Vai, ce timpuriu te-ajunse focul

Şi blestemul ne-ndurat de greu,

Vai, şi cum te paşte nenorocul,

Suflete, o, suflete al meu!

*

(Răsăritul, nr. 11, 1 februarie 1919, p. 11).

1919, Ştefan Bălceşti: Frate Adriene

*

Dacă treci pe lângă cruce, pe vreo culme, pe vreun drum

Sau pe şesuri, ia aminte ruga ce ţi-o spun acum:

Nu zori, opreşte-ţi pasul şi te-apropie tăcut,

E sub fiecare cruce un martir necunoscut,

Că de mori pentru credinţa moştenită din părinţi

Ţi se cade aşezarea între rândul celor sfinţi.

*

Şi-acum, frăţioare, mai ascultă-mi un cuvânt:

Cum te-nchini la cer, de astăzi să te-nchini şi la pământ,

La pământul ţării care poartă-n el atâţia morţi

Pentru care toată viaţa blândă dragoste să porţi,

Că, pe unde-ţi calcă pasul şi pe unde-ai vrea s-apuci,

Calci pe sfinţii noştri care dorm uitaţi şi fără cruci.

*

(Răsăritul, nr. 12, 15 februarie 1919, p. 3).

1919, Aureliu Farmă: Dreptate

*

Pe unde rătăceşti, Fecioară sfântă,

În care lume ţi-i acum lăcaşul?

Ne-ai părăsit, când marea se frământă,

Când trebuia ca tu să fii vâslaşul

La barca ce mereu se tot loveşte

De patimi ce nu duc înspre pierzare,

Când toată firea plânsul o robeşte

Şi lipsa ta atât de mult ne doare.

*

Te-am căutat atât amar de vreme

Şi glasul slab de chinuri şi de jale

N-a încetat o clipă să te cheme

Să vii, să ne robeşti puterii tale,

Să nu ne spulberi ultima credinţă

Ce mai avem în lupta necurmată,

Să nu ne laşi zdrobiţi de suferinţă,

Fecioară sfântă, pururi adorată!

*

Dar în zadar ne fu mereu strigarea

Căci plânsul nostru jalnic nu te doare,

Din zări senine nu văd întruparea

Fiinţei tale, mult mântuitoare,

Şi nu ne vin nici vremi de izbăvire

Din groaznicele patimi ce frământă

O lume-ntreagă-n oarba ei pieire…

Au ai murit de mult, Dreptate sfântă?!…

*

(Răsăritul, nr. 12, 15 februarie 1919, p. 5).

1919: George Tutoveanu: Mărire Vouă!

*

Din munţii suri, cu vârfuri sclipitoare,

Şi până-n largul Dunării albastre,

Aţi stat în umbra văilor sihastre

Legaţi de brazdă-n grindini şi ninsoare,

*

Dar când au vrut urdii cotropitoare

Să-şi ducă-n zbor pe câmpurile noastre

Fiorul crunt al negrelor dezastre,

V-aţi ridicat ca vulturii în soare…

*

Şi v-au căzut, din cer, la Mărăşeşti,

Cununi de foc pe-armură şi pe căşti

Şi-adânci puteri, să-ncepeţi viaţă nouă

*

Aşa precum de secole v-a dat

Porunca lui un aprig împărat…

Ţărani ostaşi, în veci mărire vouă!

 *

(Răsăritul, nr. 14, 15 martie 1919, p. 3).