Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

Bazil Munteanu,

pentru o mare înţelegere românească,

omagiul desăvârşit

al lui

M. S.

O frunză murmură-n pădure şi, în curând, întreaga pădure va cânta; ciobanul culege o stea şi valea s-a acoperit cu aur; dar toate oceanele vuiesc într-un singur atol; cerul poate fi într-o unică privire. Iată, deci, ce sunt comentariile şi ce poemele într-un vers.

POEMUL ÎNTR-UN VERS

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

Şi câte noi sonanţe în crudul verde-al serii

din fiecare frunză, când liniştea ţi-o-nduri

ca-naltele coline, pe care tac oierii.

PĂSTORUL MĂRII

Copilul gol mai cântă din fluier la delfini.

Nereu în mâlul verde coralieri visează

cum sângeră pe valuri – şi plouă cu lumini

de-azururi liniştite ca marea la amiază.

ÎMBRĂŢIŞARE

Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos.

Luceafărul – pe frunte, pecetea veşniciei;

umbreau pe umeri aripi şi laurul brumos

creştea solemn pe creştet tristeţea bucuriei.

PAN

Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist.

Îl amăgeşte-n haturi sulcina amăruie

şi cimbrul bate larguri spre cerul de-ametist,

din care-n alte ceruri miresmele mai suie.

ZVON

E roiul de albine sau numai amintiri?

Curând – ce-aproape-i ora! – va trece peste soare

luceafărul de seară, cu stranii licăriri,

să-mi aburească geamul cu brumi prevestitoare.

STELĂ FUNERARĂ

O umbră joacă ramul pe piatra unei umbre.

Pornind din vechi adâncuri, pe creştete ne-adie

apropiata seară şi largi azururi sumbre

alină-n ape moarte conturul tău, vecie.

STELĂ DE MIN

Cu plâns şi râs de mască în mâini, nepăsător.

La piatră pui urechea, uimit s-asculţi cum bate

prin sterpele milenii o inimă de muritor

şi-n ea surprinzi ritmată întreaga ta eternitate.

GROAPĂ NOUĂ

Păşeşte lin, drumeţe, pe moartă să n-o scoli.

O toamnă lungă fumegă-n văi atât de stranii…

Pornesc prin cimitire ai veşniciei soli

şi din adânc te cheamă, cu visurile, anii.

STELĂ DE DANSATOARE

Cu vălul tras pe faţă, se depărtează stând.

Luminile o scaldă în boare de auroră

Şi-n muzica înaltă coloanele vibrând –

ne retransmit prin piatră imaginea-i sonoră.

TRUP DE FATĂ

O salcie mlădie cum e tulpina ei.

Amiezile o plouă cu-argint şi depărtare, –

şi-ai vrea s-o strângi în braţe, sărutul să i-l iei

din fiecare zâmbet înrourat cu soare.

DORINŢĂ

Iubire, nu fii veşnic al inimii tăun.

Te-ai risipit în floare, ca serile de-ncet,

şi-n pulberea aurorei din rouă te adun,

ca-n soare să te zvântur – uitare şi regret.

CULORI

Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta.

Din mirişti, Papageno pândea un fluture

cu brumi pe-aripă, care în cale îi tot sta, –

culorile-i de aur pe mâni să-şi scuture.

ÎNTÂLNIRI

O piersică pufoasă şi fraged un obraz.

Invidios, salcâmul se-agită inutil!

şi-un măr zbârcit ca nuca mai face straşnic haz,

în timp ce toamna vine, ca vulpile, tiptil.

VEGHE

La gura sobei gândul, tovarăş călător.

E-un viscol fără margini şi-albastre licăriri

de vis te-ndurerează mai crâncen, dar pe stor

se stinge seara calmă de veghe şi-amintiri.

PASĂREA DIN BASM

Zburau fazani de aur în focul din cămin.

Pe creştet coroniţe piticii le-au adus

şi gnomii bat în palme, când pajerele vin

cu umbre şi cu visuri din ţările de sus.

IARNĂ

În zare zurgălăii de sănii… Suflet nins.

Oglinda aburită îngână moi lumini,

de umeri negre aripi ca negura s-au prins

şi-amurgul lopătează veciile-n grădini.

ARTĂ POETICĂ

Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Cutreieri singur seara, un soare-ascuns să vezi,

şi, culegând luceferi, pe mână ţi-a rămas

o pulbere ce-ngână lumina din zăpezi.

AMURG

Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi.

E-o veşnicie falsă în fiecare clipă,

dar mă rechemi din noapte, ca-n moarte să m-alungi

în timp ce-amurgul bate o ultimă aripă.

MELANCOLIE

Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu.

Căderea lor te-opreşte la mijloc de cărare

şi-un chiot mai străbate amurgul fumuriu,

prin care-aleargă ploaia – a vis şi depărtare.

LOGODNĂ

Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.

Fecunda-mbrătişare învolbura pe mări

lumina dimineţii, pe care-o prevestea

vântreaua fluturată de vaste depărtări.

PASĂREA MĂRII

Un nor de taină zboară pe-o insulă-n amurg.

Luceşte-o clipă-n aripi suava-ntârziere

a soarelui pe valuri şi-apoi în mare curg

însomnorate fluvii de noapte şi tăcere.

CALEA NOPŢII

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Ciobanul nostru cheamă din pajiştea de stele

mioarele-aşteptate de straşnici negustori,

care să le-nchidă-n carte, ca bani să ia pe ele.

MARE SUDICĂ

Pe mări de micşunele ning pescăruşii fulgi.

În valuri clare, corăbii scufundate…

Adie vântul larguri şi-ai vrea din mâl să smulgi

vântreaua grea de aur şi de-adâncimi ciudate.

INSULĂ DE MIRODENII

Mireasma ei pe maluri venea, ea niciodată.

O simt şi-acuma-n sânge şi parcă-i mai aud

prin ploaie fremătarea atât de-apropiată,

că-mi scutură pădurea pe frunte ramul ud.

NAVIGATORII

Pe zări amurgul singur cu dorul lor pustiu.

Meduzele brumoase-n luceferi cum se-aprind

şi-nalţă-n dulci coline oceanul vioriu…

Corăbierii ţărmul în vis de-l mai cuprind!

MARINARUL

Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg.

Cu tine-aştept acuma o nouă dimineaţă,

să plec spre ţărmul magic şi soarele-n catarg

să-mi fluture demenţa vântrelelor de ceaţă.

TRECUTUL

În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni.

Te duc adânc în mine şi-n inimă te-ascund,

dar totul e zadarnic: din amintiri te-aduni

ca umbra-n ceruri fără lumini şi fără fund.

PLAJĂ

Nisip, talazuri, spume şi scoici – tu, nicăieri.

Pe unde trece valul, eu urma ţi-o mai caut…

Sunt muzicantul care descoperă-n tăceri

suava notă stinsă a unui magic flaut.

TINEREŢE

Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.

Adulmecând-o-n ploaie, răsună-un pocnet ud.

O-ngenunchere… Sânge… Lumină stinsă… Oare-i

stejarul, care plânge, oftatul ce-l aud?

APĂ NEÎNCEPUTĂ

Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor.

De ne schimbam în piatră, cu luciul frunţii noastre

sfidam eternitatea – şi-al pietrei clare dor

ne-ar fi-nălţat la ceruri prea triste şi albastre.

DEZAMĂGIRE

Ai spart oglinda; chipul din ţăndări nu-l culegi.

Din bruma, care arde în sticla depărtată

luceferi moi de apă, tu nu vrei să-ti alegi

decât lumina frunţii: privirea însetată.

SEARĂ LA VORONEŢ

La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-îngenunchea.

Luceafărul de seară cu plugul da pe sus

şi se sfărma lumina grăunţelor de stea

pe umerii Mariei şi-ai Domnului Isus.

VECERNIE

Ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtună.

Isus, păşind pe valuri, dă serilor de ştire

şi-amurgul din zăvoaie azurul şi-l adună,

Mariei să-i aştearnă culcuş de adormire.

HERACLIT

Priveam cum fuge ziua pe apele ce curg.

Nisipu-n mână, totuşi, te uită cum rămâne:

colina-şi înstelează luceferii-n amurg,

anticipând, regală, aurorele de mâine.

TIPAR

Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.

Atolul cum cuprinde în valu-i mort o stea –

pe dunele de aur lumina-şi fremăta

superbele-i acorduri, ca tu să treci şi-n ea.

ARTĂ POETICĂ

Iubiri, dureri, amurguri: un vers în scrum de ani.

Înmugureşte, calmă, singurătatea-n drum,

ca Mioriţa-n fluier la seară şi ciobani.

Viaţa să ne-o-nchidem şi să visăm de-acum.

PORTRET

Durerea cu ochi negri sub părul azi mai alb.

Trecutul mă îndeamnă să răsfoiesc în scrin

caiete vechi cu versuri şi-un trandafir rozalb…

Le-oi arunca la noapte în focul din cămin.

FLOAREA VREMII

Pe pajişti stânjeneii, în suflet toamna iar.

Încerc în nai un cântec, dar parcă el răsună

a moarte şi uitare – şi-atunci aud cum iar

necunoscutul corbii în horă şi-i adună.

STOL COBORÂT

Cad frunzele, pământul e plin de rândunele.

O primăvară-i, totuşi, pe care-o mai adii

din inimă şi lacrimi în versurile mele, –

şi soarele-mi zâmbeşte ca-n vechi copilării.

MURMUR ETERN

În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.

Nisipu-nsomnorează cu vis coralierii

şi-albastre Polinezii recheamă-n amintiri

foşnirea stinsă, care agită palmierii.

DARUL

Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii pe mâini.

E timpul s-ascultăm, cu lumina din livadă, –

pământul cum vorbeşte cu stelele-n fântâni –

şi-apoi, pe umeri, noaptea ca moartea să ne cadă.

POETUL TRĂDAT

Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar.

E-amară voluptatea din depărtări să vezi

cum cade curcubeul brumos pe-argintul rar

al culmilor cu soare şi veşnice zăpezi.

VASUL LOVIT

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol.

Căci lacrimă de unde, când plânsul lui a fost

cădere de luceafăr în voluţiuni de-atol

însingurat sub valuri triste şi fără nici un rost.

BELŞUG

Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi.

Pe-nvălurate linişti, – cu secerea în brâu

Isus ca-n Galileea trecea prin lan cu noi,

s-arunce peste ceruri întâiul spic de grâu.

CASTANA

Din ghimpii amintirii trecutul l-am cules.

Cu nouri grei de mirişti şi ploi întârziate,

te-aduc prin vis, te flutur prin somnul meu ades

şi-ascult cum veşnicia în orice clipă bate.

DRUM DE NOAPTE

Ne învelise luna în colb de amintiri.

Simţeam alături umbre şi ţarini largi de vis

cum fluturau demenţa-n târziile-amăgiri, –

când seara ca o rană pe inimi ni s-a-nchis.

NOCTURNĂ

Mai ştii în noapte plopul cu luna, galben cuib?

Ce platoşă superbă pe ţarini vaste zarea,

dar haide armăsarul cu jar să mi-l îmbuib

şi-atuncea cuceri-voi în palmă depărtarea!

CASA COPILĂRIEI

Sub lună casa albă: o piatră de mormânt.

Ce depărtaţi sunt teii cu foşnet înstelat,

când ploaia lor de frunze mă-mprăştie în vânt

sub cerul, peste care odată am urcat.

MENIRE

Un clopot peste lanuri şi vremuri, te chema.

Îţi alegeai din grâne netrebnica neghină

şi-n fiecare dangăt viaţa te ritma

din lutul aspru, care – murind – cânta-n lumină.

REÎNTOARCERE

Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.

În marmură îmi bate, ca sângele, trecutul,

dar lacrima zadarnic din piatră-ncerc s-o storc:

s-a risipit în mituri şi-n ceruri-nalte lutul.

ASEMĂNĂRI

Viaţa-i fum – şi fumul căminului ţi-e drag.

Mi-i dor de-o iarnă lungă, sfâşietor de calmă,

ca-n stinsele amurguri să mă re-ntorc pribeag –

şi lacrima târzie să ţi-o culeg în palmă.

PĂRERI

Brotacul: frunză verde; sitarul: frunziş mort

Furnicile-mi resfiră în pagini poezia

şi-albinele îmi fură culoarea, care-o port

cu soarele-n amurguri şi-n tril cu ciocârlia.

AMURG ÎN CRÂNG

Albinele luminii prin frunze se jucau.

Atunci, o ploaie verde-n obraji te aburea;

pe-oglinzi târzii ca seara, cad brumi, polen să-ţi iau

pe frunte răsuflarea, să te-nstelez cu ea.

CASĂ LA BALCIC

Şi sufletul şi casa mi le-am deschis pe mări.

Din Dunările ţării orgolios mă chem –

totală dăruire de clare depărtări

în valuri legănate cu ritmuri de poem.

FATĂ LA FÂNTÂNĂ

Coboară, legănată, din frizele greceşti.

Cu amfora pe umăr, ca pinul pe colină…

Să-i dai pe fruntea clară sărutul te sfieşti

şi-i torni pe mâni fântâna cu magică lumină.

TURC BĂTRÂN

Îşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi.

Şi-a spulberat atâtea războinice elanuri!

Acuma-şi soarbe gingirlia şi roade sâmburi copţi,

visând de paradisul cu hurii şi divanuri.

MĂGĂRUŞ

Stă cu urechi pleoştite, jupitul înţelept.

Ascultă-n amintire, deşi-i atât de mic

şi de-oboseală cade cu botu-i negru-n piept:

visează Rusalimul cu ramuri de finic.

CIMITIR TĂTĂRESC

Prin pietre ceruri albe şi marea-n zări, argint.

Îngenunchez ca soarele-n iarba din cărare,

cu mâinile-mi umile netemător s-alint

nostalgicul trecut şi viaţa viitoare.

GOLFUL

Strâns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu.

Pătrunde-n unda aspră luceafăru-nserării.

Atunci, pe ţărmuri trece necunoscut un zeu

şi cântă blând în valuri din naiul depărtării.

CAMEE

Prin piatra străvezie ca un talaz: Sirena.

În smârcuri o aşteaptă frumosul pământean,

dar largul o recheamă şi valu-i duce trena

de algă azurie şi-nsângerat mărgean.

DRIADA

De trunchi lipeşti urechea s-auzi cum plâng şi azi.

Mă turbură ţărâna ce-o simt uitată-n tine!

Te vreau mai înălţare, dar tu robit îmi cazi

cu luna la picioare şi moartea nu-ţi mai vine.

MARE PĂMÂNTEANĂ

Desfăşurarea verde a grâului din zări.

Corăbieri, copacii amurgul şi-l plutesc

pe-o mare fără ţărmuri şi fără depărtări.

Călătoria serii cu stele mi-o plătesc.

CIOCÂRLIA

Din praştia câmpiei lumina cântă sus.

Zâmbind copilăriei, pe grâie revărsată,

se-opreşte s-o asculte din mersu-I înalt Isus –

şi-i dă să bea azurul din palma-I sângerată.

NORII

Albastru clătinate, aeriene culmi.

Ciobanul doarme şi turmele-şi visează

spre zare cum le mână vergilienii ulmi,

să urce spre azurul halucinat de-amiază.

POPOR NOMAD

Cu norii şi cu vântul porneam, pământul sta.

Noi nu vedeam în aspra cuceririlor înfrigurare

că-n stepe depărtate cu seara ne-adăsta

sub adormiţi luceferi o altă depărtare.

POPOR NOMAD

Foc, stins, cort strâns, pustiul şi pulberea plecării.

Trecutul drag aici rămâne, dar iată cum în zare

elanul desluşeşte prin umbra depărtării

belşugul laptelui şi-al mierii din ţara viitoare.

SCLAVE

Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins.

Îngenunchiaţi la focuri, ei fremătând privesc

prin măgura de danţuri în ele cum s-a-ncins

îmbelşugatul ritm al plantelor când cresc.

POPAS

Proptiţi în lănci, cu hăţul pe braţ, la focuri mari.

Lumina-şi sună umbrele, parc-ar fi cuvinte;

poporu-aşteaptă zorii cu stinse zări, pe care

să-i treacă prin legendă, cu soarele-nainte.

DESCĂLECĂTORII

Întâiul fum de sate şi-n vale glas de câini.

De-abia-i arat pământul, dar oamenii-l sărută

adulmecând de-acuma aroma primei pâini

şi coasa-ncep cu toţii în gând să şi-o ascută.

CRĂCIUN

Se-oprise steaua, fânul în staul strălucea.

Dar se-ntrista Maria, simţind în ea ciudat

că magul cel mai tânăr departele-aducea

cu fraged iz de moarte în darul aromat.

ARTĂ POETICĂ

Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers.

Mai pură-i ca amiaza cu soarele imens

şi-n ea rezum ideea cu-ntregul univers,

ca-n urmă – snob – să-i aflu un oarecare sens.

ZILE ŞI NOPŢI

Trecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari.

E vânătoarea asta sălbatecă şi crudă

şi-amurgul plin de sânge-i împroaşcă pe hăitari…

La urmă numai moartea prin zări o să ne-audă.

HANUL VECHI

Cu zeghea amintirii la foc de cărăuşi.

Cu umbra ta albastră mai beau din vinul serii,

cum mi-l turnai pe vremuri, când nu bătea la uşi

singurătatea stearpă cu degetul tăcerii.

PREVESTIRE

În codrul numai muguri un sunet de topor.

Stejarii cad cu fruntea în umeda ţărână

şi-ecoul îmi aduce amurgu-ntristător

al sângelui ce-mi curge lumina lor pe mână.

COPILĂRIE

O jucărie spartă, găsită într-un pod.

Mă regăsesc mai singur ca Robinson pe stâncă…

Un şoarece ascultă cum alţii iarăşi rod

tăcerea ca oceanul de-opacă şi adâncă.

TOAMNA COPILĂRIEI

Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.

Alin pe tâmpla caldă zăpezile de mâne

şi-adulmec boarea dulce a cimbrului din sân,

când seara m-argintează cu bruma ce rămâne.

PĂRĂSIRE

Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri.

Trecutule, deasupra-ţi fermecătoare punţi

se-aştern, pe când lumina târziilor iubiri

se risipeşte-n pajişti, în frunze şi pe frunţi.

CONAC DE ALTĂDATĂ

La scări părăginite de suflet, surugii.

Atâtea mirişti goale şi-o toamnă-atât de lungă –

şi dă târcoale bezna cu negrele-i urgii.

Cu pocnetul de puşcă, pândarul o alungă.

SINGUR

Prin pulberea de aur ca toamna în zăvoaie.

Amiezi brumoase-n frunză… Ascultă… A sunat

singurătatea zării şi-a mea, târziu, – şi-o ploaie

albastră-mi bate-n frunte frunzişul luminat.

VEVERIŢĂ, TOAMNA

O frunză roşie suie pe ramuri, alte cad.

Îmbrăţişând amurgul, culegem în priviri

apropiata seară, ca printr-al vremii vad

însinguraţi să trecem cu steaua-n amintiri.

POETUL

Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.

Pe frunte luna moartă ca pe-ape-a luminat

cu sărutări de seară şi tristul voievod

îşi lasă fruntea-naltă pe lutul îngheţat.

VÂNĂTOARE

În zori prin ceaţa roză un sunet surd de moarte.

E-o tulbure lumină pe coarnele de cerbi

şi ploaia risipeşte mătăsuri moi, departe,

ca-n basme, peste cornul vânătoresc şi ierbi.

INIMA

O viaţă-ntreagă bate la poarta liniştirii.

Te-aştept să vii prin ploaie, cu bufniţa pe umăr;

vom asculta-mpreună cum şoaptele-adormirii

mai cântă-n mirişti. Stelele-ncep să mi le număr.

TEMPLUL ANTIC

Încremeniră patru coloane, cerul, marea.

Simfonizând în harfe elegiacul mit

al nimfei, peste care mai plouă aur zarea,

vântreaua bate muzici în valul adormit.

MARMURĂ GREACĂ

Sub cuta caldă-a pietrei simţi trupul unui zeu.

Auzi un murmur tainic prin veacuri cum străbate

şi clopotele-albastre îl flutură mereu

prin lutul cald al ţarnei şi-n ierbile-nserate.

FRIZĂ

Strunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat.

Eternitatea, însă, a-nceput pe zeu să-l doară

şi simţi că-i oboseală în braţul încordat:

ca om s-ar da din nou vieţii, numai ca să moară.

FRIZĂ

De când îţi legi sandala s-au dezlegat milenii.

Dar meşterul mai doarme şi piatra plânge-n soare,

când flacăra amiezii mai flutură vedenii

de sânge şi de aur pe vasta depărtare.

FRIZĂ

Pe piatră stau eroii, în ea dorm zei ascunşi.

Lumina-n vis i-asmute şi-i plouă înstelarea

pe umerii târzii de lună. Tu-ascultă cum pătrunşi

de apa morţii, calmă, în piatră-şi cântă zarea.

PĂSTORUL

Cu fluierul la gură cum tace, codrul cântă.

A curs vuind tăcerea-n şiştare de azur,

dar seara o re-ntoarce la fagi: lumina sfântă

a păsării măiestre vâsleşte împrejur.

SAN FRANCISCO NEL DESERTO

Din cerul apei moarte cresc seara chiparoşi.

Mai văd pe sub amurguri, încununaţi cu laur,

rugându-se, umilă, o ceată de leproşi –

şi-o-ntreagă seară curge în rănile de aur.

STĂPÂNUL MĂRII

În plasa lor pescarii au prins un zeu străin.

S-a zbuciumat adâncul înfuriatei mări,

dar el a liniştit-o cu semnul mânii, lin, –

tălăzuind furtuna spre alte depărtări.

SÂNGELE VIEŢII

Ca vremea nu se-opreşte, ca moartea nu-l aud.

În trunchi mai cântă dulce pământul întristat

şi-o ciută paşte soare-n frunzişul încă ud

de rana stelei, care aici a-ngenunchiat.

Mircea Streinul: Trei fabule

Domnului

OCTAV ŞULUŢIU,

pentru o revenire,

cu drag aceste pretexte lirice,

M. S.

Curcubeul

Elanu-l aruncase arc pe cer şi-ntreaga lume

se bucura, şi toţi copiii îl strigau pe nume,

dar dânsul, observând că nourii i-acopăr zarea,

le spuse, neputând să-şi stăpânească indignarea

„Sunteţi meschini! Mereu

invidia vă roade pân-la inimă;

de n-aş fi curcubeu,

v-aş face k. o., însă-mi ştiu păstra prestanţa

şi pot s-afirm că minimă

vi-i importanţa!

De n-aţi fi voi, pe cele patru zări

culorile mi-ar străluci ca mări

de nestemate”.

Grămezile de nouri se priviră,

întâi mirate,

apoi mai vesele; la urmă izbucniră

în râsete, de răsunară

în geamuri stropii – vesel cum răsună

în codri tunetul de primăvară,

şi-ndată dispărură după zare,

rostogolindu-se cu voie bună.

Se umflă curcubeul, tot mai mare

să crească

pe-albastrul cerului zăvoi, în care

un singur nour mai rămase, să privească

desfăşurarea mândrului tezaur de culoare

şi-o clipă se opreşte însuşi prea grăbitul soare.

„Dar asta ce-i? Culorile îmi curg în gârlă… Frică

mi-i, Doamne… Verdele-mi se strică…

Albastrul s-a pierdut… şi violetul… Mor…

O, nour, drag prieten, vină-mi în ajutor…”.

Însă nourul zâmbeşte şi aleargă după zare,

şi-n aceeaşi clipă,

curcubeu-şi pierde ultima culoare,

pe care-o ia o vrabie pe-aripă.

Revolta plantelor

S-a-nfipt la marginea terasamentului o păpădie,

din fire galbenă, ca fiecare,

şi zi de zi priveşte cum acceleratele sfâşie

văzduhu-albastru, prăbuşindu-se demente-n zare.

„Frumos e, Doamne, să te poţi mişca, să vezi întreg pământul,

s-alergi spre-albastrul munţilor, departe,

să simţi cum se-nfioară frunzele, când bate-n ele vântul,

pe scurt: destinu-n toată lumea să te poarte”, –

constată păpădia,

iar macul de alături

îşi pleacă pălăria

şi doleanţa o transmite

cochetei mături,

iar mătura, la rândul ei,

îi turbură fasolei adormite

siesta, să-i comunice imediat celei

mai bune-amice că-n curând o nouă eră

va-ncepe şi că blonda păpădie,

cuprinsă de-a voiajurilor nostalgie,

ar vrea să zboare-n stratosfera.

Nici na trecut o zi, şi-ntregul continent[1]

… e-n freamăt: toate plantele

– stejarii, palmierii, brazii, elegantele

ferigi, ciupercile, sinistra mătrăgună,

tutunul, varza, morcovul, ridichile de lună

etc. etc. – au aderat

la punctul de vedere exprimat

de păpădie.

„E pur şi simplu tiranie

să fii etern legată de acelaşi loc”, –

susţine dârz răchita, –

„când orice dobitoc

îşi mişcă unde vrea copita”.

„Aşa e!” – urlă castravetele,

– „Noi vrem picioare”! –

Se-nfurie flegmaticul dovleac,

sătul de-atâtea băi de soare.

Discretele

zorele tac

şi-n gândul lor,

pe care, diplomat, l-ascund

în creierul fragil de vegetal,

pe-albastrul fund

brumat de pal

caliciu,

susţin că-i „… tot un drac de ai sau nu picioare!”.

„Adevărat supliciu

să stai mereu în baltă,

de-a valma cu brotacii!” –

afirmă papura înaltă,

iar ochiul-boului, vulgar,

înjură de toţi dracii

şi-l secondează – cine-ar crede?! – pudicul mărar.

„Greva foamei!” – murmură stejarii-n barbă;

ca s-arate ce subţire-i e obrazul,

„Greva foamei!” – cere prazul;

De la frasin pân-la iarbă,

„Greva foamei!” – e parola generală,

pentru care socul, ca să se-afle-n treabă,

din bobiţe-şi cheltuieşte stropul ultim de cerneală.

Plictisită de scandal, natura-ntreabă:

„Vreţi picioare?”.

– „Vrem picioare!” –

îi răspunde-al plantelor popor,

iar natura, resemnată,

îşi şopteşte: „Doamne, fie voia lor!”.

■

… şi, pe dată,

unanim un chiot pân-la ceruri se ridică:

bucuria plantelor e mare,

căci, în fine, le-au crescut şi lor picioare.

Nebuni de fericire că utopica speranţă

li s-a-mplinit,

întâi cu frică,

apoi cu siguranţă,

din codru toţi stejarii au ieşit,

cu fagii după dânşii, la plimbare,

iar din parcuri, în agale promenadă, –

ram la ram cu salcia pletoasă,

zgomotoşi, platanii se-mbulzesc la stradă.

Cartofii au plecat la mare,

a broaştelor mătasă

descinde la oraş, intrând în cafenele, –

şi-n ziare

întreaga lume a citit

că verzele au invadat tramvaiele municipale,

că papura preferă avionul,

că volbura s-a instalat

în sere, izgonind suavele

produse ale florei tropicale,

că firavele

pansele

au găsit

cu cale

să se-mbete

şi că napii s-au cam dat la fete.

■

Însă… pe-nserat,

iată că trei verze-au leşinat

şi cumpliţi fiori

au cuprins vreo zece

morcovi graşi şi bălăiori,

căci căldura a-nceput să-i sece;

Doamne!, straşnic ar fi vrut să bea

un strop de apă rece –

dar, vezi, asta nu se mai putea,

căci rădăcinile – uscate –

s-au transformat – dar toate, toate! –

în virgule şi semne-ntortochiate,

buchii şi glagoare,

interpuncţii de-ntrebare,

exclamare,

şi-alte bazaconii

scoase de prin dicţionare.

Vai, ce catastrofă![2]

E bolnavă păpădia –

– prazul spune: „Soro, gălbinare!” –

şi-o ciupercă şi-a pierdut în îmbulzeală

pălăria;

verzele, nebune,

se dezbracă-n pielea goală;

la o cafenea, tutunul

a-nceput să-njure cu mărarul şi alunul

că de vină-s păpădia şi cu macul:

„Ducă-se la dracul!

Ei au pus la cale

chestia aceea că ne trebuie picioare!” –

şi, cuprins de indignare,

napul – deh! sanguin… –

şi-a luat bastonul.

„Hai cu toţii,” – spune, – „să-i turtim fasonul!”.

Tăbărând asupra bietei păpădii,

harşti!, i-au tras o mamă de bătaie,

de-au făcut-o tot cucui şi vânătaie;

macul – că era mai tont… –

s-a ales c-un simplu ghiont.

După asta-ntreaga plantelor trufaşă naţie

iată că trimite la Natură-o delegaţie,

ca-n genunchi s-o roage să le dea iertare:

„Maică bună, noi nicicând nu vom mai vrea picioare!” –

şi s-au pus pe tânguit

(păpădia … mai ales!) –

„Ah!” şi „Ah!” şi „Vai!” şi „Vai!”

de credeai

că sfârşitul lumii a venit.

Atunci Natura, marea,

veşnic înţelegătoarea

Natură, s-a-ndurat

şi copiii şi-a iertat –

ca să fie toate

Domnul cum a dat.

■

Fabula morală n-are,

dar şi-o poate face fiecare…

Cernăuţi, la 17 iulie 1939.

Dialog inedit între Don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Doi călăreţi se iviră de după o culme. Caii lor mergeau la pas (e de notat că unul dintre cai era măgar…). Soarele prăjea drumul pietros şi cerul se credea fântână, întunecându-şi în consecinţă albastrul.

Unul din călăreţi avea pe trupul său osos, înalt, o armură, iar celălalt se simţea mai comod într-un leibăraş de culoare problematică.

Cel înalt călărea pe-o iapă roşcată, ca şi stâncile dimprejur, iar măgarul celuilalt semăna cu stăpânu-său. Cei doi oameni continuau o convorbire începută de vreun ceas.

– Stăpâne, eu zic că eşti mare… Mâna Domnului îţi va ajuta să învingi pe toţi dracii şi geniile rele. Şi atunci tris­teţea ta se va preface în curcubeu de bucurie.

Cel înalt zâmbi şi-i răspunse, prefăcându-şi într-o ploaie de lumină ceţurile feţei:

– Tu eşti un vrednic scutier, dragul meu Sancho. Numai că n-ai citit destul şi eşti cam prost, ceea ce nu e însă păcat. Când ne vom întoarce victorioşi, îţi voi pune la dispoziţie biblioteca mea şi înţelepciunea cavale­rilor se va pogorî şi asupra ta. Eu sunt luptătorul pentru dreptate, şi gloria omenească nu mă atrage. Bunătatea izvorăşte din sufletul meu şi oamenii n-au de unde să mi-o dea. Bietul meu Sancho! Ce naiv eşti! Gloria va creşte din mine ca o floare de argint. Ceilalţi mă vor invidia şi-mi vor spune „Nebunul!” – ca prietenul meu, bărbierul. Din mine, Sancho, izvorăşte strălucirea, ca sângele din trupul martirilor lapidaţi. Toţi ceilalţi sunt reflexul meu. Cu mine va muri o lume. Cu fiecare om moare o lume. Numai că lumea unuia e mai frumoasă, iar a altuia mai urâtă. Cine a fost nebunul, care a spus că lumea este una? Lumile sunt milioane şi milioane. Da, da, Sancho, şi nu căsca gura ca bravul tău măgar când zbiară! În orice vietate, de la ţânţar până la elefant, e câte o lume. Ai omorât un ţânţar, şi ai distrus un univers. Gloria, iubitul meu Sancho, o poate năzui numai acela, care vede totul mai frumos. Pentru asta trebuie să ai încredere în tine însuţi. Uite: acuma am scui­pat. Opreşte-ţi măgarul şi priveşte. Vezi în nisip strălucirea aceasta diamantină? E scuipatul meu. Razele soarelui îl fac strălucitor.

– Da, mărite stăpâne! E ca un diamant.

– E astfel, fiindcă a fost scuipatul meu, şi razele soarelui l-au înnobilat. Meditează, bravul meu Sancho, meditează! Asta e mama înţelepciunii.

Cei doi călăreţi porniră mai departe. Albastrul cerului era tern şi peisajul terestru arid. Umbrele consumau în mers culoarea roşcată a drumului.

Deodată, călăreţul cel scurt se opri şi scuipă. Vru să vadă stră­lucirea, însă nu erau decât nişte stropi murdari, în­cleiaţi în colb.

Cel înalt surâse trist şi spuse:

– Vezi? Eu am scuipat pe nisip. De aceea strălucea. Tu ai scuipat în colb, şi scuipatul tău s-a prefăcut în glod, scumpul meu scutier! N-ai avut încredere şi providenţa ţi-a aruncat saliva în gunoiul colbului. A mea a fost con­dusă pe nisip. Sancho! Sancho! Mi-e teamă pentru gloria ta!

Cel scund şi gras vru să spună ceva, dar cel înalt o şi pornise la galop, căci zărise pe culmi, în bătaia soarelui, morile de vânt.

[1] …să-i trecem sub tăcere numele, indiferent

de ce vor spune mai târziu, în manuale,

pedanţii comentatori ai întâmplării epocale,

pe care o narăm…

[2] S-o descriu, mi-ar trebui

o carte-ntreagă, nu o simplă strofă…

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

Prietenului LEON ŢOPA

pentru anii ce vor veni

această carte cu

ZECE CUVINTE

ALE FERICITULUI

FRANCISC DIN ASSISI,

M. S.

I.

Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui

de larguri peste timp, în care pentru noi

se roagă, – seara din adâncul cerului

răcoarea s-o reverse în albastre ploi.

Veniţi aici, tăcerea unde-i mai stufoasă

şi pinii aromesc mai dulce târzia după-amiază,

la inimă să-mi poposiţi, sfioase, ca-ntr-o casă,

în care peste geam se-aşează,

ca soarele pe vechi copilării,

trecutul plin de bălărie şi melancolii.

Iată, eram şi eu odată ram –

şi râdea pământul prin mine la soare;

deplin pe-atunci mă bucuram,

culegându-L pe Dumnezeu din mii de izvoare.

Apoi, veni o seară, când,

simţind cum o dulce-oboseală în frunze-mi pătrunde,

aş fi vrut să mă duc, fără să ştiu unde –

şi-i auzeam pe ciobani în vale atât de vesel cântând.

Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;

prin colibe fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,

se ridica peste case, – şi bine

îi veneau lui Dumnezeu

mireasma fânului proaspăt cosit

şi-aroma frunzişului meu.

Ardeau de-atâta luceafăr depărtările,

pe care le sunau în tălăngi oile

şi se strângeau după lună cărările, –

şi n-au priceput de ce mă-nsetează ploile.

Abia când primul ram s-a desprins,

am bănuit o suavă sfâşiere,

care şerpii pe trunchi mi-a încins, –

şi totul s-a făcut tăcere.

Numai îngerii arborilor, care le stau

de secetă şi de-ajutor,

ferindu-i, pe cât au

în putere, de trăsnet şi de topor, –

băteau mai larg din aripi, luminând

seara până-n adâncul pădurilor.

Când am căzut,

i-am mai auzit plângând

în albastrul serilor lut.

Dar iată vulpea că-şi zburdă toamnele-n amurg

şi lupul se-nfăşoară-n umbra nopţii apenine;

azurul şi l-au stins şi-ntunecate curg

molaticele codrului coline.

Dealul urcă lin, pădurile coboară

prin râuri de lumină; zarea-ngenunchează

în frunza limpede-a pădurii – căprioară –

şi bea un soare-ntreg din fiecare rază.

Cătunu-ntreg în fumul serii sună

de roata carelor cu grâu şi voie bună;

ţăranul, numărându-şi clăile,

voios răstoarnă căile

şi-i vine chiotul pe buze –

de-l îngână văile

şi cumpăna fântânilor ursuze.

Din marginile zării

domol se lasă pacea; pe câmpii –

cu vântul slobod al noptării

aleargă negre şi tăcute herghelii.

Ca lacrima răsare Vesper; este ora

dorită a odihnei şi-au tăcut năierii;

pe fagi s-a scuturat de limpezimi sonora

chemare-a buciumului drag şi-oierii,

trezindu-se, vă cheamă şi vă-mbie

la somn, căci ulmii şi tufişul nu se ştie

ce lacome sălbătăciuni ascund

în umbra lor adâncă de iezer fără fund.

II.

Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale,

s-a odihnit peste seară, ca un ţăran;

de-atunci amiroasă, ele, ca un lan

când îmi scutur de pe umeri ploaia la vale.

Februarie cu zăpezile moi nu e mai dulce,

cu tot soarele lui de palide luciri,

ca suavele contururi, când încep să se culce,

ale degetelor pe catifeaua cu-albaştri trandafiri.

Cum înserează-n odaie! Umbra lunecă

pe geamuri, ca-ntr-un lac târziu;

mâinile se-ntunecă, se-ntunecă…

şi frunzişul de lumină nu le mai ştiu.

Totuşi, le simt căldura de lut

sărutat generos de soare şi bunătate, –

vom rămâne la margini, fără-nceput,

să ne comunicăm din albastra irealitate.

Dă-mi braţele, să simt din ele cum adie

mirozna crudului pământ, –

şi-apoi să ne-mprăştiem în veşnicie,

ca o ploaie purtată de vânt.

În lut te dumic, seară mare ca niciuna;

ca şoldul tău mai dulce nu-i colina când coboară

în valuri repezi cu luceafărul şi luna,

iar negura pe umeri câmpeneşte te-mpresoară.

III.

Prin ploaie trece Dumnezeu, şi mai departe

alunecă tăcuţii paşi; ai spune: iată

că trece Dumnezeu cu ploile prin moarte

şi nu-L urmează alba îngerilor ceată.

Ai vrea pe urma Lui să luneci – ca-nserarea –

pe unde-au drumărit singurătăţi de soare,

dar prea puternic te-nspăimântă fluturarea

văpăilor şi încă n-a căzut pe floare

târzia brumă-a toamnei tale, ca să ştie

piciorul nedeprins pe unde să te poarte

şi-ncotro-i cărarea

ce duce peste moarte

la-ntunecata veşnicie.

Ascultă… ascultă…

îngeri negri de pământ

merg prin ploaie, merg prin vânt;

unii au aprins fanare,

alţii, mai săraci, o lumânare.

Sfinţii au ieşit în lume,

L-au chemat pe straşnic nume,

dar pădurea L-a ascuns

peste largul beznei nepătruns.

Prin ploaie simt cum Dumnezeu se roagă, –

veciile în urma Lui se leagă.

IV.

Aicea, Isuse-Doamne, e casa bogatului.

Priveşte: sunt zeci de câni în ogradă.

De-avar, nu-i lasă voie fârtatului

soare să intre în casă,

că-i mănâncă toată culoarea

veştmintelor de mătasă,

iar inima şi-a-ncuiat-o în ladă,

ca să nu-l îmbie sora milă

cu-mbucătura, pe care el o-nghite-n silă.

După fereastră, a dat perdeaua,

calicii să nu-l simtă cu aur la piept;

de când l-a lovit pe bogat damblaua,

vrea popa să-l facă drept

la suflet, dar altă grijă n-are

bogatul decât grâul din hambare –

şi-n inimă i se-nmulţeşte neghina

ca pe mirişti. S-a stins lumina

în casa lui. Isuse-Doamne, să nu crezi

c-a pornit prin vis, ca luna pe livezi,

ci-şi cruţă seul şi uleiul nici măcar

sub icoana de când erai mic,

aşa de frumoasă

–  Maica te mai ţinea pe-atunci acasă! –,

nu pâlpâie la fruntea ta de cleştar.

Stă ca-n iad, la mare-ntuneric, şi slugile-l aud

cum mâinile-n aur şi le spală;

până şi luceafărul,

de lacrima îngerilor ud,

îi ştie de frică şi-i-nconjoară moşia –

parcă numai mărăcini şi boală

i-ar fi între haturi, iar buiecia

tinerească-n poartă i se-opreşte,

căci vătaful pocneşte

din bici şi cânii o latră lupeşte,

iar stăpânul surâde zălud.

Peste drum, sărac, e dulgherul, ca acela care

pe Tine Te-a crescut; seara, uneori,

iese la poartă, să vadă

dacă nu cumva Te re-ntorci,

şi-ntreabă de călători

dacă n-au aflat voce vestitoare –

iată-l! e bătrânul, care vorbeşte-n ogradă

cu Maria.

Zâmbetul Ei, zâmbetul Mariei,

zefirul tristeţii, ploaia bucuriei…

Luna, stelele şi soarele

îi curg pe fată;

pe-obrajii Ei de bună-dimineaţă,

ceru-şi murmură izvoarele…

Porneşte Maria-n amintire

cu Iosif, dar fără Tine,

spre-un depărtat Egipt şi-n lunga-i rătăcire

a vis Îi vede luna pe coline.

Priveşte, omul sărac…

El, când a văzut că i-s goale hambarele,

uneltele şi le-a luat,

a adus în lanuri soarele,

grâul de l-a secerat.

Şi-a ostenit mâinile,

ca pe nişte cai la pădure;

n-a mai ştiut cu săptămânile

ce e veselia şi, prin sat,

au început să-l râdă şi să-l înjure.

Când grâul şi l-a adus acasă,

în două cu neghină l-a văzut;

pâinea îi era pe masă

ca un bulgăre de lut

şi sufletul i s-a făcut

pasăre sfioasă,

care l-a durut.

Dar, fără prihană,

numai la Tine se gândeşte;

dacă i-ai dat şarpelui hrană,

desigur că şi săracul şi-o găseşte,

Unde-i lumina subţire

ca unghia lunii, când e nouă,

să mergem, Isuse-Doamne, tot pe fire

de păianjen şi pe stropi de rouă.

Acolo de-aseară a intrat,

la pruncul morarului,

sora moarte – de-l caută oamenii bătrâni

prin mâlul din fântâni

până-n adâncul pământului.

Aici, sub cumpăna odăii afumate,

cuprins de libido sciendi,

se frământă nebunul înţelept

şi se bate

cu pumnii în piept –

că Te-a pierdut departe,

în vreo pagină de carte.

Îmbrăţişaţi, ţăranul

cu ţăranca lui visează

cum vântul le tălăzuieşte lanul

şi că fiecare

spic de grâu e-o rază

cu-nvolburări de soare.

La vale, stă-nchis ucigaşul;

fratele şi l-a omorât

şi va fi spânzurat pe imaşul

paşnic, unde murmură ierburile.

Să mă rog, Doamne, pentru el,

ca pentru un copil rătăcit;

oare eu sunt mai puţin mişel

şi niciodată n-am păcătuit?

Cât mi-a trebuit, Doamne, să mă adun

din luceferii umezi ai tâmplelor Tale,

câte zăpezi de lună, câtă amiază de soare

până la această vale

a plângerii!

Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale,

ca să se prefacă-n sânge – sângele meu;

câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu,

ca să se prefacă-n sângele meu?

Va trebui s-alerg cu cerbii în pădure,

să-mi lipesc urechea de jilavul pământ,

ca să Te-aud moarte, să Te-aud depărtare,

să Te culeg din soare, să Te aleg din vânt.

Cine, Doamne, oare cine,

nu ştiu, Doamne, cine

în tăcerea inimii

m-a-ntrebat de Tine.

Mă cuprinde-un sălbatic dor

de ţărnă şi de tăcere;

desluşesc în cântecul izvoarelor

cum pământul mă cere

de la un veac întârziat,

care-n neguri s-a legat.

Isuse-Doamne,

poate-n mila Ta

mă vei ierta

dacă gura nu şi-a măsurat cuvântul;

Tu ştii că n-am asemenea învăţătură,

însă cine învaţă vântul

să zboare şi soarele să răsară,

luceafărul să ardă

şi ziua să se facă seară?

Isuse-Doamne,

prin satul meu Te-am dus

cum am crezut mai bine,

să-l vezi în amănunt, cu ochii mei omeneşti;

e timpul să Te-ntorci, că iar e la-nceput,

pe măguri, soarele – şi-n inimă îmi creşti

prea mare, ca să Te mai poată cuprinde

cu toată lumina dimineţii, care Te-aprinde

în ochii mei ca-n zarea mătăsoasă.

Curând ciobanii vor suna

hore câmpeneşti în nai:

e timpul să Te duci în rai,

iar eu acasă,

la cărţile şi la prisaca mea.

V.

Binecuvântează, frate soare,

fruntea care ţi se-nchină;

fă-mă, Doamne, larg şi depărtare,

şi mă bate cu lumină;

fă-mă, Doamne, brumă şi răcoare,

fă-mă apă, fă-mă rouă –

să mă soarbă cerbii în izvoare,

mestecat cu ceru-n două;

binecuvântează, frate soare,

mâna slabă, care scrie;

fă-mă, Doamne, luminiş de zare,

sărutat de-albastră glie;

fă-mă, Doamne, vânt de floare,

să mă ia-n aripi albina,

fă-mă, Doamne, nour de-nserare,

să-i port soarelui lumina.

Frate, eu te-aud în lut cum spui

rugăciunea grâului

pentru pâinea viitoare,

frământată în sudoare;

frate, eu te văd cum luminezi

rădăcinile-n livezi –

toată iarba, cât de mică,

mănăstire se ridică;

frate, eu te simt în fiecare spic,

bob de sânge, soare mic,

veşnicie foarte mare,

strânsă în nimic.

Te-nalţi dominator şi pur

din mănăstirea codrilor de-azur;

mai fumegă tăcuţi pe mări

luceferii albastrei depărtări

şi lanurile se-nfioară

de parc-am fi ţărână-ntâia oară.

E-n tine-atâta bunătate,

încât din fiecare strop de rază-ţi creşte

o nouă şi ireparabilă singurătate –

şi-atunci te risipeşti împărăteşte

în nesfârşite ploi

de aur peste noi.

Când răsări, tac muzicile-nalte ale stelelor,

noaptea mai vibrează-n oceane;

auroră, îmbrăţişează-mi munţii,

alungă umbra albastră

din umezeala pădurii.

Mărire ţie, prietenul lui Dumnezeu,

fratele stejarilor şi-al grâului;

câte milenii au trecut

prin lumina ta

de la-nceput?

Tu, care mângâi pietrişul

din mâlul fluviilor ursuze,

primeşte mâinile mele,

potir pentru inima ta.

Totul va fi un cântec înalt, peste stele.

VI.

Trec orbii, ducând în mâni castroane

cu supă aurie, care fumegă îmbietor;

azurul le-aşează pe frunte coroane

ca îngerilor.

Mănâncă-n tăcere, carii cum rod

în copac; supraveghetorul tăcut se plimbă;

unui copil i se face nod

în gât: a simţit o muscă pe limbă.

După ce-au spus rugăciunea, au ieşit în ogradă

şi-au început să pipăie soarele, ca pe Hristos, –

căci numai cu mâna şi fruntea pot să vadă

orbii cât e de frumos.

VII.

Aripile mândriei ţi-au căzut,

Dumnezeu te-a-ntunecat;

apropiindu-te de lut,

n-ai căzut în păcat.

Ca şi când ai fi mers printre mii de mărăcini,

deasupra ta s-au scuturat

nişte ploi de lumini

ca un aur ciudat.

Ţi-au plesnit buboaiele pe frunte

şi-ţi curge-n ochi sângele vâscos;

departe vuieşte, ca dintr-un munte,

dimineaţa cu sunet apos.

Până şi cânii au început să te-nfrunte,

lătrându-te-n ogradă;

n-ai cum să te aperi cu mâinile ciunte

şi doftorii nu vor să te mai vadă.

Li-i teamă, tuturor, de putreziciunile tale,

uitând că sufletul li-i asemenea

buboaielor, care desfrunzesc petale

de puroi cu licăr de stea.

Eu pun urechea la pieptul tău chinuit,

aud inima, inima ta,

care-i ca soarele când a răsărit

întâia oară deasupra mea.

Frate lepros, este-un fel de răcoare

mai curată ca bruma în ascuns;

prin zdreanţa obrajilor prietenul soare

până la os ţi-a pătruns.

Dar e un miros înalt de stele

în carnea ta, şi de livezi;

că trece Dumnezeu prin ele

nu-ţi vine să crezi.

După ce vei muri

– sfânta moarte e-aproape –,

mai frumos vei răsări

ca un luminiş de ape.

Te vei înălţa fag şi-n fiecare

seară voi veni cu oile,

s-aud murmur de depărtare

când te-or bate ploile.

Ne vom ruga împreună,

ca nişte crini ai Mariei;

vom asculta cum ne sună

clopotele veşniciei.

Vom fi ca nişte munţi în furtună.

VIII.

Însomnoraţi, sub pământ aşteaptă anii

adunaţi împrejurul stejarilor căzuţi;

cu aur în mână umblă ciobanii

să cumpere cântecul luceferilor muţi.

Cerbii cad în genunchi, loviţi de săgetători vicleni;

au mai mugit odată, pentru dealuri,

şi s-au coborât pământeni,

cu fruntea-n lut, ca-n răcoroase valuri.

Sângele s-a potolit pe frunzele ude,

vulpile-adulmecă vânatul răpus;

cornul vânătoresc s-aude

căzând ca ploaia şi cântecu-i sus.

Lupul linge sângele cald, ca de soare,

şi urlă-a vis, de-i răscoală

pe urşii adormiţi; pe zare

noaptea mai curge domoală.

Este-o oră liniştitoare a serii,

când fratele Vesper iese cu turma la drum;

departe scânteiază fulgerele verii,

dar fără tunet şi ploaie acum;

ca pe zăpadă păşeşte lupul înfometat,

orbii răscolesc prin scorburi după o iarbă anume,

semănătorul cuvintelor a însetat

şi-ncepe să bea tăcere; sătenii fac glume,

de care zâmbeşte lumina lunii, de sus;

nourii, cum îs albi, deşi seară,

sunt apele, în care surâde soarele;

ca ei sunt bisericile, bunăoară,

când gâlgâie-n potir izvoarele

de sânge ale Domnului nostru Isus.

În astfel de timp, simt o sălbatecă dorinţă

după înneguratul pământ;

aş vrea să fiu numai suferinţă

sau o frunză purtată de vânt.

Pământ, pământ!

Sfinţitor şi binecuvântat pământ!

Să te simt pe frunte, luminare,

ascunziş de seară, ascultare, –

frate cu sobolul şi cu aurul să fiu,

rădăcina fagilor să mă cuprindă

cu mâni alinătoare

pe sicriu, –

serile şi stelele,

apele şi ţarina,

livezile şi nourii

să-mi şoptească.

Pământ, fratele soarelui,

deschide-ţi braţele de piatră,

pământ, prietenul luceafărului,

în ce afund nepătruns

pe Dumnezeu L-ai ascuns?

De ce, însă, mi-i teamă,

moarte, mamă?

De ce negurile se risipesc

pentru un întuneric împărătesc?

E, Doamne, totuşi, prea curând.

Mi-i ruşine cum luceferii m-aud plângând.

IX.

Pentru tine nu mă pot ruga, frate întuneric,

Lumina s-a făcut sânge; soarele, povară.

Eu te-aud din pământ, gemând, –

te-ascult sub pietre, dobândit seară.

Ca nişte păsări de aur, mâinile mele

te-ar îmbrăţişa, un strigăt unic de stele,

ca glasul Domnului nostru, din stejari.

Eu ştiu unde e adâncul tău, frate întuneric,

stăpânul corbilor, al pajerelor,

al miorilor negri, al ceţurilor, al ulilor.

Sufletul meu e ca un argint întunecat,

numai că fără voie, deci fără păcat.

Cine te-ascultă de veacuri, decât soarele,

când noaptea curge din inimă, ca peste-o vale?

Ţărmul, unde vin la domnia strigoilor

mâinile noastre, desfăşoară o calmă uitare –

ca din ascunsele-i lumini

să răsară o-ndurerată zare.

Îngenunchează la fruntea ta de luceafăr

întunecimi, duhul fără sfârşit al mormintelor.

Părinţii noştri unde s-au dus, fără uitare,

Parc-ar fi fost neguri?

De ce, când ar, aud gemând

pământul fără lacrimă?

Dacă nu mă pot ruga pentru tine,

eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu,

cum stă soarele, acasă.

Mâinile tale amiroasă

a sulfină şi-a pas de înger cu lumină, frate întuneric.

Eu sunt bun pentru cine

stă aproape de tine, ca o cruce, care

s-a-ntunecat de prea mult soare.

X.

Şi-acuma, Doamne, am rămas cu Tine

să stau de vorbă. Inima-mi tresare,

iar glasu-mi scade şi-i atât de bine,

că-n răsuflarea Ta de-albastră glie

mă simt ca păcuraru-n dulcea înserare,

când somnul ni-i prieten şi-n cărare

dulăii îl aşteaptă cu lătrat de bucurie.

Ca aburul pe codri, zarea

uşor se pierde prin fereastră;

aleargă-n mirişti depărtarea

şi-n frunze-i seara iar albastră.

Curând va-ncepe toamna fumurie…

Răcoarea serii aspre mă-nfioară

şi-i în aer ca şi când o liturghie

s-ar pregăti. Vrea robul Tău să moară,

Doamne.

Vrea-n arbori iar să treacă, iar în grâne

să circule, spre-lauda Ta, şi-n rouă

să-şi aburească răsuflarea, pâine

să-i fie inima, ca-n două

să i-o frângi.

Pătrund de-acum apropierea

de floare-a frunţii Tale înstelate,

de-acuma inima, ce-n pieptu-mi slab mai bate,

e-a Ta – şi-a Ta e şi tăcerea

ce-mi urcă umerii cu aripi de eternitate.

Odaia, Doamne, plină-i de tămâie

şi, când veşmintele-Ţi adie

ca vântul slobod la câmpie.

Te simt trecând prin grâie

ca prin veşnicie.

Mi-i ca şi cum m-ar fi-nserat frunzişul

pădurilor de fagi, cu cerbi sfioşi în ele;

sunt seară eu, iar Tu eşti luminişul,

în care-am semănat câmpii întregi de stele.

E-un somn al ţărilor înalte,

pe care nimeni nu-l mai ştie,

că Dumnezeu s-a dus în veşnicie,

iar eu la celelalte.

Din mine ţară am crescut,

azururi leneşe pe-a mărilor singurătate;

pădure-am fost şi n-am crezut –

şi hat de ţarini nearate.

Îmi ştie mineralul boarea gurii,

mă poartă apa-n glii legănătoare;

la fruntea-mi, care-i ploi de soare,

nicicând n-abate umbra stearpă a pădurii.

Oare suntem altceva decât o seară –

sau amiază, în care Dumnezeu

stăpâneşte, şi nu sună mai clară

inima, atunci, de sângele meu?

E sufletul unora crin subţire

de-argint cu fulguiri albastre de ninsoare,

al altora – o albă mănăstire,

cu turle zvelte, care tălăzuiesc la soare.

Văzut-am rânduindu-Ţi casă

mezinii – trupul Tău de foc

să stea-nlăuntru bine, ca-n mătasă,

iar lumea se mira de unde

răsare-atâta busuioc

şi boarea lui de ce-o pătrunde.

Dar eu m-am ostenit cărare

uşorului Tău pas şi, totuşi, greu, –

şi mult m-am bucurat că sufletul, prin care

– ca-n veşnicie – trece Dumnezeu,

a fost cădere-n lut şi-n timpuri înălţare.

Păşeşte, Doamne, pe cărarea mea umilă

şi codrii Ţi-or ieşi în cale,

să-mi spună, filă după filă,

istoria vieţii Tale,

iar dimineaţa, de-i ajunge-ni rai

cu mine – neînsemnat grăunte! –

aşează-mi, Doamne, sufletu-ntre scai –

lumina lor să-mi sângere pe frunte.

EPILOG

LUPTA ÎNGERULUI CU SATANA ADORMIREA LUI FRANCISC DIN ASSISI

MASCA

1.

Apoi a venit curtea cerească, marea, luminata, căci numai îngerii se mai lăsau la el, seara – şi-albinele, iar toamna era lungă şi frumoasă. Dumnezeu s-a dus în toate bisericile din lume. Clopotele sunau fără auz, în pământ, moartea venea sfioasă, făcându-i legământ gingaş, de mătasă, pentru suflet. Îngerul cu paza l-a îndemnat pe Satana şi-a început o luptă, care-a durat până târziu noaptea.

2.

Francisc a adormit aproape de soare. Moartea i-a intrat uşor prin porţile ochilor, căci ei erau curaţi, deşi fără lacrimă.

3.

Oamenii spuneau că nu mai trebuie soare pe cer, căci faţa lui Francisc luminează îndestul, şi pentru luceafărul de mai sus de soare.

ÎN ASSISI A FOST MARE BUCURIE.

Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

profesor AL. ROSETTI,

omagiu devotat

acest simbol liric,

M. S.

Nun leid ich an einer tiefen wunde…

Stefan George

Erau tăceri mai tari ca piatra sub păduri

Şi-n flacără subţire lunecam tăcut

spre inima pământului, de unde tu mă furi

să fulger liniştea ţărânei care m-a pierdut.

Mă adunam din ploaia soarelui de-amiază,

duceam sub stânci amurgurile-nsângerate

şi-o clipă mă opream s-ascult cum lutul dormitează

visând luceafărul cu noaptea din eternitate.

Ca şerpii răscoleam ţărâni de brumă-naltă

– răcoarea brazilor mă fumega-n cristale –

şi-n legănări tăcute lunecam să văd cum saltă

colinele superbelor oceane muzicale.

Stejarii mă mai cuprindeau cu rădăcina,

dar le fugeam de sub tentacule – departe,

la fund, în ţările pământului, din care lumina

aduce murmurul izvoarelor cu iz de moarte.

Sub negrul lut simţeam cum, totuşi, roze-aurore

se-nalţă pe aripa păsării de foc,

zvâcnind de melodie, – şi-n acele calme ore

de sub pământ cu slăvile mă bucuram la un loc.

Spre mari văpăi văpaia mi-o duceam – lumină

atât de rece eu! – şi culegeam în drum

tot sângele pământului, în inimă să-mi vină

amarul cântec cenuşiu al zărilor de fum.

Dar uneori m-opream s-ascult cum sus aleargă

sub lina ploaie-a lunii cerbul după ciute;

atunci sta doru-n mine vinele să-mi spargă –

şi-n hăuri fără fund mă prăbuşeam mereu mai iute,

ca tropotul copitelor să nu-mi mai sune

cumplita nostalgie după cerurile multe;

în voie mă lăsam, ca matca să-mi adune

de pretutindeni carnea de lumină, – şi s-asculte

durerea-mi, pajere se-opreau, subpământene,

dar oamenii m-au smuls maternului pământ,

să mă prefacă-n bani; avari urâţi cu dragoste ne

băteau, ca sunetul să-i îmbete. Doamne, ce mai vânt

de nebunie din pricina mea în lume!

■

Şi-atunci venit-ai tu, drag meşter fără nume…

Prin focuri purificatoare m-ai trecut

şi zimţii blestemaţi mi i-ai topit în ele;

din aburii albaştri m-am ales – şi-am început

spre slăvile eterne-un cântec nou de brumi şi stele.

Sub mâna ta un sunet de lumini eram,

scânteietoare-auroră şi imens amurg;

vremelnicia lumii-n veacuri aspre o-nălţam,

s-ascult prin mine stelele şuvoi cum iarăşi curg.

Stau astăzi gând – e gândul tău – să mă-mplinesc

şi-ascunsul minţii tale-n mine se trezeşte;

acuma simt în trupu-mi bogăţii de cer cum cresc –

creezi o lume nouă azi, din spirit îngereşte.

Imensă bucurie – ocean de largi azururi!

Desăvârşindu-te în plasma mea de geruri,

tu, meştere, te profilezi de-a pururi

pe-aceste calme, vaste, moarte ceruri,

pe care din sufletu-ţi de rob supus lui Dumnezeu

le-ai înălţat şi iad cumplit, şi rai, spre trupul meu.

Mircea Streinul: Tarot sau călătoria omului

Lui LIVIU RUSU

această carte pentru arta

unei Arboroase eterne

întru eternitatea poeziei,

M. S.

I.

Mai nobil poate că nu fu

descinsul la izvor al ciutelor regale,

luceafărul când te-ncepu

din carnea nafurei duminicale.

Aleanu-ți lăuda făptura

în cântec rumânesc de buiecie

şi-azurul îți tăia privirea pe măsura

albastrelor migdale de prea multă veşnicie.

Spunându-te mai rar şi mai de sărbătoare,

te-am strâns în fluier cum e bine,

că – vezi! – te-adulmecase drum de soare

ca toamna-n blana păduraticei jivine.

La început, am cumpărat – cu stele –

înţelepciunea, pe care-o credeam

a lui Dumnezeu – şi toate cele

stau-n cartea mea, cum mă ştiam,

dar drept mă deosebeau numai fraţii mei

– lupii – şi tatăl meu – pământul –,

şi credeam că gândurile-s ca nişte miei,

spunându-le: – „Aici” – şi: – „Tu, aici” –

ca din cuvântul poetului să nu iasă.

Totul a fost bine, totul a fost frumos,

până mi s-a dus inima de-acasă.

Luceafărul s-a dat jos

şi m-am însângerat;

când seara a ieşit la arat,

o nouă inimă am avut –

şi nu era de lumină,

şi nu era de lut,

era luceafăr curat –

inimă de împărat,

inima, pe care-o am cules.

Aşa am înţeles

De ce mi se-nchinau

pădurile şi fiarele

şi de ce-mi dădeau

înapoi umbra – isvoarele;

totuşi, pajurile a om tălmăceau

pasul meu răsăritean.

Iată: soarele se-nchina

când treceam pe la amiezi

şi nourii cădeau ca nişte iezi,

când mi se ridica

împărăteasca frunte, pe care-o adia,

abia lumină, abia pădure depărtată,

răsuflarea lui Dumnezeu –

înstelare şi-ntunerice deodată.

Nu mă mai răsăreau

soarele, luna şi stelele;

nu mai eram fârtat

cu stejarii; alergau

după mine cânii de lână

şi, când mă luminam

din inimă ca inima munţilor,

îmi cădea de pe frunte

sângele pe mână.

Dam vorbă slugilor să-mi aştearnă

numai pânză de câmp, numai scai,

trupul care îl ardeau ca o iarnă –

de pe-atunci mă pregăteam pentru rai.

Îi cad pe umeri stele

şi, totuşi, e voios;

în mâna lui, stejarii sunt nuiele –

de câte ori păduri n-a strâns de jos!

Aurora-i scânteiază bruma tâmplelor,

luceafărul îi bate gloria-n privire;

în ochi victorii au să se întâmple; lor

nicicând n-or curge nourii a liniştire.

Stând drept îl vezi.

Te-ntrebi ce brad

Zbucni-n livezi

cu cer la vad.

Gândeşti adesea: soarele-i prea mic

pe fruntea lui, şi luna fără strălucire

îți pare când pe ţărmuri nu-i nimic

de seară şi în inimi bună învoire.

Furtunile-au trecut în neagră herghelie

şi uraganele cu fulgere-au stropit

obrajii. Amintirile cu viclenie

l-au încercat, dar el rămase neclintit.

Atunci, din văi cu fumul liniştitelor amiezi

vuiră cântece, să-l muierească;

mai dulci erau-n auz, pe dealuri, horele de iezi

şi tara sa cu mult mai îngerească.

În suflet, larg vuia granitul

lovit cu omenească armă –

şi clincheni în inimi infinitul,

dar mâna lui de cumpănă o sfarmă.

Suceve-ntregi de glorie-a visat,

cetăţi de vis a cucerit, mătasă

îngenunchierea serii s-a lăsat –

şi prinţul sta cu îngerii la masă.

De-atâta clopot – clopote pluteau în aer –

argintul se-nnegrea pe aripi – şi lăută

se face, ca să-l cânt, condeiul ce-l încaier

pe fila de dumbravă, şi ucid o ciută –

în ochii ei să pot citi cum se-nfăşoară

azurul pe destinul prinţului; mi-l scrie

cu cruce lanul-nalt de slavă, ca să moară

şi proştilor să-nsemne mare veselie.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Am intrat în zona

rară-a detaşărilor totale;

în plămâni

lunecă stele de ceară

şi-n ochi, ca-ntr-o casă,

se face seară,

iar pe mâini

liniştitoare amurguri

bat limpede somn.

Dar picioarele-s de lut…

Buboaiele de aur curg

şi vinele subţiri ca-n frunză

s-au pierdut.

Euforie…

Moartea nu se-nvată

în nici o carte;

iată soare

cum cade în ceață –

şi-i moarte,

deşi nu moare.

În oglindă te priveşti;

când îngeri cenuşii

îi lunecă pe ape,

să ştii

că e moartea-n aproape.

Când securea cade pe lemn

şi se luminează casele,

fă-n inimă semn

şi grijile lasă-le.

Când e moarte şi frig

– Doamne, mi-i moarte şi frig –,

frunzele cântă;

luna cade-n şant, îmbătată;

copacii se binecuvântă

şi-n drum,

cu ochii la dealuri,

tremură o fată,

pe care-o latră

cânii de fum.

Alcool… oraşul ca-n febră creşte

peste cer şi trenurile stau;

sufletul printre linii se-mpleticeşte,

iar turlele dau

din cap şi urlă

la nouri, ferestrele fug

şi tramvaiele trec plug

prin carnea tare

de piatră.

Totul – uitare. N-ai voie să ştii

că există cer şi că e albastru, pădurile-s legendă,

n-au fost nicicând în lume câmpii –

astea-s lucruri, pe care le notează poeții-n agendă,

ca să le spună copiilor, seara;

cine povestea că sunt anotimpuri? – aceste

nume: toamna, iarna, primăvara, vara?

Totul – să ştiţi! – e-o simplă poveste…

Nu există decât uitare;

putină zbatere – viață se cheamă;

restul – îngândurare

şi reclamă

pentr-un film ce nu mai rulează.

Umbra mi-i de-amiază.

La margine sunt

regii de piatră, spâni;

în stâncă, armata ne-aşteaptă,

deşi e atât de inegală lupta, –

împotriva visului nu poti să lupți.

Nici o săgeată

– să se sfârşească odată! –

nu cade dreaptă

în frunte, să tulbure circuitul stelar.

Parc-ar fi un sfânt în ogradă –

atât de-ncetu-umblă vecinii;

poate şi-au acoperit fata, să nu-1 vadă.

Să ne aşezăm, până mai e timp, la cină;

– nici un toast nu se va tine,

poeţi aproape de moarte, –

dar totul va decurge cum ştiţi:

vom turna luceferi şi soare

în aceste pahare.

Regii spâni

soli mi-au trimis;

unul mi-a adus

un căprior ucis,

inima să-i scot,

şi să citesc

aproape tot

ce se poate vedea

în aburii calzi

ai trandafirului, din care

curge sânge:

Ne plimbam prin oraş;

vită, n-ai înţeles că totul e inutil –

şi râdeai la lună, cum zvâcneşte

copacul la primăvară.

Zvâcneşte copacul la primăvară…

Totul e inutil.

Nu-i aşa? – spune-mi, de pildă, tu

cum nu-ți ştiu numele.

Beţia asta n-o poți înţelege.

Ce ştii din toată durerea?

E îngrozitor că nici poezia nu mai e durere.

Ar trebui ceva mai tare ca durerea aceasta.

Ce să mai fac?

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite în sânge.

Sunt bucurii la fel.

Presimt porţile acestui pământ.

Ce fel de potriviri să fie

bucuriile mele

de cuvânt?

Una: de-a fi trist –

aşa cum sunt preoţii bătrâni când văd soarele.

Curg în mine toate isvoarele

viitoarei bucurii, unicei, marii.

Oamenii, care-i

dau cerului sângele pentru crepuscul

sunt dintre cei ce scriu

pe fiecare filă

câte un pas mai aproape

de sicriu.

Oraşul, enorm, mai visează livezi

de piatră, crescută cu lună ca inima;

acuma, sunt toate ce vezi

ca sufletul meu şi ştiu cine m-a

pierde-n aceste livezi.

Ia moartea de pe obraji

şi, iată, nu va mai fi crepuscul.

Cuvinte peste inimă,

țara lui Dumnezeu – inima,

cerul lui Dumnezeu – sufletul.

Intrarea în vis e aceasta:

dacă tace odaia, mi se face seară;

când cântă, ştiu ce se va-ntâmpla

și soarele-ncearcă la inimi să stea –

şi totul e ca o vioară

în mâinile unui orb.

Ca să-nvăt moartea, intru în vis;

se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie –

un fel de luminiş s-a deschis,

care fără timp se scrie

în ochii noştri.

Orice lacrimă, atunci,

e sămânţă ca de

nuntă pentru bucuria obştească

a pământurilor, în care şade

orice moarte, ca să crească

limpezimile cerului.

Mi-i întuneric; rachiul în vine

arde – ca trandafirul de dimineaţă;

este oare: „ştiu cine

şi ce” în această lume de ceață,

pe care-o deschid?

Rostul mi-l schimb, cu pământul;

orice poet – din sufletul său răsare felurit:

arborii, ierburile, râurile – totul e-n cuvântul

lui; dacă a murit,

fiecare om e poet.

Stejarul acesta a fost în inima mea;

roua din sânge s-a ales;

ierburile s-au ridicat din frunte, să stea;

copiii, jucându-se, m-au cules

de-atâtea ori din iarbă.

Când n-am mai râs, am ascultat;

umbla foarte-ncet cineva-n ploaie

şi pe furiş a intrat

în odaie;

lumina era ca de nour.

Apoi, abur am simţit –

răsuflare pe frunte;

sufletul s-a citit

fără să-ncrunte

azurul morţii ce-a-nceput.

La tâmple îmi bate,

ca în copilărie,

aurul viu al inimii mele;

cer jos, anxietate

şi nici o bucurie.

Amintirile ar trebui omorâte,

să nu se mai plimbe-n vânt;

amintirile ar trebui să rămână-n pământ –

ca morţii în cimitire.

Vis, liniştea inimii…

Totul poate să fie

cuvânt.

Ia ploaia, dă stele pe apă –

cuvântul stă-n versuri

şi fluierul poate să-nceapă.

Doină pe codri,

doină pe mări,

doină în inimi

şi-n depărtări…

Inima, inima – cine să ştie

că inima poate să fie

lumină şi soare, stea – stea şi poezie?

De-a-i vedea ce e aici,

în suflet şi-n inimă!:

Planetele sunt furnici

şi oceanele pahar

pentru creion – şi nici un hotar

nu va sta-mpotrivă:

poezie.

Cum sună noaptea de os…

Ai strâns în cutie o stea

cu tot ce-a fost mai frumos

în nebunia mea.

Deşi abia ora zece,

lumina lămpii s-a uscat;

Doamne, timpul ce repede trece

şi toţi cum m-au uitat.

În curând ziarele vor scrie

că iar a murit un poet;

totuşi, toate la fel o să fie…

Prieteni,

vorbiţi mai încet!

Foc ciobănesc…

Nimeni nu ştie

în ce suflet arde,

în ce veşnicie.

Când mugurii s-au lămurit

de mătasă, –

solii s-au dus în peţit,

s-au dus să-mi aducă mireasă.

Dacă trăiam mai demult,

poate mă fugăreau prin oraş:

aş fi fost hoţ –

şi m-ar fi spânzurat.

M-aş fi legănat

în vânt şi burghejii

mă compătimeau;

femeile ar fi plâns:

ce tânăr criminal!

Mi-ar fi plăcut

să mă haidămăcesc hoţ de cai:

cum mai chiuiam pe dealuri!

Stelele mi-ar fi alergat prin păr; –

sub picioare, pământul

scapără sori de cremene,

luna-mi bătea lune mici

între gene.

Acuma, nu sunt decât poet –

deşi unii îmi contestă şi asta,

pentru că fiecare cuvânt

e-o nouă stea-n plămâni.

Unul a spus: are prea multe stele

şi prea mult azur în versurile sale

– dacă oamenii s-ar uita mai atent

la cer, ce bine-ar fi, Doamne! –

şi alte lucruri de-aceste-au mai spus.

Ce ştiu ei!

Ce ştiu ei…

Dar tu, prietene poet,

pe care te presimt aproape,

ştii că poezia e, uneori, sânge.

Poetul nu se bucură,

poetul nu plânge, –

poetul e ca o stâncă în soare;

ar vrea să cânte, dar, în legile

ei, se scrie şi tăcerea

– oare nu-i şi luceafărul la fel,

când presimte seara şi merge la fereastră? –;

poetul e ca stejarul, pe care

l-a lovit trăsnetul şi arde fără să poată

spune: mă doare,

deşi nimic nu va fi mai frumos

ca flacăra lui viorie.

Mă-nspăimânt uneori:

Doamne, a venit! –

şi nu mi-am luat toiagul,

cu nimic nu m-am pregătit.

Când îmi spune inima:

mai ai timp,

nu mă liniştesc;

sunt ca un munte după ploaie –

aburii se mai preling peste stânci.

Doamne, ţine-mă sărac:

mai fericit voi fi;

de ce să număr banii,

când pot număra stelele?

Era albastră toamna sau

şi altceva de vină –

tăcuţii vânători

nu mai mergeau prin lumină.

Ploile prefăceau serile într-o ceaţă.

Păstorii mânau turma la vale.

Nici o pasăre nu zbura prin dimineaţă

şi soarele venea târziu pe zale.

Gândul sta-n loc, nu-l trezea

nici un îndemn

şi-n cetate se-auzea

lunecarea ceasurilor de lemn.

Nourii se-mpotmoleau în miriştile inundate

şi nu-i mai urnea nici oastea-mpărătească;

străjerii îşi ascultau inima, cum le bate

ca-n platoşă ploaia, pe care s-o oprească

nu mai voia Dumnezeu.

Încercau, unul şi altul, să se dumere

de ce li-i scutul mai greu,

dar uitau şi-ncepeau să numere,

ca să ştie

cât mai au de stat

mai pe plată, mai pe veresie,

în slujbă la-mpărat.

Nimeni nu înţelegea atâta oboseală.

Nici filosofii, nici alţii de seamă.

Zilele treceau într-o turburătoare sfârşeală,

iar orele cădeau ca o ninsoare de scamă.

Slujitorii împărăteşti se jucau cu umbra lor.

Veselia nu mai da pe la fereastră

Şi-mpărătiţa nădăjduia un fecior

cu părul de aur şi cu privirea albastră.

Nimul se uita urât prin odăi;

totul era întunecat,

oricât descărcau hargaţii clăi

de soare-n umbrosul palat.

Ca-ntr-o peşteră bruma

se lipea; chiar orele erau brumoase;

pe la marginile ţării umbla ciuma

la braţ cu fetele cele mai frumoase.

Se-nvâscau azururile ca aghiasma Bobotezei

pe gerul cel mai crâncen – ăla de piatră! –;

pe cremenile cerului au uitat să tresalte iezii

şi-ascultau căţelul lunii cum latră

în crucea amiezii.

Tânăr ucenic vrăjitor!

De ce am răspuns?

De ce am răspuns?:

sunt eu!

Cine va opri

prăbuşirea cerurilor,

care îmi cresc în auz

ca drumuri nesfârşite

de şerpi cu clopoţei,

rostogolirea pădurilor

de piatră,

ploaia frunzelor de fier, –

cine-l va opri

pe regele ursuz

al munţilor

să nu mai ridice fruntea la soare?

Sunt tânărul ucenic vrăjitor…

Lăsaţi pânza pe faţa Mariei,

Maria-Domnului;

numai una e lacrima bucuriei,

Maria-Domnului;

saltă vântul la fereastră,

vrea s-o vadă

pe Maria-Domnului;

şi s-o ducă-n raclă-albastră,

ca să şadă

în dumbrava somnului,

să-i slujească îngerii de nea,

cu aripi de catifea,

cu picioare de mătasă,

zgomot să nu facă-n casă.

Poetul e ca o fântână,

care-şi revarsă apele,

fiindcă-i prea plină.

Ca să se reverse fântâna,

s-a adunat

tot conţinutul de lumină

al ochilor noştri.

Gândurile sunt ca nişte ploi –

atât de-mbelşugat e cuprinsul lor;

frunzele poeziei,

arborii visului, –

îi vom inventaria

pe continentul trăirii noastre,

pe care nu l-a descoperit

nici un navigator

cu nostalgii de glorie

şi de infinit.

Mă vor chema

De la aratul pământului,

vor fâlfâi pajurele

peste zarişti,

evadând din toate monedele,

pe care le-au strâns

prin ţările sufletului

călătorii cu mătăsuri,

aur şi găteli

pentru lunele fiecărui ochi,

la recunoaşterea festivă.

Am ctitorit livezi de brumă

pe mâna mea şi meri am răsădit

pe şesuri, unde-au ars de ciumă

cetăţile, pe care le-am ispitit.

Când cerul mi-a părut sfidare,

mi-am strâns armatele de nebunie –

cu pietre-am aruncat în soare

şi-n inimă cu veşnicie.

Creşteau amurguri mari pe fruntea serii,

pe care se stingea de glorie destinul

râvnit de mările tăcerii

şi nimeni nu mi-a regretat declinul.

Pornesc pădurile prin somn la vale

şi pajura vâsleşte-n ploaia de mătasă;

din plisc îi scapă-nsemnele regale

şi scutul fumuriu pe inimă-i apasă.

Prin neguri trece băietanul, care

s-a nărăvit la vis, şi nimeni nu-l mai ştie

de om, căci pasul lui la drum tresare

ca frunza, când o bate dor sălbatic după glie.

Îi latră-ogarii beţi de sânge-n urmă

şi ciutele se bat cu cerbii după ele;

prin mlaştini putrede mistreţii scurmă

sub ape, măcinând luceafăru-n măsele,

iar pajura-i stârneşte din visare

pe regii palizi din monede şi le sună

– prin toamnele cu-alai de vânătoare –

în sângerată frunte-un val de zări şi lună.

Văcarul le priveşte danţul şi râde tont la stele;

oierii blânzi ar nărui bătuta,

dar zorii sunt aproape şi paşte ciuta

otavele-nrourate, botul să şi-l spele,

şi-atunci, prin ploi albastre de mătasă,

trecutul gol de glorii îi recheamă

pe regii pâclelor de-acasă –

în legendă iar să intre şi-n aramă.

Un soare clar de nefiinţă

se-adună-n trupul ros de ciumă;

va fi cândva totala neştiinţă,

tăind geometrii de-azur pe stârvul ars de brumă?

Când mă trezeam cu nostalgia depărtării,

eternităţile spărgeau în valuri clipa

– luceferii cum se-adunau în vâscul mării! –

şi seara mă bătea pe umeri cu aripa.

Flamura ne va învălui

cu auroră;

pentru noi nu va rămâne

nici o oră

disponibilă din eternitatea, pe care

ţi-a prins-o de umeri lumina,

ca să fluture ca peste-o zare.

Oh, Demonul pădurilor!

Îl văd cum creşte din verdea lumină,

ca apa îi curge pe umeri frunzişul,

cimbrul umbros şi plăcuta sulcină i-adie

depărtate dumbrăvi, ca de vis, şi-n neguri

îl cheamă feriga cu dulcile-i otrăvuri de verde lumină.

Şerpii albaştri şi roza auroră scutură zarea,

stelele cad în palmele lui – şi le soarbe;

soarele scoate din verdea pădurilor ciutură

aburii nopţii, grei de mireasmă amară,

iar melcii îşi urcă pe fagi şi mesteceni argintul,

şi Demonul, oh, Demonul pădurilor cum creşte

din verde lumină, din verde şi aspră lumină!

E puternic şi mare, un cântec de piatră!

Totuşi – Doamne! – cum plânge,

Doamne, cum plânge,

când din trunchiul stejarilor loviţi cu securea

curge verdele sânge!

„Prost şi fără ţel,

timpul stă mişel,

fără scut şi fără stea,

singur – timpul – el, aşa.

Acesta-i… şi-l urăsc. Oraş ar fi –

aşa-l urăsc. Doar piatră mucedă

şi cer de-asfalt, cu pas pe loc, ahi!

Acesta, timpul – Doamne –  nu’ş’ ce dă.

Alţii prind în suflet tot livezi

şi numai ape mărginite nicăieri.

„Tu, aici să-mi spui ce poţi să vezi?”

– „Nimic, stimate domn: aici e numai ieri”.

De carne stau, nelămurit;

de unde cer atâta a ieşit?

Din suflet nu, că nu-i al meu –

şi-a pornit prin codru Dumnezeu.

Îl iubeau copacii, că-i al lor,

fără muchea verde-a stelelor.

Lemn, e numai lemn în ei? –

lemn de-atâţia sau de-atâţia lei?

Mai este trup ascuns, de abure, în ei,

şi-acela, cu securea, nu-i putea să-l iei.

Nu e veac, ci numai noi,

’naintea noastră singuri, goi”.

■

Omul în oglindă a intrat

şi poliţia s-a alarmat,

dar nicăieri nu l-a găsit:

în ape reci de sticlă a fugit.

Mesagerul planetelor a trecut în regatul curcubeielor, să

înveţe de unde au pornit luceferii peste cuvântul lui

Dumnezeu – şi nu s-a mai întors.

ÎN CEATĂ, LUNA CREŞTE LINIŞTI PE OGRADĂ;

LIHNIŢI, OGARII SAR TĂCEREA PESTE DEALURI –

ŞI, CÂND SE-NCHIDE CICLUL MORŢII DE ZĂPADĂ,

ALEARGĂ NEBUNIA, SINGURĂ, PE MALURI.

II.

Înţelepciunea noastră-i jucărie:

poeţii stau la tejghea,

filosofii vând idei de hârtie, –

oare nu era mai bine

să fim arbore, piatră sau stea?

Poetul întreabă:

Oare cântecul nu-i laudă

pentru mâinile lui Dumnezeu?

Copilul răspunde:

Seara, când mă culc, aud

pomii cum în cerc se-adună;

în ochi îmi cade un luceafăr ud –

pomii cântă-n frunze pe sub lună.

Poetul exclamă:

Maria-Domnului, lumină

crudă peste pomi să cadă;

Te-aşteaptă-n inimi grâul, vină –

ochii pruncilor să vadă.

Copiii cântă:

Ciuta-n codru-a lăcrămat,

trei stejari la ea s-au dus

şi, de-ndată ce-a-nserat,

daruri mândre i-au adus:

iarbă moale de dumbravă,

răcorită-n ger de stele, –

oglingioară de zăbavă

şi-o cutie de mărgele,

să se joace, de va vrea,

puiul mic şi crai cu ele.

S-au întors apoi stejarii

după drumul scris de stea –

şi s-au minunat pândarii

de-arătarea ce creştea.

Paznicul bătrân îşi aminteşte:

Mai târziu, l-au judecat

lupii, că le-a tulburat

apa codrului la vad.

Copilul spune:

Petre, din lulea îţi cad

stelele – şi-om rămânea

peste noapte fără nici o stea.

Paznicul cel bătrân zâmbeşte, deşi – sau tocmai de aceea! –  chiar la noapte îl poate chema cineva din ogradă.

Deci: uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.

Din şold îţi cade mătăsos piciorul –

şi crinul nu e mai melodios;

ca linia ce-ntruchipa ulciorul

Samaritencii, slugă lui Hristos, –

stă coapsa curgeri line de colină

şi pânza te primeşte-n mângâieri

de mână-nvălurată sub lumină –

visând amiaza marilor tăceri.

Doar cerbul are glezna mai subţire,

când ia luceafăru-n copită, dintr-un singur salt;

genunchiu-i măr – şi-atâta liniştire

insinuează mersul tău înalt.

Vreodată de te va-ntrista-n ţărână

chemarea după seară, ca-n aceste seri nici una

de-auitor, te voi lua de mână, –

în suflet să-mi păşeşti – ca-n iarbă luna.

Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.

Ostateci suntem.

Totuşi, poate că sufletul nostru va sta dovadă,

fraţi iconari, pentru toate cerurile.

Laudă drumului nostru, fraţi iconari; scriu

pentru ce-ar fi bucurie şi liniştire, să ştiu

a stelelor liniştire,

deşi luminile-aleargă

pe străzi, a nebunie.

De-această bucurie a liniştirii,

vom ridica mănăstire de cuvinte, –

şi-n fiecare va fi o stea:

inima ta, a ta, inima mea.

Limpezi, aurorele sună

pe turle înalte de tăcere;

în nai se ridică fântâni

când aurorele sună –

şi serile-ţi cad liniştite

pe mâni,

ca pe frunte.

Amurgul în inimi ne creşte,

un pom a vorbit;

seara în pomi cum va creşte –

inima iar a vorbit.

Regii de piatră, spâni,

stau ca nişte munţi:

buboaie de aur le-au crăpat pe mâni –

sudoarea s-a făcut de-azur pe frunţi.

Deodată, totul se ţine vale;

curge ca un râu frumos

pădurea colinei

pe umerii Domnului Hristos.

Nici un armurier n-a bătut zale

pentru trupul meu.

Cine-i cu platoşă

nu aude

cum trece vântul prin stelele ude

ale lacrimii.

Oricâte oţele

avea, băiete,

nu crede în ele –

arma cea mai bună

este inima.

Scutul ţi-l căleşte

din semănăturile

cerurilor tale,

în văpăile visului.

Scutul visului,

cămaşa de in,

traista pentru pâine,

toiagul de lemn –

destul pentru cucerirea lumii,

dacă-ţi iei şi-o ploscă de vin.

Oraşul începe la gară

şi piatra se zbate-n pământ;

mai sus se-nfăşoară

o turlă cu trâmbe de vânt.

Ce febră lumina pe stradă!

Betonul se-ascunde în cer

şi luna ne pare

o floare

de fier.

Nu mai crede nimeni în dimineaţă,

căci amurgul se prelungeşte până-n zori

peste pietrele de ceaţă

şi-ale serilor ninsori.

Luminează-te,

spune-te, seară;

priveşte:

sunt ceasuri, la care

nici o cârciumă nu mai vinde rachiu;

atunci înfloreşte

– ca o roză a vânturilor –

alcoolul băut în vis.

Numai stepe albastre, gonite

de herghelii înnourate;

departe: munţii de volbură, pe care îi străbate

căutătorul de aur, pe cărări obosite.

Această-ntârziere a serii m-a chemat

Ca-n pădurile de aur; rotind pe stemă,

pajura a intrat

în vis – şi-mi strigă numele.

Tărâmuri noi, lărgire de lumină,

care intră ca un alcool

prea puternic în vine –

şi cerul, exasperant de gol,

mai flutură flamura serii-n păduri.

Măguri de sunet, cotropitoare,

aduc din tăcerile lumii

târziul unui soare

fără sens.

Stejarii sunt aceiaşi.

Mă uit în ape

şi-n seara pădurii

mă simt atât de aproape!

Când trec târziu pe lângă

ceasornicăria bătrânului orb,

îmi pare că deschide ferestre în sunet.

Ascult cum timpul a-nceput să plângă

Şi-n sânge îl sorb.

O seară iar va arginta în stemă crinul

sărutat de-atâtea ori;

la poarta veche-a târgului, abaţii iau florinul

adus de cerşitori.

Vin eu, cu sufletul închis în cartea asta

şi le-o dau cu toate cele;

se lasă binecuvântarea, casta,

pe fruntea-mbrobonată de sudoare şi de stele.

Aştept să cadă-n sânge dezlegarea

ca frunzele în colbul răscolit de vânt;

în plantele plouate de lumină zarea

se lasă de mormânt.

Are mii de feţe viaţa noastră

şi-n mii de chipuri ne gândim.

Poetul e ca un rege;

Dumnezeu m-a făcut din cuvânt –

ca pe-un înger de pământ.

Turnul a crescut

din frunză limpede;

piatra, fiecare,

era depărtare

şi-apropiere de soare.

Ajunsese-atât de sus,

încât nici chiotul hăitaşilor

din descoperirea de toamnă a pădurilor

cu ploi de aur

nu turbura taciturnul

om de la ultima fereastră

din turnul

cu margine-albastră.

Gândea regele bătrân:

„Am, aici, de toate;

pământul mi l-am aruncat

la picioare;

cu luna îs frate,

tovarăş la masă

îl am pe sfântul soare”, –

şi inima, totuşi, nu i se bucura.

Regele nu mai putea

să coboare

la pământ

şi, când bătea

vântul,

nu-i aducea

nici un Sânziene de floare.

Atât de mult s-a înălţat!

Şi regele bătrân

se ruga mereu

să moară;

deşi Dumnezeu

era aproape,

pământul se-ndepărta.

Atâta s-a rugat

regele bătrân,

încât ochii au căpătat

păienjeniş de vechi argint.

Pe pământ,

oamenii trăiau

– „Bună-dimineaţa, soare; bună-seara, stele!” –

se bucurau

– „Holda-i bogată; hambarul e plin!” –

şi mureau

– „Fă-mi o plută de surcele!” –

fără să simtă bucuria

morţii odihnitoare.

Regele-nsetează,

dar nu bea,

regele flămânzeşte,

dar nu mănâncă, –

totuşi, nu moare.

Era prea sus regele,

prea aproape de soare,

şi moartea nu cuteza

să se-nalţe

decât până la jumătatea turnului –

şi iar se-ntorcea la pământ.

Regele bătrân se ruga mereu.

Copleşit de-atâta dor, pământul

şi-a biciuit munţii cu trăsnet

greu de fier şi creşteau pământurile.

Fereastră după fereastră dispare

în luturile clocotitoare,

care se ridică peste zări

ca o mare

de mari depărtări.

Pământul a crescut

până la ultima fereastră;

moartea a intrat –

lumina nu mai era

decât pe zale;

în ochi: tăcere şi noapte;

pe faţă: liniştită bucurie.

Prin pâcle somnolente vor mătăsui solstiţii

de trenă veche peste toamnele valahe, brumă

limpidă de azururi calme, închizând tristiţii

de fanţi în burgul decimat de lupte şi de ciumă.

Voi fi în fruntea cohortelor înnebunite –

ca soarele în ape risipit;

aici şi-aici, cred, pretutindeni,

unde voi m-aţi ispitit.

Îmi dai inelul – stăpânitor

să-l trec pe creştetul zăpezilor.

Pe mâni stau fluturii, ca bube de lumină,

şi nu-mi mai scrie nimeni nici o vină

pe fruntea care-a îndurat

atâtea palide azururi, singur şi neturburat

cum sunt spre voia voastră, stelelor!

Omul ăsta e bolnav; îi curg

din ochi albine mici de sticlă verde,

iar mâna-n iarba ploilor se pierde

şi inima îi sângeră de-amurg.

„Eu sunt Dumnezeul pământului;

eu îl însămânţez, eu îl am,

picioarele mele-l calcă,

buzele mele-l sărută.

Eu sunt Dumnezeul copacilor,

al ierburilor pline de soare;

eu sunt Dumnezeul colindelor

şi-al marilor doine.

Eu sunt stăpânitorul brumilor

şi de-mpărat mă ţin ploile,

negurile şi vânturile.

Eu sunt stăpânitorul lupilor;

din noapte m-am născut

şi jocul comorilor îl stăpânesc.

Eu sunt ibovnicul stelelor,

vânător de pajere crăieşti;

eu dau semnul primăverilor

şi-al toamnelor împărăteşti.

Pe mine mă cheamă mioarele,

din fluier să le spun;

eu poruncesc păcurarilor

şi din stele ştiu să sun.

Pe mine mă cheamă vara,

fructele să i le culeg;

eu poruncesc înserarea

şi farmecele ţi le dezleg.

Eu sunt ispititorul munţilor,

aurul lor îl revărs;

eu sunt amurgul – şi-n neguri mă găsiţi.

Pe mine mă străjuieşte Nimul,

nourii îi duc peste şesuri

şi-ntunecimilor le stau.

Pe mine m-au însemnat văpăile Sânzienilor –

luceafăr să fiu sălbătăciunilor

şi drag la-ncercarea oştenilor.

Ştiu să vestesc munţilor;

eu duc paşii căprioarelor

peste muchia prăpăstiilor.

Ştiu s-aleg grâul cel mai curat;

fânul, nimeni nu-l coseşte ca mine –

la dragoste-s ca un împărat.

Ştiu să vestesc moartea;

eu aprind ultimii luceferi

în ochii logodnicilor,

pe care îi aşteaptă împărăţia serii.

Ştiu să poruncesc întârzierea fulgerelor

peste fruntea-ntunericelor;

eu sunt ciobanul viselor

şi mă port peste depărtarea apelor”.

Rachiul – tare – stă de-alaltăieri,

în candelă a ars la fund uleiul –

şi-aud cum paşi adulmecă poleiul:

la uşa lui se plimbă ciutaline, –

ce leneşi lăncieri!

În craniu, mlaştini de pădure-au putrezit –

s-a deschis luminiş mai clar

în pădurea de ceaţă.

Soarele presimte-n obrajii de var

o nouă viaţă –

şi stelele înghimpă limfa cenuşie, –

e-ntregul cer în strâmta lui cutie

şi ochii sunt aproape de-asfinţit.

O bucurie – fără cântări – a detaşării:

să moară simplu, fără ceremonii,

ca un arbore.

Dar craii de Sâmbătă nu ştiau înţelesul serii, de ce e aşa

şi-aşa tulburarea dealurilor – lucru uşor, limpede,

când îngerii grijesc de cuminţenia lor.

Dimineaţa sună în livadă,

domnii serii ies s-o vadă;

stau copacii a cetate, –

vor să vadă soarele cum bate:

inima lui Dumnezeu.

Lan de cântec, vântul duce

smirna inimii pe-obraji de cruce;

s-au deschis biserici pe coline:

codrii vin aici să-nchine

inima lui Dumnezeu.

Inima lui Dumnezeu…

Recapitulând,

am trăit universal;

m-ascultă munţii bătrâni,

care au luat sângele înţelepciunii

din rătăcitoarele călătorii

prin pământurile

de ceaţă ce curg

ca nişte păduri prin ţările de ger.

Cine n-a trăit printre stejari,

nu cunoaşte pădurile inimii

şi vinde stele numai cel ce s-a tulburat

ca o oglindă, peste care

Dumnezeu a suflat

începutul – cum a făcut

înainte de toate stelele.

Vor colinda

la fereastră

luceferii morţi,

cu faţa albastră:

În numele ierbii,

al cerului,

al dimineţii,

al râurilor de pâclă,

al munţilor,

al serii,

al năierului,

care te va duce în somn

cu fluierul de vânt,

al ceţii

de pe ochii văilor

cu paşi de cerbi,

al îngândurării frunţilor,

al îngerilor

şi-al mărilor, –

dormi.

Parc-ar fi un colind

începutul serii.

Pasăre cântă-n somn,

pană de vis, –

uite, în codru, un alt luminiş –

măgură de cântec.

Hai s-ascultăm ce frunză mai cere

uzina de vis, s-o transforme în carne;

totul, ce stea şi cer e,

trist şi amar ne

destinează nebuniei

în cadenţa de coşmar a veşniciei.

La vecin au adus soarele;

toţi îl simt şi nu-l vede

decât vecinul; mâinile stau

ca pe un cântec; pogoară-le,

deşi nu va crede

nici un turn cum răsună

orga la simpla bătaie de lună.

Trebuie să fie undeva auroră

Lămurită-n toţi copacii; pe culmi

desigur tresar la sărutare.

Noapte, soră noapte, soră,

nu ştii ce amar e

când vântul se cuprinde în ulmi.

La vecin fac de mâncare pentru drum:

turtă de cenuşă;

bâta de fier, după uşă.

Oamenii au început să intre-n casă,

s-o vadă pe mireasă.

Fata s-a-nălţat –

să-i stea bărbatul împărat.

La nuntă au venit:

copacii şi soarele,

cerul, fraţii câni şi lupii,

vulpile şi izvoarele;

numai Dumnezeu întârzie –

departe, în copilărie.

Dealurile s-au aşezat cuminţi

peste şesurile fierbinţi;

omeneşte s-a potrivit

luceafărul la stat,

flăcăii n-au mai intrat –

palori de lună au iubit.

Numai ierburile se bucurau

că va mai fi peste ani cineva,

pe care cânii îl vor lătra.

Cânii lătrau …

Satul abureşte:

din ploaie şi soare

oraşul pândeşte

numai iarbă şi floare

carnea cum creşte.

Cine laudă copacii –

dacă nu soarele?

cine spune „stea” –

dacă nu poetul?

cine luminează continentele –

dacă nu inima?

Băiatul are

10 ani –

o nouă uzină

de fier şi lumină.

Dacă presezi luceafăru-n hârtie,

inima se face viorie

şi cântă.

Aici, drumul se rupe.

Omul nu mai crede –

visul, poate, mai e.

Nu spune de ce

e vis – inima.

Cerul s-a stins

ca lacrima.

Nu zice cântec.

E rău să visezi.

13 ani. Treisprezece.

Iarnă.

Stelele-au să cearnă

alte stele.

Ca frunzele-n pădure.

În sat,

lupii bat

la lună

numai minciună.

La ora asta

ai vrea să dormi?

13 ani.

Fata-ţi aduce apă de spălat;

în odaie nimic nu s-a-ntunecat.

Măi omule, eşti lut,

numai un pumn de lut.

An după an,

ai vrea să spui ce te doare.

Ai spus – şi nimeni nu te-a crezut.

Stă viaţa –

ca nişte munţi

în furtună.

SOARELE VA FI SOARE,

LUNA – LUNĂ,

STELELE – STELE,

NOURII – NOURI.

NUMAI TU VEI FI ŢĂRÂNĂ;

TE ROG, UN MOMENT: UITĂ-TE-N SUS. VEZI

ATUNCI, CE MAI VREI, TU?

În cărţi sunt cavalerul pic,

iar dama, coeur, e vis-à-vis;

sub semnul lui Tarot indic

viaţa cum mi-o voi privi.

În zodiac veghează Capricornul,

regentul anului, defavorabil.

Aici, acest decor nul

Schiţează-n van destinul execrabil.

La miezul nopţii, fur din constelaţii

argintul viu al stelelor, să-l am

cerneală liricelor divagaţii –

ca toţi ce-s din poeticescul neam.

Îmi stai aşa, cernit,

domn înnebunit;

iată ce oglindă

nemernic te perindă.

Măi haiduc de stea măruntă,

tare-ţi place muieretul fără nuntă;

ştii că-n ele cerul: cel mai dulce

soare negru, fără nici un aur, au să culce.

În mine putrezesc păduri cu ploi

ce ţin pământul lângă Dumnezeu;

în suflet, unii: doar noroi, –

dar, fiecare, cu aburul meu,

puţin, se sfarmă ca o stea, de geam –

şi nu mă tem,

nu gem:

în palmă linia vieţii spune că mai am

un an sau doi

pân-la ziua de apoi.

În lume se ştie

atâta culoare,

atâta poezie

şi-atâta alb de soare

pentru aşezarea

în mormântul pământului.

În lume mai sunt

cer şi pământ.

Atunci, la ce hârtie şi creion?

Ce otravă e asta?

De ce scriu?

Ce câmp trebuie arat?

Ce copaci aşteaptă securea? – şi cum vor putea să-mi ploaie

nourii deasupra mormântului, când, de-atâtea ori, am fost

deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie

celestă, cu litoral de-argint îngheţat, – şi când le-am fost

stăpân, frate şi exeget? Răspundeţi, voi, la aceasta?

Când spui „poezie”, parcă vorbeşti

nepotrivit şi, totuşi, lucru frumos eşti.

De fapt: cenuşă de lume,

lucru spus pe nume,

cu literă neagră, care,

când o citeşti, te doare.

În sânge înfloresc stele albastre.

Moartea a-nceput să se-mplinească şi mă văd crescând în

piatră, vână verde de mătasă, aur şi lumină.

Pot face orice nebunie.

Mi-am prins o stea la pălărie

şi fac repetiţii pentru moarte.

O să fie cam aşa:

se va sfârşi o noapte;

e mai uşor să mori dimineaţă;

noaptea se va stinge-n lumină

şi voi spune să-mi cheme musafirul din grădină.

Aţi văzut cum intră lumina-n lampa şi crepusculul în sate?

Atunci să-ţi lipeşti de pământ urechea, să-l asculţi cum

cântă, parc-ar veni din tine cântecul.

Musafirul va aduce iz de spaţii interstelare

şi va fi emoţie mare

printre vecini.

Moartea, întâi, o să mă-ntrebe cum îmi merge; apoi, va-nfăţişa

coasa şi tradiţionala cucuvea; am să deschid ochii şi

moartea se va uita să vadă stelele dinlăuntru sau ca un

om prin fereastră, să desluşească dacă sufletul mai e acasă.

Ca stejarii din lumina inimii,

stau cerurile la fântână.

acesta-i semnul zis tarot, atât de-ostil.

Înfăşurat orgolios În azureele melancolii,

Îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil

elogiul superbei mele nebunii.

III.

Semnul acestei cărţi îl ţin ascuns ţie, cititorule,

Numai cineva mi-l ştie – şi tace,

Sunt ca nevăzutul, fără-nţeles, lăudătorule

de stih deschis, – şi n-ai cum altfel face

decât ca vulturul, tăind azurul fără să ştie

că-i doar întuneric peste-a lumii veşnicie.

Iar cine-nţelege – mai departe să tacă;

umbra pe frunte să-i crească

grea coroană-mpărătească

şi-auzu-i pe cântec să zacă, –

aducere aminte şi jale să-i fie

pecetea pe care mi-o ştie.

Iată un nou răsărit;

fără tulburare

pământurile-au presimţit

ca o chemare

fluturarea cu limpede luceafăr

adormit

de moleşirea atâtui oraş de lună,

în care plânge sirena de carne

şi strigă piatra nebună,

– vrea oamenii s-o creadă

că are suflet,

şi oamenii zâmbesc

şi se-ntreabă:

„Cum are suflet,

când noi nu-l mai avem?”

Zidurile se strâng şi visează

Văile-n care odihneau

sub stejari; aşează

turlele coroane de fier

pe fruntea zidurilor –

şi sunt ca nişte-mpăraţi

după război,

căci, între timp, a răsărit soarele.

Când m-or coborî-n mormânt,

fiecare frunză va fi cuvânt,

ochii vor lumina în amintire,

ca să dea serilor de ştire:

ţara heruvimilor să vadă

cum le vine fratele-n livadă,

logodit cu şoapta vântului

în umbra pământului,

între noapte şi zi, –

iar cine va auzi

suişul sângelui

Ia tâmplele muntelui,

să se uite cum trupul meu

s-a aşezat

în inima lui,

la dreapta soarelui,

la amiază de bine şi rău –

cum a hotărât Dumnezeu.

Răsar:

luceafăr nou m-am îmbinat

din aurul, pe care-a luminat

fruntea.

Stelele s-au făcut

ca alţi oameni,

pe care nu i-am cunoscut –

şi fiecare-i ca un stăpân

peste un mâine

ce nu va mai veni,

căci zilele sunt aici o simplă amintire.

Alţii vor fi.

Armata de mâne,

armata, care va muri mai frumos ca noi,

va ieşi înainte de luceafăr

la boiul sângelui,

iar noi

vom privi,

limpezindu-ne de zi

ca nişte măguri.

Vă spun:

fiecare năsălie

ne va fi spre bucurie;

din moartea lor,

a oştenilor,

se va lămuri

visul nostru –

pământ de primăvară

pentru-ntreaga ţară,

pe care,

din neliniştile

strămoşilor din noi,

am hotărnicit-o pentru voi,

crescută din pâinea trupului

la răsăritul istoriei.

Ca nişte voievozi călători

am pornit către singurătate –

şi nu erau seri, şi nu erau zori

în ciudata inimii cetate.

Tiparul feţei-ncremenea în ape,

când scutul putrezea-n rugină –

iar tinereţea flutura în vis sub pleoape,

înnegurări şi turnuri de lumină.

Va trebui să mergem la jurământ

şi nu va fi nici o tăcere

mai frumoasă ca pumnul de pământ

care ne va culege cuvintele

şoptite de toate mormintele

şi crucile sufletului nostru.

Cât se mai poate,

vă invit la călătorie;

iată, priviţi:

inima s-a făcut ca o cetate

şi sufletul se mai ştie

acasă,

în odaia cea mai frumoasă

a visului;

ce minunat e să-ncepem cu departe

şi să sfârşim nicăieri –

cum va fi călătoria

din această carte.

Primăveri enorme, cu licăriri de mit

la margini de pădure s-au strâns însomnorate;

lucesc zăpezi albastre în muguru-adormit

şi cerbii vin s-asculte cum inima îi bate

singurătăţi de-amurguri sub cerul nesfârşit.

Craii de Sâmbătă au venit din dreptul acestei seri

anunţând descinderea domnului lor:

de fapt,

oamenii ştiau de ieri,

după mersul luceafărului călător.

S-a-nfăţişat pe festivul podiu,

cum îl citiseră-n ninsori –

ziua era binevenită, ca un tardiv elogiu

pentru atâtea palori.

Iată:

De pe frunte îi curge sudoarea,

brumând obrajii palizi de-nnoptare;

între degete, mâzgă albastră – depărtarea –

i-a putrezit în ochi şi-a ars de soare.

În ţara luceferilor orbi aleargă

onagrii, bătând frunzişul molcum de tăcere;

memoriţi cu inima largă

adapă păianjeni de fiere.

Regat de brumă, sufletul tânjeşte

după vânătoare cu şoimi crăieşti:

uneori, zare ploioasă, buchiseşte

în ţarini de carne ctitorii mănăstireşti.

Pândeşte mic, viclean, la picioare,

mâna să se plece pe creştet, bună;

la urmă, se satură de-aşteptare –

şi genunchii şi-i zdreleşte-n crengi de lună.

Depărtările le-a sumes pe drum,

s-a condus după inimă, nu de stea,

oricât de solemnă, şi-ascultă şi-acum

sângele, care-n trandafiri se ducea.

Din toţi arborii, viorile se-adună

pe frunzele memoriei;

fac nomenclatura oceanelor din lună

şi mă citesc în pasagiul gloriei:

acest ciudat străin sunt eu, eliberat

din rigoarea celulară –

parc-ar fi suflet şi s-a luminat

recunoaşterea, ca să-ncep oraţia protocolară.

Au închis porţile la cetate,

ca la sfârşitul unui vis;

au tăcut toate

şi numai un cuvânt s-a deschis.

Salut,

imunde prinţ!

Luceafăr negru, coborât din trandafiri,

la casa nouă, stai

la dreapta, stelele subţiri

să-ţi prindă umbra peste rai.

Sent-Ioan, colind să-ţi fie

ploaia, care te botează

cum se scrie

lumina tulbure de-amiază.

Sună-n vis, auzi,

oraşele cu morţi în fiecare casă;

pofteşti oştenii uzi

de lună să te ia la masă.

Dar gândul tău nu ştiu

s-agite nici o flamură si nici o-nălţare

nu te-a ispitit – nu

s-a-nălţat, numai pentru tine, nici un soare.

Te-ai recreat din frunzişuri,

în care păduri apuse putrezeau

cu amintirea cerbilor de luminişuri,

la poduri cum se-opreau.

Nestatornic domn, urzit de catifea,

funebră seară ti-ai aruncat pe umeri;

până la ultima stea,

numai puţine seri mai numeri.

Avorbitul s-a declarat învins

şi-a intrat în lumină,

iar îngerii s-au stins

în focuri din grădină,

peste care luminau

ploile cumpărate din pădurile inimii,

pe când scriitorul îşi ridica fruntea,

simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor.

Dar ascultaţi:

unii spun că se-adună ierburile,

să le adape soarele,

să le usuce vântul,

să le bată ploile,

să le rupă ciutele, –

de fapt:

sunt gândurile noastre.

Unii spun că se-adună stejarii,

să-i limpezească depărtările,

să-i brumeze cu lună zările,

să-i adulmece sălbătăciunile,

să-i sfinţească toate chiotele, –

de fapt:

sunt strămoşii noştri şi-mi plec la pământ auzul,

foşnetul să le aud,

doina să le-o înţeleg,

când trec peste răsărit

pajurile, ducând în pliscul de fier

apă vie neamului meu.

Armata, care va muri mai frumos ca noi,

va ieşi înainte de luceafăr.

Pleacă-te

– ca-ntr-o fântână –

asupra sângelui,

ascultă cum vorbeşte

în fluier,

cum tresar chiotele

tinereţii tale

când coloanele strămoşilor

lunecă prin iureşul veacurilor

ca stelele

la vale de oameni.

Armata de mâne …

Vom păşi dârz,

ca nişte voievozi călători,

peste cuminţenia istoriei,

spre porţile altor zori,

sub flamura visului

şi-a gloriei.

Suflet obosit,

pământul…

De mine răspund craii

cu vechime în carte,

până-n legendă, foarte departe.

Deşi din pământ,

mâinile ne luminează,

fiecare cuvânt

e un înger

şi fiecare gând:

o rază

peste ceea ce ar putea fi viaţa noastră,

cum am visat-o înainte de cărţi.

Materialul:

soarele,

luna,

planetele,

stelele,

pământul cu oameni,

ierburi,

cerbi,

ciute, –

şi deasupra a trecut

sufletul ca o amiază,

şi toate s-au făcut.

Lângă trupul nostru veghem,

lângă tron veghem,

sufletul să-l aşezăm

cu colombe de-a dreapta

şi pajuri de-a stânga.

Noi suntem cei ce presimt sub tâmplă

minunea transformărilor totale;

toate, câte-n sânge se-ntâmplă,

vor fi de mâine adevărurile tale,

omule de piatră, aruncat în cale.

Eterna mea singurătate

lumina veşniciei

peste creştet

îmi bate.

A murit azi dimineaţă.

A ieşit înainte de luceafăr la viaţă.

Văile se lărgesc, prin cripta lor

se-aude rotată pajură în zbor.

Ochii tac. Luminile nu mai vorbesc.

Azi a sosit un întrebat împărătesc.

Stelele au pornit cu luna la hram.

Foarte vesel, soarele s-a pus în ham.

Arhanghelii s-au apucat de grădinărie.

Zidurile-au început de noapte să fie.

Auzul, de mătasă.

Sufletul nu-i acasă.

Sufletul nu-1 acasă.

Sufletul nu-i acasă.

SUFLETUL NU-I ACASĂ.

SUFLETUL NU-I ACASĂ.

Stelele s-au uscat,

busuioc să fie.

Ogarii au adulmecat

încotro e calea către veşnicie,

către-a cerului copilărie,

la-nceput

şi dincolo de lut.

Fetele au ales

lacrima cea mai curată;

arborii au cules

în ramuri toată

ploaia albăstrimilor

de pe aripile heruvimilor

şi-ale-ntunecimilor;

munţii s-au plecat

să vadă leagănul mare

cum s-a-nnegurat, –

şi-aproape de zare

s-a coborât raiul

fiecăruia, cu alaiul

cuvenit mai marelui

stăpân al soarelui.

Sufletul la o parte sta,

să privească

sub tăria-mpărătească

trupul cum i-l- nmormânta.

Preoţii au citit

pietrele cum s-au potrivit

la zidire

pentru sfântă mănăstire.

Atunci, s-a desluşit atâta lumină,

că nu mai-ncăpea în grădină

şi oamenii o duceau

prin ţarini, de-o-mpărţeau

la grâne şi stele,

să aibă şi ele.

Când l-au ridicat de pe pământ,

pomii s-au pomenit cântând;

fiecare frunză spunea

că-l iubeşte şi ea;

omul se-ntorcea acasă,

la rădăcini,

să le facă iarba mai frumoasă.

Nevăzut pentru lume,

calea robilor,

care-i anume,

s-a presărat cu pietriş

nou, să-l bată copitele

cailor de la rădvanul

ce-l va duce

la crăianul

Domnului în luminiş

hotărât cu zapis.

Regii spâni îl aşteptau la capătul drumului.

Când a venit,

ochii lor au fluturat

hulubi de aur curat

şi l-au primit

între ei,

crai nou de zăpadă,

în cinste să se vadă.

APOI, AU ASFINŢIT.

■

O femeie spuse:

„Din rouă l-am răsărit

înainte de luceafăr,

chipul i-am dat

ca unui împărat,

la trup l-am făcut

ca stejarul de-a crescut,

mâinile, vânjoase,

să cuprindă ţara şi fetele frumoase

picioarele, ca ale cerbilor,

părul, fuior

de mătasă-ntunecată,

iar glasul, de fluier,

pieptul, cu un şuier

să răstoarne dealurile,

puternic, s-ajungă-ntotdeauna malurile

vieţii-nvolburate”.

O fată spuse:

„Mult l-am iubit,

ca lumina inimii mele

l-am iubit;

înaintea mea

când îngenunchea,

buzele mele îi sărutau fruntea

luminătoare

ca a sfântului soare;

l-am iubit în văzul oamenilor

şi-n ascunsul stelelor;

el îmi aducea

faguri de miere

şi cuvânt bun,

ierburi cu şoaptă

de pădure ploioasă

şi cântec de dragoste”.

Tovarăşii spuseră:

„Tăria noastră,

pe moartea lui să se-ntărească,

în inimă să-l ducem,

inima noastră să-i fie

casă, dor şi bucurie,

biserică i-om ridica,

fiecare în inima sa”.

Mama spuse

şi vântul vorbele-i duse:

„Să-i înălţăm chivoriul,

chivoriu de pământ,

cu rădăcinile să se-nfrăţească

şi cu pomii să se lege-n jurământ”.

L-au aşezat în mormânt,

pietrele să se primenească –

şi fruntea regească

nu s-a mai înfiorat de vânt.

Logodnica spuse:

„Pământul l-a sărutat

şi lumina inimii mele

s-a urcat

în mugurii stejarilor”.

Fraţii de cruce spuseră:

„Te-au cuminţit

zăpezile pe frunte,

ciobane pe la cerbi deprins;

pădurile s-au depărtat şi-n locul lor

doar ochii ciutelor te-au nins

cu tristeţi.

La horă te prindeai cu stelele

şi focul ni te-a mistuit;

dar gândul nostru-i: de-azi

pământul să te crească înmiit –

din toată puterea lui nemărginită,

peste zarea asfinţită;

în fluierul muntenilor

depărtările te-audă,

aburul gurii tale

să cadă vânt

pe frunza udă

a dimineţii de pădure,

în pâcle – toamna –, suflete,

să te răsfiri

şi sângele

să-ţi curgă-n trandafiri,

biserică în înalturi să te urci

şi-n izvoare să doineşti

acum şi-ntotdeauna

sub cerul larg al ţării rumâneşti”.

Apoi au început

dealurile să-l pomenească

pe-nţelesul lor,

sunând din inima pădurilor.

Un stejar a crescut

cu o mie de mierle-n frunziş.

Îngerul, care-i fusese la dreapta,

îşi luă toiagul.

Noaptea, oraşul s-a liniştit

ca o flacără, după ce ai închis uşa.

Maşinile-au ieşit

din fabrici

şi se-opresc pe la biserici,

ca să le dea „bună-seara”.

Trenurile n-au mai plecat,

iar zidurile s-au adunat

în vis, ca nişte nouri de piatră.

Sufletul nu plânge.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Larg vuia granitul.

Se oprea în fiecare ceasornic infinitul.

Moartea nu se învaţă.

Ferestrele se fac de ceaţă.

Turlele dau din cap.

Visele-n sertar nu mai încap.

Strada aleargă.

Strada n-are timp.

Fiecare cuvânt

e-o nouă stea-n plămâni.

Poetul e ca o stâncă în soare.

Sunt tânărul ucenic vrăjitor…

Se-nchide ciclul morţii de zăpadă.

Au pornit luceferii peste cuvântul lui Dumnezeu.

Oamenii aşteaptă-n ogradă.

Regentul anului, defavorabil.

Uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.

Poetul nu se bucură,

poetul nu plânge.

Ce frunză mai cere

uzina de vis, s-o transforme în carne?

Au luat soarele

şi pietrele visează

ploi de lumină.

Oraşul – această grădină

de piatră – visează

cum va creşte până la cer.

Totul se face vale.

Stejarii sunt departe.

Stelele s-au făcut ca alţi oameni.

Armata de mâine va ieşi înainte de luceafăr.

Zidurile au pornit către viitor.

Nici un rege bătrân şi călător

nu mai loveşte paloşul

în piatra propriului său chip.

Dimineaţa va mai suna în livadă?

Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.

Mai sunt păduri undeva?

Aşa, cum l-au aşezat,

cu fata la răsărit,

rădăcinile l-au îmbrăţişat.

Cerul s-a risipit

din ochii lui

şi-n inimă nu-i

nici o dimineaţă.

Regii spâni aşteaptă la capătul drumului.

Mărăcinii au oftat prin somn;

luna nu s-a mai văzut;

inima s-a desfăcut

ca un trandafir:

sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Unele seri au nouri înalţi deasupra străvechilor oraşe.

Nici o doină

nu va mai trece

prin fluierul acesta.

Anii au înserat,

mama a uitat,

fata petrece,

fraţii de cruce

ori au murit,

ori s-au împrăştiat.

Biserica s-a topit

în soluţia prea puternică a lunii.

Uneori, se-adună

luceferii albaştri

în incinta solemnă

a memorialului;

întâiul între ei trece la inventar

încă o inimă;

istoria se va repeta

până la realizarea deplină

a planului:

soare nou din atâtea inimi.

Suntem la începutul istoriei,

la sfârşitul legendei.

Mări calme,

frazele.

Cuvintele se-adună

ca razele

arterelor

spre soarele inimii.

Strămoşii au tăcut,

stejarii s-au pierdut

în liniştea codrilor.

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Răbdători, liniştiţi,

munţi după furtună.

Haide, la drum,

voievod călător!

De mine răspund

cerurile,

doinele,

pădurile.

Haide!

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Stau drept.

Nici o-nfricoşare

în inimă.

Această mână

ştie să-nfrunte

paloşul.

De moarte –

cerul.

În sfârşit, această eliberare!

Încep s-aud chemarea

stejarilor.

De lână s-a urzit lumina.

Moartea – doină din depărtări.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Luceafărul a ieşit să privească asfinţitul.

Haide!

aşa

sfârşeşte

TAROT

sau

CĂLĂTORIA OMULUI,

citit la lumina de seară, când încep stelele.

Cernăuţi, la 27 Mai 1935.