Domnului
CAMIL PETRESCU,
prietenul mare
al celor tineri,
spirit de neconformistă luciditate,
creator de noi valori româneşti,
devotamentul respectuos
al lui
M. S.
I.
Tânăr pom!
Când pe umerii frumoşi îţi cade rouă, o dulce-nfiorare
te cuprinde şi-n mătăsoasa paloare de lumină,
care te plouă, sângele roadei viitoare trunchiul ţi-aprinde.
Albine, blânda lumină pe-un fagure de-amurg.
Tu-i pregăteşti ţărânii raiul cu ploi de primăvară;
serile vin la umbra ta, ca la un tânăr Isus.
Haitele-adulmecă izul de cerbi la trunchiul mai zvelt
decât a fost mângâietoarea mână care te-a culcat
în luminata ţărână. Păsările-au sculat aburii sulcinei
spre-un cer de legendă. Sfântul soare-a suit din izvoare
ceruri de palide, nouroase amiezi. Tânărul pom priveşte-n
ploioase livezi bătrâneţea clară a stejarilor albaştri
şi pământul murmură-n ierburi dorul după sămânţă.
Plimbarea noastră de noapte s-a sfârşit şi morţii se statornicesc
familiar în noi; să-i ţinem pentru rădăcinile pomului.
Să fim înţelepţi ca porumbii când zboară sub nourii ploioşi;
prieteni ai serii să fim, cavaleri ai pădurii;
când steaua va sta mărturie, să ducem stejarii pe măguri,
în solitudini înalte să creştem cu zările lor peste vis
şi ciobanii ne vor aminti în fluier ca despre-o moarte-n pădure;
neguri… imense cum vin şi-n ele intrăm solemni,
făcându-ne cruce; capricornul de veghe loveşte-n cremene;
copilăria trece prin frunzele-albastre şi sângele nopţii e cald
în fagii care mor sub secure; sub pasul ciutelor
sună clopote mici. O pajură cu ochiul verde tulbură
frunzişul serii, pe când din bezne lupii urlă-n urma cerbilor
pierduţi sub zarea obosită de luceferi; – tac oierii, ca-n mănăstirea
de lumină să cânte îngeri nevăzuţi.
Tânăr pom!
Îl văd cum creşte din verde lumină, ca apa îi curge
pe umeri frunzişul, cimbrul umbros şi plăcuta sulcină
i-adie depărtate dumbrăvi şi-n neguri îl cheamă feriga
cu dulcile-i otrăvuri de verde lumină. Şerpii albaştri
şi roza auroră scutură zarea, stelele cad în palmele lui –
şi le soarbe; soarele scoate din verdea pădurilor ciutură aburii nopţii,
grei de mireasmă amară, iar melcii îşi urcă pe fagi şi mesteceni
argintul. Sunt răsărituri mari în văile lumii!
E-o scară foarte veche, de cine ştie când, în care-adoarme,
calmă, o leneşă livadă; nourii mai au o lumină şi anii se-adună
în jurul pomului; parc-ar fi ciobani veniţi dintr-o lungă ploaie –
sau nişte cuvinte strânse-ntr-o carte; cerşitorii de lângă cimitire-şi
jupoaie rănile de-argint. În ascunzişul cărţilor curge-o apă albastră.
Ploaie ţi-am fost, tânăr pom! Lumină şi soare… Pentru tine-am îmblânzit
umbra serii într-o caldă mângâiere. Împreună am fost o unică
singurătate. Tu, ţărna şi veacul; eu, munte după furtună. Zăpezile-n cântec
mă sună; şoimii fruntea nu mi-o umbresc; azurul, umerii aspri şi-l cresc.
În seară cobor sub frunza ciobanilor, odihnitoare mă cuprinde zarea,
aproape mi-i toată depărtarea, luncile-mi îngână umbrele moi, de lână,
nopţile mă spun lăudător cântec de dor peste slavă, peste moarte.
Sunt singur, totuşi, cu tine. Înalt munte după furtună;
în suflet mi-i o tăcere, încât aud cum sună rotitoarele stele
în cerurile mele. Eu sunt peste lumi, peste toate,
câte le gândeşti; sunt o imensă singurătate peste zboruri îngereşti.
Nici o seară nu mă mai ştie, veşnicia mă leagă de roată,
s-o duc în spinare toată până-n altă veşnicie, mai albastră,
mai târzie; îngerii au coborât în mărăciniş, să caute-însângeratele
păsări de lumină; stejarii cercetează după o arătare, dar de nicăieri
nu se-aude pas purtător de stele şi frunzişul nu tresare sub nici un sărut
de-ngenunchiere; în veacuri fără fund, pajerele moarte sborul
şi-l ascund sub fruntea pădurii; ţăranii au ieşit să are anii
şi pământurile negre; ploile-au mirouns bătrânii stejari,
dar duhul adevărului se-ascunde sub un sfârşit dureros;
focul soarelui se pierde-n frunzişuri de ploaie bogată
şi-n asfinţituri curge de tot mai sus sângele rănilor
din palma lui Isus. Poeţii seamănă cu hulubi cerurile,
pe care mănăstirile fumegă o vastă, suavă tăcere;
moartea-şi pregăteşte zările, sfinţii îşi culeg în aur lepra
cu bube albastre şi gerurile-adie-o înviere obosită.
Dar să coborâm în mila pământului, să-i ascultăm
vaierul tărâmurilor din adânc, unde-amurgul
dăinuie-n amintirea adormirii cu zăpezile viorii
din zâmbetul născătoarei Marii; neliniştită oră!
te-adulmecă lupii şi vulpile râd în ochii barbari;
moartea veghează-n lumina târzie – şi-n serile din mine,
departe, Dumnezeu a-nceput să se poarte
deasupra apelor; de-acuma pot îngenunchea
şi muri liniştit ca o apunere-n sângele serii.
Rănile cerului rourează ca un cântec în fluierul vântului.
Tânăr pom, înţelegi că toate acestea au fost pregătirea
zilei tale de aur? Mâne, sămânţa ta va creşte zări!
II.
Izul ceaunelor răspândeşte-o domoală veselie-n ploaie.
E o singurătate de rege în sărbătoreasca-nălţare-a colinelor,
pe care nourii le-ntunecă într-o albastră lumină.
Cuprinzătoarelor zări, legănătoarelor, desfăşuratelor mirişti,
nemăsuratelor, stăpânitoare vi-i melancolia, ca soarele
când îşi ară cu îngeri ogoarele; culcuş în şoproane, făcătorii;
totuşi, sunt lucruri mai frumoase ca dragostea.
Pădurile-n care Dumnezeu vorbeşte cu focurile singuratice.
Atunci, pâclele se-nchină cu degete aspre de lumină şi ciobanul
se luptă-n vis, el, care trecea prin auroră ca soarele; umbra
nu-i va mai cădea pe văi; se-apropie de dânsul oile şi ceata de dulăi,
dar simt alt tărâm şi se duc mai departe,
că praful de stele de pe pleoapele ciobanului are înalt iz crud de moarte;
se uită, uneori, la mâinile lui, pe care luceşte câte-o pată
de luceafăr umed; cânii, flecari, latră – şi ciobanul ar vrea
Dumnezeu să-l dea undeva înainte de-nceput;
Pe la tâmple-l înfioară o boare de vânt – nu de aici;
venea de peste pământ, unde nici îngerii nu pot, –
numai Dumnezeu de intră cu numele; şi lumina-l plouă greu
peste umeri; doar aurul sterp de promoroacă, în inima ciobanului,
în care joacă întunerice mari, cât o seară, cum a fost întâia oară;
să fugim de casele în care am încuiat morţii,
căci pădurile-n sânge lupu-şi coboară;
lasă, nu mai asculta la trunchiul copacilor cum timpul urcă
spre cerurile frunzişului, peste care picură lacrimile de sânge ale îngerilor.
Câmpeneşte sună carele; oamenii duc pădurile toamnei acasă.
În ogrăzi se-aprinde fanarul. Şiştarele zumzăie şi argatele au pe mâni
miros de lapte proaspăt şi cald: băieţii oftează şi genunchii li se strâng
într-o dureros de dulce-ncleştare. Caii nechează-n ocoale.
Iată – ciobanii s-au întors de la stele!
Ceasu-i prielnic de vis… Se-adună-n amurguri
lumina, ca-n inimi. Focul strănută şăgalnic
în umede nuiele. Pădurea mai dulce a ploaie răsună.
Un abur verzui pe mirişti se poartă şi cânii au tăcut
ca sub un zbor de pajură. Dumnezeu şi-a trimis cuvintele
şi nouri de fier le sună în văi cu fum liniştit. Ciobanul cel mai tânăr
ascultă-n trecut, cu urechea la pământ, şi-i răspund fraţii
din toate mormintele lumii. Un stârv albastru se zbate-n amintire.
Pe-aşternutul de cimbru doarme-un căprior de singurătate – şi seara
mi-l doare ca o rană sărutată.
Dai să mergem prin fâneţele ude,
unde lumina sub paşi obosiţi se aude.
Când ciobanul s-a trezit,
fagi au venit de s-au închinat,
că inima pământului i-a sângerat,
iar cerbii şi-au început în tăcere
ceasul de taină şi veghere;
tălăngile oilor sunau neştiut,
întunecat, nepriceput;
ciobanul asculta cum trec peste şes
nourii fără nici un înţeles;
apoi, vântul a adus
dorul pădurilor de sus –
şi stelele s-au dus
departe, până-n alt sat,
unde-au găsit o frunte de-mpărat,
iar ciobanul s-a înălţat frumos
la faţa Domnului Hristos.
Dumnezeu a adormit
în mijlocul pădurilor;
pe lângă El a trecut
veşnicia, dar nu L-a trezit.
Stăteau stejarii grei de ani
la căpătâiul Lui;
veneau îngerii, ca nişte ţărani,
să sărute tălpile pământului;
depărtările se strângeau,
că se făceau nimic –
şi Dumnezeu era atât de mare,
încât totul partea prea mic
pentru inima ciobanilor
şi pentru steaua lor
de-naltă luminare.
Moartea stă la un ţărm târziu, liniştit,
unde lumina abia de bate, încet, încet;
copiii – ca nişte flori au adormit
şi n-au ştiut
că-n inimă-un spin le-a crescut.
Ciobanii au uitat de fluier, deşi melodia
mai stăruie pe buze
şi-o sărută veşnicia;
visau, fără să ştie,
o lumină ciudată
şi târzie.
La urmă a trecut Dumnezeu-Sfântul
şi L-a auzit pământul,
L-a simţit ca pe-o boare
trecându-i prin ogoare.
Vezi că Dumnezeu se ducea foarte departe,
Să-nveţe ce-i aia moarte,
se ducea la adâncurile Sale,
pe care nimic nu lumina-le…
Şi cerurile stăteau goale:
Dumnezeu nu le mai cuprindea
şi nici cuprins nu le era.
Nici îngerii adevărului, nici
tăriile mai mari nu-L întovărăşeau;
veşniciile s-au făcut mici
şi luminile nu se mai înţelegeau.
Azururile prindeau aripi de ceaţă:
vestitorii întârziau la drum:
amestecând pe ieri cu acum,
însăşi moartea se schimba la faţă.
Dumnezeu nu s-a găsit
nici la început,
nici la sfârşit –
şi-atunci s-a-ntunecat
de era ca un împărat
al negurilor.
Şi-i o nouă dimineaţă. Pădurile fumegă, albăstriu se sting
pădurile într-o depărtată legendă. Numai pajerele-amintesc
frunzişurile clare. Unde-i apa luminoasă a fagilor?
Zările tac. Solemne măguri se poartă-n vis. Totul a fost.
Acuma, putem citi în cărţi despre vastele seri. Dar să tăcem.
Soarele bate ca pe vechi monezi.
III.
Februarie; după-amiezile cern o moarte aurie, ca astăzi,
peste fruntea mea obosită, pe care-a mai rămas pulberea
umedă a stelelor. Prin cerurile palide ale ferestrelor curg
râuri de aur si sânge spre-un fastuos amurg;
cărţile mă invita la mari călătorii; discurile
de patefon ridică melci de-azur spre-o floare sângerie.
Oraşul tace cu ploaia din vis; lunecă morţii în nouri;
pe ziduri se strânge jilavul muşchi în amintirea
pădurilor pe care le-am trecut prin aburul soarelui;
undeva, în imensităţile-albastre ale miriştilor,
un prinţ lepros îşi adună convivii: ei beau văzduhul
şi chiuie, speriind ogarii, care tresar în somn.
28 Februarie; ce dulce sângeră vinu-n amurg!
Câmpiile au de pe-acuma calda prietenie-a ciobanilor
porniţi împotriva anilor; nopţile cad peste fruntea
soarelui; pasul se-opreşte sub uşă. Sărutul aminteşte
albastra tăcere a lumii, când se făcea din dragostea
unui cuvânt; gerurile ne lunecă-n privire toate
cerurile unui 4 Aprilie; magice, ascunse
cifre, ca o moarte; dar să tăcem şi-n amintirea
lor să bem veninul nopţilor, ca pe-un vin, ascultându-ne
destinul în cea mai înaltă stea a lui; fumul strujenilor
risipeşte-amintiri pe mirişti; să nu pleci sub ameninţarea
sângelui pe mâni. Doamne, câte frunze roşii! Aş putea
colora o mie de toamne cu sângele meu; unde se-aud
luminile? Oare nu în inima noastră? Pasărea măiastră
îşi tânguie-n zbor învierea pădurilor; împăratul
din vale-o săgeată cu-ntunecimile sale.
28 Februarie; nourii se-apropie de seară; imensul
oraş lumina-şi începe. Sumbrii mei prieteni, iată-ne
ca la o nouă călătorie. Caii nechează-n stuful Prutului.
Suntem împăraţii acestui întuneric, din care se-aude
mersul morţilor spre inima noastră. Un înger, bolnav
de veşnicie, ne cade la picioare. Lumina mi-l doare
pe fruntea albastră. Mi-i dor de-o largă şi calmă dimineaţă,
în care să gonim pe cai spre pădurile Cuciurului Mare,
unde să bem în bărdace răcoarea stejarilor
şi să ne-ntindem ca nişte ierburi la soare.
Unde ne mai aşteaptă ca amiaza de dreaptă
liniştea cu mierle-a pădurii din toate poemele mele?
Hei, serile-mi bat în tâmple ca-ntr-o scândură de brad!
28 Februarie; spun – şi parcă mi-au înviat fâneţele
din Stânca. 4 Aprilie; unde mi-s turmele?
Rău păstor! Zilele-mi tac, nopţile-mi cântă,
Albastre ploi de primăvară cu zăpezi bucovinene,
lăsaţi-mă să vă sărut stelele-oprite-n gene.
28 Februarie; luminile-mi curg într-un solemn
şi palid amurg. Tu nu mă ştii, tu nu-mi
ghiceşti pasul umblându-mi prin visele tale.
Doamne, oare de ce nopţile nu vor să ne mai ştie
urma prin copilărie, – şi de ce zările
îşi duc spre mine toate cărările?
Ploierii se-adună tăcut, tăcut, s-asculte
sub imense ceruri cum sună crengile lunii inimi de lut;
tăcerea-i atât de albă sub stejari, că doar îngerii i-au înţeles
luminile aspre, din care cântecul mi l-au cules; primăveri
enorme, cu licăriri de mit, la margini de pădure s-au strâns
însomnorate; lucesc zăpezi albastre în muguru-adormit
şi cerbii vin s-asculte cum inima-mi bate singurătăţi
de-amurguri sub cerul nesfârşit. 28 Februarie – pădure
de ploi şi cerbi îngenunchiaţi, iar fruntea de aur le-a căzut
în albastru noroi. E o dimineaţă ca şi cum Dumnezeu
s-ar odihni pe-un munte-n furtună de lumini, din care
răsare-o după-amiază de sângerii grădini sub vis.
Şi iarăşi cad atâtea stele peste seara frunţii mele!
28 Februarie; oare pasul tău va mai suna sub fereastră
o nouă după-amiază albastră, prin care să trecem spre seară
ca o pajură prin legendă?
IV.
Hei, ochelarii verzi! Munţi de omăt nourii, munţi verzi de omăt!
Deasupra, doar cerul cu pajuri nevăzute şi cai tropotitori,
înhămaţi la caleaşca de aur a morţilor călători.
Mai sus – e raiul cu-ntinsul şi verdele-i pomăt.
În zare sunt nourii, munţi verzi de omăt.
Pe verzile-amiezii talazuri îşi scaldă
aripa de sânge omul cu coasa – şi caldă
se zbate-n gura vulpii cloşca de aur;
Doamne, puii ei cum se tânguiesc prin grâiele grele,
iar vulpea pândeşte iarăşi printre nevăzutele stele.
Cu puşca de-argint am plecat în zori,
ochelarii verzi abureau ninsori; căpriori
stăteau la dunga de pădure, zbătându-se.
Corbii veneau dintre coarne să le fure-adamantul.
Am avut întâlnire mare la-un hat.
Venise din serile-i Roş-Împărat.
În spânzurătoare l-au pus pe bietul Păcală –
hei! prea ştia cântece multe. Pot să vă spun un secret:
Păcală era, de fapt, poet.
Visul – ştiţi prea bine! – trebuie pedepsit.
Hoţii de cai îs mai puţin păcătoşi.
Lupii râdeau la spânzurătoare,
Sfânta Vineri îşi avea ziua cea rea
şi l-a ocărit pe sfântul soare,
iar Joiţa jelea c-a bârfit-o Miercurea.
În schimb, Făt-Frumos se veselea
că bietul Păcală – creatorul de iluzii – în sfârşit murea!
Dar din vâlceaua lor albastră
şi din smârcuri au venit – fetele-au fugit de la fereastră… –
cumpliţii zmei; totuşi, umiliţi şi sfioşi erau;
telegarii cu aripi mâncau jăratic,
Tândală înfuleca bulci muiate-n lapte,
stelele îi cădeau ca nişte muşte-n mâncare
şi Tândală înghiţea ca la hram –
vezi, că mânca stele numai o dată pe an.
Ochelarii verzi îmi aduceau tot ce voiam:
păsări de aur, cu ochii albaştri, amurguri cu turme
pe care le mânau ciobani împărăteşti,
inorogi albaştri, albastre fâneţe, – dar peste toate
curgea ploaia verde-a ochelarilor verzi.
Păcală murise. Din hoitul lui aburea poezia –
alcooluri rare, pe care doar zeii le beau.
Păunii au venit să-l acopere cu largile lor cozi,
iar oamenii încremeneau ca nişte irozi
la vederea capului de profet! Scorburile plângeau cu sângele lor
de dimineaţă, ascuns în cele mai tainice vine.
Zmeii jeluiau, ei, oprimaţii, batjocura tuturor babelor,
care – stând după horn – speriau copiii cu cavalerii
întunericului, înstelaţi pe umeri şi-având noaptea cea mare în ochi.
Făt-Frumos râdea şi pupa toate fetele – că alta nu ştie,
de era-n prostime râs mare şi mare veselie.
Păcală: după moarte ca un munte-nconjurat de neguri –
el, de care toţi tonţii râdeau cu gura până la ureche.
Oraşul dintre ceţuri! Cernăuţi… Prin livezile de piatră
toamne fumurii se pierd; îngeri palizi de lumină visul
cerului şi-l poartă prin albastre ploi de Prut înnegurat
şi fumul cartierului industrial – şi vine zeul câmpiei,
cu plete de ploaie; străzile miroasă deodată a târnă şi cimbru.
Hei! Jidovi bătrâni şi blânzi vând sulcină la tejghele; hamalii
descarcă la gară snopi de soare; Liviu Rusu, Rudd Rybiczka,
Leon Ţopa şi cu mine mergeam pe marginea liniei ferate: un tren
de marfă aduce câmpiile Cuciurului Mare; ce solemnă plimbare!
Amurgul risipeşte linişti de aur pe Weinberg; în fabrici imense
stau nopţile şi Prutul ascunde-n luncile albe silvanii;
la noapte, luna-şi va revărsa apele-n lumina electrică
a străzilor; şi, totuşi, vom veghea pentru Doctorul Faust;
să fim în ploaia amurgului iubitori, prieteni! – sau alţii
ne-au ucis şi suntem morţi într-o familiară plimbare duminicală?
Da! Noi am omorât fagii albaştri şi sângele lor ne curge
mereu pe mâini – şi ni-l ling cerbii îngenunchiaţi
într-o amintire, ca-n tinda unei biserici.
Prietenii s-au dus în case. Doamne, cât de singur am rămas!
Totuşi, minunată mi-i singurătatea. Spăl stelele-n sudoarea
frunţii mele. Ascult somnul pământului. Oamenii cu păr albastru
se plimbă sub cimitir. George Drumur duce la Horecea Mânăstirii,
Nr. 75, o inimă cât soarele. Hei, unde ţi-i seara, Leon Ţopa?
Ziua ta e dureroasă. Da, vei sta odată pe malul unei ape
şi vei plânge. Liviu Rusu s-a burghezit şi-şi vinde stelele.
Dar cresc înaltele turnuri un cer de legende. Cu mâni
de-aramă cuprind sicriele voastre, Ion Roşca şi George Stratoiu!
Da, cred că-n curând voi fi printre voi şi totul va-ncolţi
pentru o lume nouă, a poeziei.
Tăcută-i şura. Fânul miroasă a ploaie.
Vitele rumegă linişti în grajd. Copilăria mi s-a dus
între cai şi iată-mă-s alergând hoţeşte pe mirişti.
V.
Şerpii poeziei urcau dealul de aur, absconsul,
păzitul; săgetători albaştri vegheau; înseşi cerurile
ocoleau înaltul turn: poezia; atât de tainică era!
Numai ciobanii cu femeile sau simplii călători
ai visului îndrăzneau. Simplitate! Şi ploile de aur
se revărsau, ca si cum poetul ar fi scuturat frunzele
mărului de aur. Hei, Faust! Ignorabimus … Doftorii
şi-au pus ochelarii pe nas, ca să poată număra
cuvintele, crezând că ele sunt poezia, iar alţii
câte amante-a avut poetul, spunând: „Vai, ce
tragic!”. Aceştia, dacă Eminescu ar mai
trăi, ar zvârli cu pietre-n dânsul. Iertare
triştilor belferi! De unde să ştie aceştia ce-nseamnă
poezie. Arta poetică e înţelepciunea lui Dumnezeu
trecută prin suava moarte de fiecare zi a poetului.
Cunoaşterea lirică! – să te duci cu jivina pădurii
prin zorii apoşi ai unei zile de toamnă, ca
negura să te-nvăluiască-n aripile ei adormitoare,
să te joci cu lupii şi urşii în calde-amiezi,
când soarele curge-n fluvii enorme peste ţarini,
să legi frăţie cu iarba pământului şi s-asculţi
sub tine cum freamătă viitoarele grâie – şi
înger să fii, ca lacrima să te dăruieşti, mângâiere
şi slavă, toate Americile visului, Australia imaginii
şi Asia somnului euforic, liniştita savană a
calmei ode – toate acestea să le cunoşti.
Dacă n-ai plâns, nu poţi fi poet.
Ah, lavalierele stupide şi pletele – cum au compromis
poezia! Aceşti indivizi siniştri cred că e suficient
să vezi luna şi stelele, ca să scrii poezie, –
când, de fapt, trebuie să le faci din nou,
ca Dumnezeu din nimic luna şi stelele!
Mai sunt, apoi, inspiraţii, care cred ca panglicile
scoase de ei pe nas sunt versuri,
ignorând travaliul clăditorilor de solemne şi albe coloane.
Şi poezia este lumina primită de Iisus pe rănile Sale,
adusă de hulubul Sfântului Duh! Mai mare decât
cerul este, mai mare ca moartea, mai mare ca totul
ce este din cele ce se văd. Căci a fi poet
înseamnă să ştii a crea munţi de aramă
şi fluvii de aur, păduri cu inorogi şi păsări
măiestre, dealuri cu limpezi coline şi-oceane,
liniştite cătune în seară, mori de vânt pentru un
zănatic şi sfânt don Quijote.
Pentru marea
şi calma binecuvântare-a poeziei am scris,
în timp ce şerpii ei urcau dealul de aur spre
cerul deschis, dealul de aur, absconsul, păzitul.
VI.
Elegie, seara. Sau ninsori albastre. Poate brumi
Pe-nalte poduri, la stâlpii cărora balaurii au murit.
Molcumă chemare luna, stinse naiuri iarba, calme
unde poezia peste marea moartă a tăcerii; un ied
sălbatic l-a trezit pe-al nostru Pan; cu cimbru
şi sulfină-n blană, iedul fruntea de-amăruia
scoarţă a unui fag şi-o freacă; zeul beat de mied –
vin vechi turnatu-i-am pe furiş în băutură –
se ia la harţă cu iedul ale cărui corniţe l-au durut
dulce-n primăvară; culeg în palme ploaia serii
care va creşte sub luminile tăcutelor stele.
Unde-am putea veni s-ascultăm din ramuri cum
se revarsă-n vale sufletul morţilor, dacă nu-n
această pădure-a poeziei? Cerul îşi scutură pe
fruntea ta furtuna, poete. Manile tale-au crescut
ca rădăcinile, din lut, iar stelele şi-au muiat
luminile-n ochii tăi. Înaltă coroană stejarii
ţi-au pus pe creştet. Parc-ar fi cununa de spini
a lui Isus. În vale ţi-ai lăsat coiful, spada
şi-nsângeratele zale; bucuriile, în livada cu stupi,
ca să se-mprăştie ca albinele. Tu gol ai venit aici
– ca trupul aşezat pe-al învierii pristol. Ai venit
cu marea tristeţe să stai, să nu te mai petreacă
lumescul orgolios alai; iată, pe fiecare mână ai
câte-un semn; le-ai răstignit pe care lemn?
Ai venit să fii cu zmeul şi singurătatea;
te-a uitat, zgomotoasă, cetatea; acolo alţii sunt
astăzi zei; versul tău e uitat, uitată ţi-i fruntea
pe care se-odihnea privirea atâtor popoare de vis.
Să ne facem, deci, o nouă lume, după inima
ta anume, poete. Pan s-a trezit!
Marele poet – stejarul! El scrie
Albastra-nserării poezie pe cerurile-nalte.
Cerneală de aur – atâtea stele-n călimara
lui, călimara craiului, stejarului… Hai să mergem
sub coroana lui stufoasă – cufundare-n umbra
pământului. Luncile să-i fie argintată foaie de hârtie.
Departe de vulgara frământare-a hapsânilor
de ieftină glorie, să mergem în dulcea serilor
singurătate. Cântecul să-şi bată aripa de melancolie
peste fruntea noastră, pe care-o linişteşte albastră
pădurea ne-ncercată de securea argaţilor
tocmiţi de negustorii visului. Iată, suntem cu zmeul
şi singurătatea! Pan aleargă cu albinele, să
prindă-n corniţe luminile. Ehei! Copitele-i de
ţap cum scot scântei de aur şi pe frunte i se-aţin
văpăi ca de-o comoară-n noaptea de Sânziene.
O pasăre geme în vis, măiastră.
Lângă ea sa mergem, s-o mângâiem –
ca trecerea albă a lui Dumnezeu printr-un poem.
VII.
Dacă vrei să fii fericit, stai departe
de frământările lumii deşarte.
Ridică-ţi casă-n pădure (vezi W. Thoreau),
cărţi ia cu tine, câinii, motanul şi mâţa, singur lucrează
din bârne trainice de fag adăpostul şi-un grajd
pentru cal. Puşcă nu lua cu tine; numai prietenie
pentru lumea pădurii. Lasă iepurii lui Walt
Disney să vină la tine, viezurii lui,
ciutele şi-ndrăgostitele turturele. Chiar lupii,
urşii şi vulpile se vor împrieteni cu tine.
Cărţi: Tolstoi, Dostoievschi, Goncearov, Gogol şi Cehov.
Andreev, Balzac, Zola – şi nu-l uita pe Rabelais;
Gustav Freytag, Galsworthy, Hardy, „Vicarul
din Wackeheld”, teatrul lui Shakespeare,
Goldoni, Molière şi „Faust”, Ibsen şi Strindberg,
Holberg – ţărănosul!, nu-l uita pe năsosul erou
al lui Rostand!; mai pune-n geamandan: „Spiel
im Morgengrauen” al lui Arthur Schnitzler,
„Danton” al Iui Camil Petrescu şi „Wozzek”;
apoi: Ion Creangă şi „Ion”, „Întunecare”; unde-i „Don
Quijote”? Aşa! Nuvelele lui Pavel Dan nu le
uita. Iarăşi: poezie, poezie… Eminescu,
„Fântâna Blanduziei”, Grigore Alexandrescu,
Rainer Maria Rilke, Baudelaire, Georg Trakl,
Valéry, d’Annunzio, „Clopotul scufundat”,
Ştefan George, Salmon, Cocteau, Essenin,
în traducerea lui Zaharia Stancu, Maiakowski,
Voiculescu, Ion Vinea, Perpessicius şi Ion
Pillat, E. A. Poë, Radu Boureanu, Vesper,
Giurgiuca, George Popa, Meniuc şi Teofil Lianu;
Arghezi, magul, Vladimir Streinu – cât
de superb versul acela: „Salt lin albind sub lună cavalin”!,
„Paludes”, „Cina cea de taină”; nu uita
reproducerile din Breughel şi pe Van Gogh
nu-l uita, Vlamynck, Turner, Rodin şi
Kolbe. Discuri: fugile lui Bach, sonatele
pentru pian ale lui Beethoven, cântate
de Wilhelm Kempf, concertul în la minor
de Schumann, cântat de Cortot (pe „His
Masters Voice”), „Pasărea de foc”, Ravel
şi Debussy, Busoni şi „Maeştrii cântăreţi”,
„Boris Godunov”, „Prinţul Ygor”,
„Petruşca” şi „Marşul evreiesc” al lui Jora.
Ca lectură uşoară: seria africană a lui Edgar Wallace,
Ponson du Terrail, Sue, Karl May şi Jules Verne.
Când prietenii vor veni în casa ta, să le torni
în ulcele de lut generosul vin sau mustul cel dulce,
în talgere albe faguri de aur să le pui şi-n şervet
mămăliga, iar laptele să aburească din plinul şiştar,
nuci să le-aduci, alune, mere ca o Duminică şi
cuvinte bune de prietenie; primăvara, vara,
toamna şi iarna vor trece plăcut; oh! iarna
cu lină fulguire şi vesel foc în sobă ori cu nopţi
îngheţate, când luna lunecă peste ceruri de brumă
şi lemnul trosneşte în sobă! Fantasme plutind
peste măguri! Amurguri cu aur şi purpură
peste-ntinsele zăpezi! După-amiezi cu dulce
lene, ascultând motanul visând vânători de
şoareci; ţări fără sfârşit, superbele ierni,
muzicale zăpezi; voi citi cu voi, prieteni,
scrisorile lui Rainer Maria Rilke sau poeziile
lui Eminescu. Şi totul va fi minunat de frumos.
Să mergem spre vis, prieteni! Aceasta e
Marea-nţelepciune. O, tu, pădure!
Haide să colindăm Cernăuţii, să-i prefacem
în legendă; pădurea noastră să fie! –
până când mi-oi putea ridica bordei în
adevărata pădure; seară uriaşă, pe Weinberg;
mare de piatră; fumul uzinelor, fascinant
cartier industrial. Doamne, cum aş vrea
să fiu frate cu stejarul acela, ori cu grâul
din valea Prutului; ascult ploile, aceste
unice ploi ale Cernăuţilor, cetatea mea
dintre neguri! Fie bucolicele-acestea ţie
laudă, tu, oraşul cel mai frumos din lume,
oraşul în care-a visat şi-a iubit pentru-ntâia
oară Mihai Eminescu, şi unde toamnele-s
o-mpărătească ploaie de aur pe umerii şi
fruntea poetului.
BUCOLICĂ
– varianta din 1938, publicată în „Revista Fundaţiilor Regale” –
Domnului CAMIL PETRESCU
Tânăr pom !
Când pe umerii frunzoşi îţi cade rouă, o dulce-nfiorare
te cuprinde şi-n mătăsoasa paloare de lumină,
care te plouă, sângele roadei viitoare trunchiul ţi-aprinde.
Albine, blânda lumină pe-un fagure de-amurg.
Tu-i pregăteşti ţărânii raiul cu ploi de primăvară;
serile vin la umbra ta, ca la un tânăr Iisus.
Haitele-adulmecă izul de cerbi la trunchiul mai zvelt
decât a fost mângâietoarea mână care te-a culcat
în luminata ţărână. Păsările-au sculat aburii sulcinei
spre-un cer de legendă. Sfântul soare-a suit din izvoare
ceruri de palide, nouroase amiezi. Tânărul pom priveşte-n
ploioase livezi bătrâneţea clară a stejarilor albaştri
şi pământul murmură-n ierburi dorul după sămânţă.
Plimbarea noastră de noapte s-a sfârşit şi morţii se statornicesc
familiar în noi; să-i ţinem pentru rădăcinile pomului.
Să fim înţelepţi ca porumbii când zboară sub nouri ploioşi;
prieteni ai serii să fim, cavaleri ai pădurii;
când steaua va sta mărturie, să ducem stejarii pe măguri,
în solitudini înalte să creştem cu zările lor peste vis
şi ciobanii ne vor aminti în fluier ca despre-o moarte-n pădure;
neguri… imense cum vin şi-n ele intrăm solemni,
făcându-ne cruce; capricornul de veghe loveşte-n cremene;
copilăria trece prin frunzele-albastre şi sângele nopţii e cald
în fagii care mor sub secure; la pasul ciutelor
sună clopote mici. O pajeră cu ochiul verde turbură
frunzişul serii, pe când din bezne lupii urlă-n urma cerbilor
pierduţi sub zarea obosită de luceferi; – tac oierii, ca-n mănăstirea
de lumină să cânte îngeri nevăzuţi.
Tânăr pom!
Îl văd cum creşte din verdea lumină, ca apa îi curge
pe umeri frunzişul, cimbrul umbros şi plăcuta sulcină
i-adie depărtate dumbrăvi şi-n neguri îl chiamă feriga
cu dulcile-i otrăvuri de verde lumină. Şerpii albaştri
şi roza auroră scutură zarea, stelele cad în palmele lui –
şi le soarbe; soarele scoate din verdea pădurilor ciutură aburii nopţii,
grei de mireasmă amară, iar melcii îşi urcă pe fagi şi mesteceni
argintul. Sunt răsărituri mari în văile lumii!
E-o seară foarte veche, de cine-ştie-când, în care-adoarme,
calmă, o leneşă livadă; norii mai au o lumină și anii se-adună
în jurul pomului; parc-ar fi ciobani veniţi dintr-o lungă ploaie –
sau nişte cuvinte strânse-ntr-o carte; cerşitorii de lângă cimitire-şi
jupoaie rănile de-argint. În ascunzişul cărţilor curge-o apă albastră.
Ploaie ţi-am fost, tânăr pom! Lumină şi soare… Pentru tine-am îmblânzit
umbra serii într-o caldă mângâiere. Împreună am fost o unică
singurătate. Tu, ţărna şi veacul; eu, munte după furtună. Zăpezile-n cântec
mă sună; şoimii fruntea nu mi-o umbresc; azurul, umerii aspri şi-l cresc,
în seară cobor sub frunza ciobanilor, odihnitoare mă cuprinde zarea,
aproape mi-i toată depărtarea, luncile-mi îngână timbrele moi, de lână,
nopţile mă spun lăudător cântec de dor peste slavă, peste moarte.
Sunt singur, totuşi, cu tine. Înalt munte după furtună;
în suflet mi-i o tăcere, încât aud cum sună rotitoarele stele
în cerurile mele. Eu sunt peste lumi, peste toate,
câte le gândeşti; sunt o imensă singurătate peste zboruri îngereşti.
Nici o seară nu mă mai ştie, veşnicia mă leagă de roată,
s-o duc în spinare toată până-n altă veşnicie, mai albastră,
mai târzie; îngerii au coborât în mărăciniş, să caute-nsângeratele
păsări de lumină; stejarii cercetează după o arătare, dar de nicăieri
nu se-aude pas purtător de stele şi frunzişul nu tresare sub nici un sărut
de-ngenunchere; în veacuri fără fund, pajerele moarte zborul
şi-l ascund sub fruntea pădurii; ţăranii au ieşit să are anii
şi pământurile negre; ploile-au mirouns bătrânii stejari,
dar duhul adevărului se-ascunde sub un sfârşit dureros;
focul soarelui se pierde-n frunzişuri de ploaie bogată
şi-n asfinţituri curge de tot mai sus sângele rănilor
din palma lui Isus. Poeţii seamănă cu hulubi cerurile,
pe care mănăstirile fumegă o vastă, suavă tăcere;
moartea-şi pregăteşte zările, sfinţii îşi culeg în aur lepra
cu bube albastre şi gerurile-adie-o înviere obosită.
Dar să coborâm în mila pământului, să-i ascultăm
vaierul tărâmurilor din adânc, unde-amurgul
dăinuie-n amintirea adormirii cu zăpezile viorii
din zâmbetul născătoarei Marii; neliniştită oră!
te-adulmecă lupii şi vulpile râd în ochii barbari;
moartea veghează-n lumina târzie – şi ’n serile din mine
departe, Dumnezeu a-nceput să se poarte
deasupra apelor; de-acum pot îngenunchea
şi muri liniştit ca o apunere-n sângele serii.
Rănile cerului rourează ca un cântec în fluierul vântului.
Tânăr pom, înţelegi că toate acestea au fost pregătirea
zilei tale de aur ? Mâine, sămânţa ta va creşte zări!
MIRCEA STREINUL”[1].
[1] Revista Fundațiilor Regale, nr. 11, an. 5, 1 noiembrie 1938, pp. 306-308
