Crimele voievodale: „Atunci, au stricat cetatea Sucevei”

Stăpânii stăpânilor noştri: turcii

*

Între cele două domnii ale lui Duca Vodă cel Bătrân, pilduitoarea istorie ne-a mai dat o lecţie, căci, „întâmplându-se de murise Alexandru Vodă, tatăl lui Ilieş Vodă, şi, rămânând sărac şi la mare lipsă, şi cu datorii multe, de cum este obiceiul domnilor mazili, de rămân săraci, după ce se mazilesc, din blestemul cel mult al oamenilor…merge şi Ilieş Vodă după oasele tătâne-său, la îngropare, cu multă grijă şi frică de datornicii tătâne-său, să nu-l prindă, să-l închidă. Şi, întâmplându-se, într-acel ceas, de l-au întâmpinat, cu oasele, ducându-le la gropniţă, un om împărătesc, şi întâmplându-se, la acea întrebare a împăratului, despre domnii mazili din Moldova, iar acel om împărătesc, cine-o fi fost, a dat seamă că a văzut, acum, pe Ilieş, mergând după oasele tătâne-său. Şi aşa, îndată, a repezit împăratul un ceauş, de l-a luat, de la îngroparea tătâne-său, şi l-a dus la serai, de l-au îmbrăcat cu caftan de domnie, de l-au pus domn în Moldova, în locul Ducăi Vodă”.

Iliaş Vodă

*

Astfel se făceau domnii în Moldova, fără să conteze că Ilieş nu ştia limba ţării şi că, din această pricină, mult va avea de suferit ţara, deşi bietul fecior al lui Alexandru Vodă se purta cu blândeţe[1] şi se străduia să fie ţării de folos. Drept consecinţă a incapacităţii lui Ilieş Vodă, în 1669 este adus, iarăşi, Duca Vodă cel Bătrân, care provoacă, prin asprimea celei de-a doua domnii, o răscoală a boierilor moldoveni Hâncu şi Durac împotriva excesivei grecizări a administraţiei ţării, înfrântă, în cele din urmă, cu ajutorul tătarilor şi încheiată cumplit, pentru că tătarii, după obişnuinţa lor, „pe mulţi oameni au robit… şi pe mulţi, dintre căpetenii, căpitani, hotnogi, prinzându-i, i-au spânzurat, şi pe unii i-au înţepat”, lăsând Moldova la cheremul grecilor. Apoi, au urcat oştile turceşti spre Hotin, pentru bătăliile cu polonii.
*

„Într-acest an, făcutu-s-a şi o minune mare, arătare, la Hotin, într-o mănăstioară mică, ce este supt cetate. A lăcrimat icoana Maicii Precistei, cât se răsturnau lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii. Şi picau într-o tipsie, ce era pusă supt icoană, de era de mirare a privi arătarea şi semnul ca acela, care a fost adevărat semn de pieire a mulţi creştini în Ţara Leşească şi începutul durerii şi stricării ţării noastre. Că, de atunci, din an, în an, tot rău şi amar pe creştini şi pustiite au rămas locurile pe acolo”.

Gheorghe Duca Vodă

*

Bătălia Hotinului, care a urmat mazilirii lui Duca Vodă cel Bătrân şi căftănirii ca domn, la propunerea boierilor, a lui Petriceicu Vodă, avea să se sfârşească, datorită trădării, săvârşită de Petriceicu, nobil polon – de altfel, cu înfrângerea turcilor şi cu înscăunarea, în 1674, a lui Dumitraşco Vodă Cantacuzino, „grec tălpiz şi fricos, cu piele de iepure pe spate şi neavând nici o milă de ţară”, care aduce tătarii, să-l apere, în timpul iernii. După ce au „intrat tătarii în ţară, ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat, la iernatic, pin sate, pe oameni, din Prut, până în Nistru şi mai sus, până în apa Jijiei, nimănui nefiindu-i nici o milă de săraca de ţară, ca şi cum ar fi fost ţara fără domn. Aşa era jaf într-însa, cum ar fi fost ei, săracii, pricina răutăţii, cum ar fi ei, săracii, sfătuit să vină leşii, cu oastea, la Hotin.

*

Cum s-a îndurat a da ţara în pradă, fără nici o nevoie! Numai pentru frica cea blestemată şi chiverniseala lui a socotit de au iernat tătarii în ţară, până-n primăvară!”.

*

Tătarii

*

Căci „tătarii sunt lupi apucători, pradă, robesc, bat şi căznesc pe creştini, neavând grijă, nici strânsoare de mârzacii lor… Mâncat-au tot, şi pâine, şi dobitoc, şi-au jefuit tot, până la un cap de aţă. Pe mulţi au şi robit, pe furiş, femei, fete, copii. Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, bătuţi şi zdruncinaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum nu se poate nici scrie, nici povesti caznele şi uciderile pe care le-au avut de la tătari”.

*

În 1675, o ciumă agresivă avea să spulbere şi ce-a mai rămas după tătari şi după celelalte îmbulzeli de oşti străine, morţii fiind atât de mulţi, încât „nu-i puteau îngropa, şi-i aruncau prin gropi, de-i năruiau”, după cum consemna mult citatul Ion Neculce.

Cetatea Sucevei

*

În plan simbolic şi nu numai, „trimis-a Dumitraşco Vodă pe Panaitachii uşerul Morona, cu un agă turc, pentru ca să strice cetăţile, şi cu alţi boieri.

*

Şi, atunci, ieşind nemţii din Suceava, a intrat acel Panaite, tălmaci agăi, şi cu acel agă, şi-au spart scrinurile şi lăzile unora şi ale altora, care au fost pus acolo, şi multe lucruri scumpe şi odoare au luat, de s-au umplut de avere. Iar mai pe urmă, i-a rămas feciorul, de murea de foame, a lui Panaitachie.

*

Deci, atunci, au stricat cetatea Sucevei şi a Neamţului, şi a Hotinului”.

Antonie Ruset Vodă

*

În ciuda criminalei sale slugărnicii, Dumitraşco Cantacuzino avea să fie mazilit, în 1676, ţara Moldovei procopsindu-se cu Antonie Ruset Vodă, „iar grec ţarigrădean, rudă cu Dumitraşco Vodă”, dar teribil de evlavios şi de pus pe ctitorirea şi pe repararea de biserici şi de clopotniţe, până ce uneltirile lui Duca Vodă cel Bătrân aveau să-i aducă mazilirea, scaunul domnesc al Moldovei fiind ocupat, pentru a treia oară, în 6 decembrie 1679, de Duca Vodă cel Bătrân, care a obţinut, pe bani mulţi, şi hătmănia Ucrainei, după care a irosit o avere pe nunta fetei sale, Catrina, cu Ştefan, fiul lui Radu Vodă. Ca să se întremeze, Duca Vodă a sporit birurile şi împilările. „Şi dacă nu găsea cu ce plini de la un om, lua altuia pentru acela. Şi, pe unde era pustiu, făcea pe zlotaşi de plăteau, de la casele lor. Şi-i bătea pe zlotaşi cu buzduganul, de a omorât vro doi, trei. Deci, văzând că mor de buzdugan, a făcut un băţ în opt muchii, de-i bătea pe boieri şi pe zlotaşi cu băţul. Şi-i punea pe boieri la dajdii, şi-mprumuta peste putinţa lor, cât nu se mai putea plăti… Şi era pline închisorile de boieri şi grosurile de cei săraci, de-i bătea şi-i căznea cu capetele prin garduri, şi leşinaţi de foame, şi bărbaţi, şi femei mureau prin grosuri.

*

Familia lui Gheorghe Duca Vodă cel Bătrân

*

Şi pe jupânese sărace încă le lega la puşti şi le închidea la simeni pentru bani. Pentru acea vrăjmăşie şi groază, ce-i umpluse inima diavolul de lăcomia ce-o avea, urât-au toţi pe Duca Vodă.

*

Şi se rugau toţi lui Dumnezeu să-i mântuiască din mâinile lui, şi-l blestemau, de la mic, până la mare, de auzeau slugile lui cu urechile”.

*

Boieri moldoveni

*

„Fost-au şi trei semne mari, în zilele Ducăi Vodă… Că s-a arătat o stea, pe cer, cu coadă, de s-a văzut multe zile. Mânca şi lupul oameni. Fost-a şi cutremur prea mare. Căzut-a, atunci, şi turnul cel mare din cetatea Sucevei, ce-i zice turnul Nebuisei”, iar Petriceicu Vodă avea să izbutească, în cele din urmă, să-l alunge pe apocalipticul vodă din ţară.

*

Cam aşa arată, în realitate, istoria noastră de după Muşatini. Istoria?

*

————————————————————————————–

Bucovina, în imagini vechi

Franz Joseph, la 1880, în Galiţia, călătorind spre Bucovina

*

Bucovina, cu o bogată iconografie, pe care am izbutit să o adun, încă nu beneficiază de o colecţie unitară de imagini fotografice, deşi astfel de imagini sunt mai sugestive, pentru cunoaşterea istoriei, decât pagini întregi de tratate de specialitate. Întru argumentare, redau fotografia sfinţirii tunelului Mestecăniş, fotografie care, într-un anume fel, este emblematică pentru Bucovina din vremea integrării ei europene, prin ocupaţie habsburgică:

*

Sfinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

*

Fotografiile cu Bucovina de altădată nu înseamnă proprietatea nimănui, ele constituind un patrimoniu obştesc şi, tocmai de aceea, consider că, dacă le vehiculează cineva, nu numai că nu prejudiciază pe nimeni, ba chiar îşi face, după puteri, datoria faţă de memorie.

*

Încep, deci, să inserez, în ordinea alfabetică a localităţilor din care am imagini, o parte din fotografiile pe care am izbutit să le aflu, cu intenţia declarată de a vi le încredinţa.

*

Augustendorf, lângă Ciudei – Casa Germană

*

Ţărani români din Arbore

*

Burdujeni, Strada Mare

*

Câmpulung Moldovenesc – panoramă

*

Câmpulung Moldovenesc

*

Stradă câmpulungeană

*

Câmpulung Moldovenesc, Hotelul Comunal

*

Câmpulung Moldovenesc, Parcul Franz Josef

*

Câmpulung Moldovenesc, Vila Puschlo

*

Câmpulung Moldovenesc

*

Stăvilar pe Moldova, la Câmpulung

*

Strada Dragoş Vodă din Câmpulung

*

Cârlibaba

*

Casă din Cârlibaba

*

Cârlibaba, panoramă

*

Cârlibaba

*

Cârlibaba

*

Biserica din Cârlibaba

*

Cârlibaba

*

Cârliba, în ilustraţia lui Kubi Wohl

*

Cârlibaba, în vremea Primului Război Mondial

*

Cârlibaba, în altă carte poştală a lui Kubi Wohl

*

Cârlibaba

*

Biserica din Cârlibaba

*

Cârlibaba

*

Bistriţa, la Cârlibaba

*

Cârlibaba

*

Cârlibaba Nouă

*

Cârlibaba Veche

*

Cernăuţi, panoramă cu Palatul Metropolitan

*

Cernăuţi, Piaţa

*

Cernăuţi, Piaţa

*

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

*

Cernăuţi

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Cernăuţi, Aniversarea Regimentului de Infanterie 41 Prinţul Eugen

*

Cernăuţi, Aniversarea Regimentului Prinţul Eugen

*

Cernăuţi, gara

*

*

Cernăuţi, Piaţa Austria

*

Cernăuţi, podul de peste Prut

*

*

*

Cernăuţi, Templul Evreiesc

*

*

*

*

*

*

Cernăuţi, panoramă

*

Cernăuţi, cazarma Regimentului de Infanterie 41

*

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

*

Cernăuţi, Filarmonica

*

Cernăuţi, ostaşi austrieci

*

Cernăuţi, podul dfe peste Prut, distrus de război

*

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

*

Cernăuţi, ruina reşedinţei Baronului Mustatza

*

Cernăuţi, Templul Evreiesc

*

Coţmani, panoramă

*

Dorna Candreni

*

Dorneşti, gara

*

Fălticeni

*

Gura Humorului, panoramă

*

*

*

*

Gura Humorului, Hotelul Comunal

*

Gura Humorului, Hotelul Comunal

*

Staţiunea climaterică Gura Humorului

*

Gura Humorului

*

*

Hliboca, gara

*

Iacobeni

*

Iacobeni

*

Topitoria de la Iacobeni

*

Minele de la Iacobeni

*

Biserica de lemn din Iacobeni

*

Ilişeşti, biserica romano-catolică

*

Gara din Iţcani

*

Mitocu Dragomirnei

*

Nepolocăuţi, gara

*

Novoseliţa, trecerea punctului de frontieră

*

Păltinoasa

*

Poiana Mikuli

*

Pojorâta

*

Mănăstirea Putna

*

Rădăuţi

*

Stradă în Rădăuţi

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Rădăuţi, în 1885

*

Rădăuţi, Mănăstirea Bogdana

*

Rădăuţi, hipodromul

*

Rădăuţi

*

*

Rădăuţi

*

Rădăuţi, Piaţa Oalelor

*

*

Primăria din Rădăuţi

*

Rădăuţi, strada Regele Ferdinand

*

Sadagura

*

Sadagura

*

Sadagura, în septembrie 1917

*

Sadagura, panoramă

*

Sadagura

*

Sadagura

*

Sadagura, Templul Evreiesc

*

Centrul Siretului

*

*

*

Siret

*

Siret

*

Siret, biserica romano-catolică

*

Şatră ţigănească, lângă Siret

*

Vila Amelia din Siret

*

Vedere din Solca

*

Solca, panoramă

*

Solca, Scaldele Dr. Poras

*

Storojineţ

*

Storojineţ, Gara Flondoreni

*

Suceava, Căpitănia

*

Suceava, panoramă

*

Suceava, Strada Mare

*

Suceava, Primăria lui Franz cavaler Des Loges

*

Suceava

*

*

Suceava, biserica Sfântul Dumitru

*

*

*

*

*

*

Suceava, panoramă

*

Suceava, strada Regele Ferdinand

*

Văşcăuţi

*

Vatra Dornei, Templul Evreiesc

*

Vatra Dornei, Cazinoul

*

Vatra Dornei

*

Staţiunea Vatra Dornei

*

*

*

*

*

*

Vatra Dornei, panoramă

*

*

*

*

Vatra Dornei, Piaţa Hurmuzachi

*

Vatra Dornei, podul de peste Dorna

*

Vijniţa

*

Gara din Vijniţa

*

Vijniţa, panoramă

Crimele voievodale – lunecarea în preistorie

*

Doar ipocrizia patriotardă îl poate determina pe un român moldovean, cât de cât conştient de sine, să fie mândru de trecutul neamului său de după Muşatini. Pentru că, imediat după moartea lui Petru Rareş şi după uciderea tuturor nepoţilor lui Ştefan cel Mare, noi nu mai avem istorie, chiar dacă tot vehiculăm numele unor aventurieri nenorociţi, puşi pe căpătuială, care ne-au transformat ţara, cu o inimaginabilă ritmicitate, într-o jalnică pustietate. O succesiune de tiranii străine, slujite de mercenari străini, vânturate ca pleava de jocurile de interese în zonă, ne ţin loc de istorie, devin pâcla trasă peste imaginea generaţiilor de străbuni, ascunse prin munţi şi prin păduri, dar găsite şi prădate de oşti de pradă străine chiar şi acolo, în preistoria pe care noi am tot fost condamnaţi să o tot reluăm, tot mai fără de repere şi fără de statornicie, tot mai fără de orizont. Tocmai de aceea, de-a lungul vremilor osificate, care ne ţin loc de istorie, întâlnim mărturii zguduitoare, precum cea a lui Paul de Alep, referitoare la ritualurile pascale ale moldovenilor, în anul 1653, pe care doar poporul nu le respectă: „Cât despre oamenii ţării, ei nici nu postesc, nici nu se roagă, nu au nici un fel de religie; sunt creştini doar cu numele. Preoţii lor sunt cei dintâi care-şi încep ziua la crâşmă. E ceea ce am văzut în ţara Moldovei”[1].

*

Trecutul trebuie, fără îndoială, cunoscut, dar nu pentru a ne făli cu el, ci pentru descâlcirea minţilor, atunci când avem de optat pentru viitor. Trecutul trebuie cunoscut doar pentru a refuza, astăzi, lipsa de solidaritate, ca expresie a unei conştiinţe obşteşti, care, la noi, din păcate, nu a existat niciodată, dincoace de Muşatini. Şi nici nu există, încă.

*

Revenind la hronicul cumplitei noastre înstrăinări (destinul mioritic al resemnării istorice), vom vedea că în statalitatea moldavă domină, mereu şi mereu, intriga, dezbinarea şi crima, pe fondul acesta conflictual săvârşindu-se veşnica noastră izgonire din viitor.

Ecaterian Cerkeza

*

Conflictul pentru putere dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, naş şi… fin, este tipologic pentru tradiţionala şi neostenita luptă românească pentru putere, în care nimic nu mai contează, în care orice crimă îşi află justificarea, iar descrierea acestui conflict a fost făcută, în deplină cunoştinţă de cauză, ca martoro ocular, de către Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului de Damasc, Macarie, în două călătorii în Moldova:

*

„Vasile Vodă fusese naşul marelui logofăt (Gheorghe Ştefan) şi doamna îi fusese naşă; îl iubea nespus de mult şi nu-i ascundea nici una din tainele sale, căci îi era foarte apropiat. Odată, l-a trimis la Rakoczi, craiul maghiarilor ca sol, el s-a dus şi a uneltit, împreună cu acesta, pentru a înlătura pe Vasile din scaun, sub cuvânt că domnul ar fi trimis un sol la turci, pentru a le oferi bani, ca să numească pe fratele său crai al maghiarilor; şi l-a făcut pe Rakoczi să creadă. De asemenea, domnul îl trimisese în solie la voievodul Matei, al Ţării Româneşti, şi Gheorghe Ştefan l-a minţit în acelaşi chip, spunând că el trimisese la turci, să-l răstoarne, pentru a lua scaunul Ţării Româneşti pentru fiul său, voievodul Ştefăniţă. Acela l-a crezut, de asemenea.

*

Muntenii au scris craiului ungurilor şi ei s-au înţeles cu logofătul Gheorghe Ştefan ca acesta să ajungă domn al Moldovei, cu sprijinul lor şi cu ajutorul oştirilor lor. El nu a încetat să trimită răvaşe şi să uneltească, până ce a câştigat pe boierii din Moldova, datorită urii clocotitoare pe care o nutreau împotriva lui Vasile, a boierilor lui şi, mai ales, împotriva neamului lui grecesc; în plus, pentru că domnul avea un nepot, care stricase patru mii de fete, iar când părinţii lor se plângeau împotriva acestuia, nu puteau să-l dovedească vinovat, pentru că el pătrundea, pe neaşteptate, noaptea, prin case, lua fetele cu sila şi altele la fel.

Gheorghe Ştefan

*

Timp de trei ani, Gheorghe Ştefan a folosit numai vicleşuguri tainice, pentru a-şi atinge ţelul, prin uneltiri, chiar şi la Istanbul, iar turcilor le-a plăcut aceasta.

*

Apoi, Vasile l-a chemat pe Gheorghe Ştefan şi i-a dat zece mii de dinari, ca să-i pună în siguranţă. S-a folosit de şiretlicuri şi şi-a trimis soţia în satul lui, Bogdana; după aceea, într-o zi anumită, i-a arătat domnului că ea este bolnavă, dar era un vicleşug. Atunci, domnul i-a dat voie să se ducă la ea. După ce îşi bătuse astfel joc de domn, el slobozise pe faimoşii seimeni, ostaşi viteji, care erau în slujba domnului, de ani de zile, şi al căror corp era alcătuit din greci, sârbi, bulgari şi alţii. Pentru ca să scape de ei, folosise vicleşugul, spunând domnului: „Nu ai duşmani, de ce să faci toate aceste cheltuieli?”.

*

În fiece sâmbătă, dimineaţa, din post (Postul Paştelui anului 1653), el slobozea un număr oarecare de steaguri de seimeni, până le-a dat drumul tuturor. Vicleşugul său a izbutit pe de-a-ntregul, căci oastea ţării a trădat pe domn.

*

Vasile Lupu, Doamna Todosca şi familia lor grecească

*

Vasile Lupu a ieşit din Iaşi, în Joia Mare, şi dacă nu şi-ar fi trimis nepotul (paharnicul Ştefăniţă), cu oastea, să strice un pod mare, care era în calea duşmanilor săi, aceştia l-ar fi prins în oraş. Într-adevăr, au întârziat două zile, ca să dreagă podul. El a plecat, dar ei nu l-au ajuns.

*

Îndată după plecarea leului (adică a domnului), groaza şi înfiorarea au cuprins populaţia oraşului, căci locuitorii ţării s-au schimbat toţi, în tâlhari răzvrătiţi. Toţi negustorii şi orăşenii s-au adunat şi şi-au dus lucrurile în mănăstiri; s-au întărit acolo, făcând baricade de trăsuri, în jurul fiecărei mănăstiri. O mare spaimă domnea printre ei şi noi o împărtăşeam, căci, în toată viaţa noastră, nu fusesem martori la astfel de întâmplări”[2].

*

În ziua de Florii, deci în 2 aprilie 1653, Gheorghe Ştefan a intrat în Iaşi, iar boierii i s-au închinat. Paul de Alep îl însoţea pe Patriarh, la biserica Sfântul Nicolae, pentru a săvârşi slujba Învierii. Apoi, sărbătorile religioase au fost abandonate, pentru că începea războiul cu cazacii, care aveau să-l alunge pe noul domn în Transilvania. „Apoi, cazacii s-au împrăştiat prin munţi şi păduri şi au prădat pe locuitorii ţării, care fugiseră. Au despuiat chiar şi pe femeile acestora, au prădat bisericile şi mănăstirile, pentru că acolo îşi căutaseră scăparea”[3].

Bohdan Khmelnitsky

*

Vasile Lupu s-a întors, de la Cameniţa, unde fugise, abia în 28 aprilie, dar, în zilele de până la Rusalii, ciocnirile cu oştile lui Gheorghe Ştefan au fost dese şi pline de cruzime, soldându-se, în final, cu o înfrângere a cazacilor şi cu fuga lui Vasile Lupu, „înaintea joii Înălţării”[4], sfârşitul definitiv al domniei lui Vasile Lupu petrecându-se la începutul lunii iulie 1653 („Înfrângerea a avut loc miercuri, 6 iulie, la amiază”[5], la Târgu Frumos), când Vasile Lupu fuge şi se stabileşte în căzăcime, lăsându-şi familia în Cetatea Sucevei, apărată de cazacii lui Timuş Chmelnicki.

*

„Nenorociţii de negustori şi ceilalţi oşteni greci şi cazaci o luaseră la fugă, acolo unde nu au găsit adăpost şi unde şi-au întâlnit duşmanii. Vederea li se întunecase şi ei se aruncaseră într-o câmpie de grâu, care, în această ţară, întrece, de obicei, în înălţime, statura unui om. Picioarele cailor s-au împotmolit, iar duşmanii lor, ajungându-i din urmă, i-au măcelărit, cu lovituri de săbii şi de lănci…

*

Hatmanul, fratele domnului, care era în vârstă, s-a împotmolit, cu calul său, ca şi ceilalţi, în ogorul cultivat. Atunci, duşmanii lui, ungurii, l-au ajuns şi l-au rănit, şi, când i s-a prăbuşit calul la pământ, ei l-au luat în prinsoare şi l-au trimis în ţara lor”[6].

*

Bohdan Khmelnitsky, cucerind un oraş galiţian

* 

Asediul Cetăţii Suceava a început „în dimineaţa zilei de luni a postului Maicii Domnului”[7], Timuş murind, lovit de o ghiulea, în 15 septembrie 1653, după ce „dărâmase mănăstirea armenească şi ucisese pe vartabed, pe preoţi, pe călugări şi pe toţi armenii care se adăpostiseră acolo”[8], doar ca să le confişte averile, predarea cetăţii făcându-se în 6 octombrie.

Oşteni moldoveni

*

După Gheorghe Ştefan (mazilit, cu o săptămână înainte de Paştele anului 1657), a urcat pe tronul Moldovei un negustor, pe care Vasile Lupu îl promovase în dregătorii moldoveneşti, „fiind de un neam cu dânsul, arbănaş”, Ghica Vodă, care fiind capuchehaie la Istanbul, „cum s-a prilejit (când Gheorghe Ştefan a refuzat să meargă la Poartă, pentru „sărutarea poalei împărăteşti”), a ieşit la domnie”. În primul an de domnie, Ghica Vodă „bătrânul” a tot încercat să-l prindă pe Gheorghe Ştefan şi să-l dea pe mâna turcilor, dar, cum nu a izbutit, s-a mulţumit, în cele din urmă, s-a mulţumit să-i dea robi tătarilor pe oştenii moldoveni, care slujiseră în oastea fostului voievod, „care faptă necreştinească nimeni nu o laudă”, apoi, ajungând la Iaşi, „a mai omorât pe nişte vornicei ai lui Ştefan Vodă, fără nici o vină, numai că au fost slugi”. „Şi, cu aceste fapte, a ieşit Ghica Vodă vărsător de sânge, la vârsta bătrâneţilor, ce era”.

*

Au urmat vremuri sângeroase, cu o campanie în Ardeal şi cu numeroase bătălii şi „harţuri” prin Moldova, cu schimbare de tronuri (în Moldova, Constantin Vodă  sau „afurisitul, numit Constantin Cârnul” – cum îl numea Evlia Celebi[9], iar în Muntenia, Ghica Vodă), dar şi cu o concluzie tulburătoare a polcovnicului cazac Hanenko: „O, Doamne, cum n-ai dat toate unor neamuri? La noi, la cazaci, de ai fi dat aceste locuri, cine ar putea să intre în ţara noastră?”.

Gheorghe Duca Vodă

*

Pus, pe neaşteptate, domn în Moldova, fiul lui Vasile Lupu, Ştefăniţă („Atunci, vreo zece mii de ghiauri, albi ca zăpada, l-au aşezat la domnie pe Ştefan cel Tânăr, ducându-l la Curte”, spune Celebi[10]), s-a dovedit a fi un domn slab până la nevolnicie, care a şi fost alungat, curând, din Iaşi, de oştile ardeleneşti ale lui Constantin Vodă Cârnul, cel care îl alungase pe Ghica Vodă din Muntenia, apoi se bejenise prin Ardeal. Sprijinit de tătari, Ştefăniţă Vodă revine în Iaşi, în zilele în care tatăl său murea, la Istanbul, în închisoare, dar se comportă ca o marionetă „nevolnică” a turcilor, care au de dus, prin Moldova, prin Ardeal şi prin Ucraina, propriile lor bătălii, în care avea să cadă, răpus de o boală ciudată, şi Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupu.

*

Tronul vacant a fost ocupat, ca urmare a unei solii boiereşti, de vornicul Eustratie Dabija. „Dabija Vodă, aici, în ţară, domnind cu pace şi cu domnie aşezată, cu ţară întemeiată, era om bun şi blând, fără nici o răutate. Şi, neîmplinind bine 4 ani ai domniei lui, fiind şi om bătrân, a plătit şi el datoria cea de obşte, de-a murit”, în scaunul domnesc urcând, pentru doar şase luni, Duca Vodă cel Bătrân, apoi Iliaş Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă, timp de trei ani, apoi, iarăşi, Duca Vodă, într-o a doua domnie, care a ţinut tot trei ani, până la revolta boierilor împotriva promovării de dregători greci, când Duca Vodă fuge la Istambul:

*

„Venind Duca Vodă cu a doua domnie în ţară, se arăta-se la fire mai aspru, decât cum era în domnia dintâi… Iar în al treilea an al domniei lui, la vleato 7180, ridicatu-s-au Hânceştii, cu toţi orheienii şi lăpuşnenii, cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor, pe care îi adusese, prea mulţi, de la Ţarigrad. Şi, mai ales, pentru Cupareşti (famila Ruset), ce era aici, în ţară. Deci, venind Hâncul şi cu Durac serdariul, aici, în Iaşi, cu toate oştile, strigau să prinză pe greci, să-i omoare. Fugit-a toată boierimea, care încotro a putut. Iar Duca Vodă, văzând că s-a ridicat atâta ţară asupra lui, a ieşit din curtea domnească, cu toată casa lui, şi-a purces, în jos, spre iaz. Iar Hânceştii au intrat în curte şi prin casele boiereşti şi negustoreşti, prin târg, strigând şi jefuind. Şi, prinzându-i pe greci, pe câţi i-au găsit, pe toţi i-au omorât.

Oşteni moldoveni

*

Duca Vodă a trecut, deodată, peste Dunăre, şi cu o seamă de boieri, iar o seamă trecuseră în Ţara Muntenească. Şi isprăvindu-şi Duca Vodă, de la Poartă, şi-a luat tătari, câţi i-au trebuit, de i-a trimis, cu Alexandru Buhuş, ce era, pe acea vreme, serdar, de-au lovit prin oastea Hânceştilor, la Iepureni, şi i-au bătut pe Hânceşti, şi i-au împrăştiat.

*

Iar tătarii, după ce au bătut pe Hânceşti, pe mulţi oameni au robit, dintr-acele ţinuturi, şi pe mulţi, dintre căpetenii, căpitani, hotnogi, prinzându-i, i-au spânzurat, şi pe unii i-au înţepat.

*

Duca Vodă, după ce s-a întors de peste Dunăre, iarna era mare, atunci. Hânceştii, atunci, nu ştim, n-au vrut sau n-au îndrăznit să-i facă vreun rău domnului. Ci pentru doi, trei vinovaţi, au pierit mulţi nevinovaţi, şi s-au potolit toţi. Numai numele Hânceştilor a rămas în pomenirea oamenilor, de atunci, până astăzi”.

*

Cam aşa arăta, în fond, istoria Moldovei, de care suntem atât de mândri. Stăpâneau străinii şi îi udau brazdele cu sânge mai mult moldovenii, sătenii plecând, generaţie, după generaţie, în robie, pe meleaguri aspre şi străine. Iar istoria îi tot ignoră pe acei „mulţi oameni”, pe care i-ar robit prădalnicii, devenind, în cele din urmă, un hronic sângeros al neputinţei, care să ne ţină loc de istorie.

*

Din când în când, pe aceste locuri văduvite de istorie, speranţa născocea miracole, pentru că acesta şi este rolul speranţei, acela de a da mulţimii putere de viaţă:

Oşteni moldoveni

*

„Într-acest an, făcutu-s-a şi o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică, ce este sub cetate. A lăcrimat icoana Maicii Precistei, când se răsturnau lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii. Şi picau într-o tipsie, ce era pusă sub icoană, de era de mirare a privi arătarea şi semnul ca acela, care a fost adevărat semn de pieire a mulţi creştini, în Ţara Leşească, şi începutul durerii şi stricării ţării noastre.

*

Că, de atunci, din an, în an, tot rău şi amar pe creştini şi pustii au rămas locurile pe acolo”.

*

Începuse un nou război turco-polon, în care avea să strălucească viteazul Jan Sobiecki, un război soldat cu mazilirea lui Duca Vodă, şi cu pustiirea ţării Moldovei, peste care a fost căftănit clucerul Ştefan Petriceico, care avea să treacă de partea polonilor, la asediul polonilor asupra Hotinului, urmând să „vedeţi la câtă strângere şi robie a dus ţara, cu faptele lui”, în textele cu mărturii ale vremurilor, din capitolele următoare, cele referitoare doarla Bucovina, sub distrugătoarea povară a istoriei (postate, deja, pe acest site).

*

Asediul Hotinului

*

Miniaturi Bucovinene / obiect şi semn

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Expoziţia pe care o sintetizează această broşură, reprodusă prin fotografiere, poate însemna un început, cu condiţia să am puterea de a trece peste bigotismele exagerate. La vernisaj, unde n-am zărit picior de politruc local (nici măcar Vasile Ilie, culturnicul de la primărie), am avut o primă ripostă a suficienţei dogmatice, cineva încercând să-mi demonstreze că nici vorbă să însemne Crucea altceva decât simbolul lui Iisus. Şi-atunci, l-am întrebat cum făcea cruce Sfântul Petru, cum făceau cruce sfinţii apostoli, evangheliştii, sfinţii martiri, Tertulian, Cuviosul Augustin şi aşa mai departe, şi-atunci suficientul s-a blocat, pentru că, până la Constantin cel Mare, deci până pe la anul 300, nici un creştin nu-şi făcea cruce.

*

Departe de mine gândul de a contesta tradiţia simbolisticii creştine, pe mine interesându-mă simbolistica străveche, asimilată de creştinism, odată cu religia naturală, aşa cum, de altfel, sublinia şi Cuviosul Augustin – primul om modern al omenirii, cum îl numea Lev Tolstoi. În fond, simbolistica omului metafizic însemna un limbaj aparte, spre care tânjesc.

Pictura Voroneţului, cheia înţelegerii simbolisticii sacre

Bolţile pictate ale Voroneţului, un alfabet al simbolurilor

*

Pictura religioasă din nordul Moldovei reprezintă cheia autohtonă a înţelegerii simbolisticii sacre străvechi, păstrată totemic pe ornamentaţiile oului încondeiat (cu semnificaţia de “ou scris”, deci de Ou Cosmic – în condiţiile în care “rânduielile lui Dumnezeu sunt scris sus, pe Ceruri”, cum spuneau vechii chaldeeni). Pentru că sunt încredinţate explicit şi iniţiatic. Biblia şi, deci, viziunile creştinismului reprezintă Cartea Sfântă a omenirii, transpusă istoricizant, mitizant şi prin folosirea excesivă a pildei (pentru a înlesni înţelegerea), dar nu diferă cu nimic de celelalte variante geografico-istorice ale omenirii. Există o singură Carte Sfântă, un singur mesaj al sfinţeniei, o singură simbolistică sacră, deşi metodele desluşirii şi, deci, ale reprezentării, diferă.

*

În imaginea de mai sus, semisfera cuprinde pătratul, peste care este suprapus rombul, iar peste romb, chipul Mântuitorului. Cum pătratul semnifică cetatea pământească, raiul Terestru, vremelnicul, iar rombul – dubla natură, pământească şi cerească (divină) a sfinţeniei, mesajul de pe boltă, prezent întocmai şi pe oul încondeiat, s-ar putea traduce prin fraza “Calea spre Ceruri a Pământului o reprezintă Iisus Hristos”. De aici şi semnificaţia de Sfânt Graal sau de Inimă a lui Iisus, pe care o are rombul. Iar calea este spre Ceruri (3, la număr, cerul zilei sau al vieţii, numit Deaus, cerul înstelat sau roata cerului, adică Ur Anu , care aparţine sfinţeniei, şi cerul întunecat, Cernunos, cerul Timp şi, totodată, poartă a dumnezeirii).

*

Cele 3 Ceruri, la Voroneţ

*

La Voroneţ, există şi Poarta Părinţilor, Pytr-Yana, dar nu cu romburi, precum în ornamentaţiile populare, ci cu pătrate, dovadă că pictorii vremii (secolul al XVI-lea) erau iniţiaţi în simbolistica sacră străveche.

*

*

Deasupra acestei alternanţe de X-uri şi de pătrate, se află frescele cu oameni sfinţi şi cu fapte ale sfinţeniei, expuse, explicit, dar şi cu simbolistica străveche necesară, mesajul ansamblului pictural fiind aproape identic celui de pe bolta bisericii: “Calea spre Ceruri a Pământului o reprezintă Credinţa (Sfinţenia)”, o variantă şi mai explicită fiind cea de la Suceviţa, numită “Scara spre Ceruri”. La Voroneţ, se păstrează încă simbolistica Căii, cea încredinţată nouă de Iisus Hristos:

*

Calea Cerurilor, de la Voroneţ

*

În desfăşurarea aceasta de imagini sugestive, dar pe interior (interiorul este conţinutul, adâncul, concreteţea Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume), simbolistica sacră a dublei naturi a Omului Sfânt, pământească şi cerească, este marcată, aproape obsesiv, prin romburi, care desluşesc şi o altă rânduială, cea a reazămului:

*

Reazămul şi simbolistica sfinţeniei, la Voroneţ

*

Reluarea obsesivă a simbolisticii reazămului, la Voroneţ

Dominantă este, chiar şi pe Calea Sfinţeniei, pe Pământ, natura pământească, subliniată prin simbolistica dreptliniară, simbolistica în care domină natura cerească fiind sinusoidală şi, pentru a deveni şi mai explicită, florală, deşi floarea cuprinde cele două cruci, crucea dreaptă, care, prin perimetru, dă rombul, şi crucea oblică, al cărei perimetru este pământesc, deci pătratul.

*

Spiralele, ca dezvoltări cereşti ale rombului, la Voroneţ

*

Spiralele, tot ca reprezentări, dar astrale, ale dublei naturi, pământeşti şi cereşti, a Omului Sfânt, sunt folosite cu exces de explicit (abundenţa chipurilor de Sfinţi) în pictura noastră religioasă, iar poziţionarea pătratelor şi X-urilor (părinţii) în partea de jos (Poarta Părinţilor sau Pytr-Yana) şi a spiralelor, în partea de sus (Poarta Cerească, a zeilor, Deva -Yana), probează nu numai cunoaşterea, ci şi iniţierea pictorilor vechi în limbajul ritmicităţii (Solomon îl numea “limba păsărilor”, iar David, “limba Îngerilor”).

Ideograma Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume

*

În Taoism, chiar dacă există o scriere explicită, prin ideograme, elementele limbajului sacru străvechi al omenirii nu lipsesc. De pildă, ca şi în creştinismul de după anul 300, Cel Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume, pe care creştinismul îl numeşte, în mod surprinzător, Domn al Zeilor (deşi e Unic), este redat prin ideograma  care, la creştini, îl simbolizează aparent neideogramatic.

*

Ideograma Pământului

Pământul, care, împreună cu Cerurile, se nasc reciproc, dar care are obligaţia, deci rânduiala de a urma “pilda Cerurilor”, care, tot prin rânduială sacră, urmează pilda Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără nume, iarăşi aminteşte şi de simbolistica noastră creştină, Pământul fiind, în fond, şi mormântul vremelniciei, al Temporalului, în vreme ce spaţiul (adâncul, nedesluşitul, golul, originea lucrurilor) au o altă grafie ideogramică, şi ea identică multor troiţe şi cruci creştine.

Ideograma Adâncului (golul din Oul Cosmic, dar şi spaţiul sacru din interiorul bisericilor).

*

Valorile sacre, pe care le putem cunoaşte doar până la porţi, dar nu şi dincolo de porţi, se păstrează, din ce în ce mai fără de desluşire, în toate culturile lumii, mesajele străvechimii fiind păstrate, cu mari încărcături de explicit, doar pe pictura bisericească murală din nordul Moldovei şi din spaţiul răsăritean, dar numai prin componentele dreptliniare (în spaţiul răsăritean), după cum observase Lucian Blaga.

*

Încep să cred în obligaţia noastră de a încerca desluşirea rânduielilor străvechi şi am să mă încumet la un astfel de demers. Iar dacă mi-i mie ursit să fac o astfel de carte, o voi face. Dacă nu, nu voi avea vreme să o fac. În fond, strămoşii şi străbunii există şi  în subconştientul fiecăruia dintre noi, dar arareori le mai auzim glasul, închinările şi rânduielile. E drept, nici nu facem eforturi de a ne vindeca sufletele cu înţelepciunea lor metafizică, pentru că ne-a golit modernitatea şi de ultimul licăr de metafizic.

*

Ion Drăguşanul