„Prin multe lucruri le făceau ţăranii năvală cu îmblăcie”

         Fiul lui Petru Rareş, Iliaş, înscăunat domn în septembrie 1456, a renunţat la domnie, în 15 iunie 1551, când a încredinţat tronul fratelui său, Ştefan, şi a trecut la mahomedanism. Destinul lui Iliaş Rareş a fost trist: numit pală la Dârstor, cu numele de Mahmet, a fost, curând, arestat şi închis la Brusa.

        Ştefan Rareş i-a prigonit pe armeni şi a dus o viaţă atât de desfrânată, încât, în septembrie 1552, a fost ucis, în cortul pe care îl ridicase la Ţuţora, de către boierii săi.

        În locul lui Ştefan Rareş, a fost urcat pe tronul Moldovei, după ce fu însurat cu Roxanda Rareş, Joldea: Nunta urma să se desfăşoare la Suceava, Joldea ponind, pe Jijia, spre capitala Moldovei.
        Boierii fugari în Polonia, însă, l-au preferat pe Petrea stolnicul, pe care l-au numit Alexandru Lăpuşneanu. Un corp de oaste polonă, condus de vornicul Moţoc, l-a prins pe Joldea, la Şipote, pe Jijia.

         Lăpuşneanu l-a însemnat la nas pe Joldea şi l-a trimis în călugărie, Roxanda Rareş devenind soţia lui Lăpuşneanu, ctitorul mănăstirilor Slatina şi Pângăraţi, dar şi al mănăstirii Râşca, începută de episcopul de Roman, Macarie.

        Lăpuşneanu avea să părăsească tronul, în 18 noiembrie 1560, când pierdea bătălia de la Verbia, împotriva susţinătorilor lui Despot Vodă.

Despot Vodă, pe reversul talerului de argint

        Cam de aici, din noiembrie 1560, începe destinul Bucovinei sub povara istoriei, istoria însemnând, în fapt, o puzderie de încăierări sângeroase pentru putere, pe care nu le voi mai urmări, pentru că mă interesează, în cartea de faţă, doar mărturiile despre provincia geografică Bucovina. Nu voi ignora, desigur, doar întâmplările istorice, desfăşurate pe pământul Bucovinei, primul dintre acestea fiind uciderea lui Despot, în Suceava:

        „Despot vodă, dacă văzu că l-au viclenit toţi boierii şi l-au părăsit toţi slujitorii, şi ţara s-a ridicat asupra lui, şi ajutor, de unde avea nădejde, de la prietenul său, de la Laschi, nu-i vine, văzând pierirea lui sosită la capul său, îmbrăcat domneşte a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii.
        Iar Tomşa cu multe cuvinte l-a mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fără de lege ce le făcuse, că nu numai ţara pustia, ci şi bisericile dezbrăca, şi de lege îşi râdea.
        Cu aceste cuvinte mustrându-l, Tomşa l-a lovit cu buzduganul şi toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul.
        Şi aşa a fost sfârşitul lui Despot vodă, după ce a domnit trei ani” (Ureche, p. 199).

        Polonezii lui Laschi, dorind să se întoarcă în ţara lor, „pe la Codrul Cozminului se temeau să treacă, de ţărani, să nu săciuiască pădurea asupra lor, să păţească mai rău decât Albert craiu. Mai apoi, şi-au aflat cale, să se întoarcă pe urmă, pe unde au venit.
        Socotiră că, de le vor şi ieşi vrăjmaşii lor înainte, se vor apăra din sineţe şi se vor sprijini din arme, şi vor hălădui. Care, daca s-au întors înapoi, prin multe lucruri le făceau ţăranii năvală, cu îmblăcie şi cu coase. Ci nimica nu le-au stricat, întregi au hălăduit în ţara lor, numai unul dintr-înşii a pierit” (Ureche, p. 200).

        În 1570, polonezul Andrei Taranowski a călătorit spre Constantinopol, „prin Moldova, prin numita pădure a Bucovinei, unde, cu 73 de ani în urmă, adică în anul 1497, au fost ucişi de către moldoveni, într-o singură zi, 50.000 de poloni, apoi prin Suceava, unde, acum cinci ani, Despod Vodă a fost trădat de unguri şi tăiat în bucăţi de moldoveni” (Călători, II, p. 398).

        Maciej Stryjkowski, călător polon prin Moldova, în 1575, a lăsat o interesantă istorie a Voievodatului, din care nu putea lipsi „icoana” lui Ştefan cel Mare, pe care românii din ambele ţări, „din pricina nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”. Ştefan, care „pe Regele Poloniei Albert l-a biruit, în Bucovina, împotriva aşteptărilor”, şi despre care „moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: Ştefa, Ştefan Voievod, Ştefan, Ştefan Voievod / a bătut pe turci, a bătut pe tătari, / a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni” (Călători, II, p. 454).

Înfrăţirea Moldovenilor cu Muntenii

        Armeanul german Martin Gruneweg a călătorit în Moldova, începând din anul 1582: În 16 iunie 1578, fusese martor, la Lvov, la uciderea lui Nicoară Potcoavă, „numit astfel pentru că el rupea în două o potcoavă tare cu mâinile sale. Avea mâini atât de puternice, încât rupea, cu patru degete, un taler, îndoindu-l doar de două ori, într-o parte şi în cealaltă. Un cui mare îl înfigea, până la capăt, în cea mai tare scândură de stejar, doar cu un deget. Acesta zace îngropat în biserica ruteană, iar celălalt, Iancu (Sasul, ucis în 28 septembrie 1582 – n.n.) a fost depus la bernadini, fiind catolic” (Călători, I, Supliment, p. 74).

        „La 18 septembrie 1582, m-am pomenit, întâia oară, în locul unde se sfârşeşte Regatul Poloniei şi am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care, aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia, ceea ce înseamnă că acea parte dinspre Ungaria este denumită, aici, iarăşi Moldova…
        La 19 septembrie, am fost trecuţi toţi, cu podul plutitor, peste Nistru, pe malul valah, iar caravana s-a adunat sub cetatea care se află chiar lângă apă. Cetatea e mică, dar, totuşi, puternic fortificată; se găseşte pe o stâncă înaltă, atât de izolată de celelalte dealuri, încât se poate ajunge la ea pe un pod înalt, zidit în partea de jos…

        Oraşul Hotin se află cam la jumătate dintr-un sfert de milă distanţă de cetate. Acesta e ca un sat, se află deschis, aproape de tufe, pe un pământ accidentat.

        Casele au o construcţie în faţă, ca, pe vremuri, la Danzig, unde poate sta căruţa, la adăpost de ploaie. Totuşi, în faţa caselor nu se poate circula, ca în oraşele polone, căci de ambele laturi ale uşii se află câte o masă, care este într-atâta de îngrădită, încât doar prin mijloc se poate ajunge la uşa casei, pentru ca aceia care stau în dosul meselor să aibă linişte.
        Casele sunt foarte mici şi sunt construite numai din lemn, unse cu lut, dar ei locuiesc foarte curat. Ei văruiesc căsuţele, înăuntru şi în afară, ori de câte ori observă că se murdăresc cât de puţin.
        Rar se vede o casă acoperită cu şindrilă, toate sunt acoperite cu paie.
        De teama focului, o casă se află la distanţă de alta, astfel că, între ele, ar mai fi avut loc una; şi toate sunt împrejmuite cu un gard.
        Din casă, se intră, prin două uşi, faţă în faţă, în odaie, unde se află o frumoasă sobă cu cahle, cu care ei încălzesc odaia şi pe care fierb şi prăjesc, după nevoie… Odaia întreagă, împreună cu grinda, sunt văruite, în spatele mesei sunt atârnate covoare turceşti şi, în rest, de jur-împrejur, încăperea e împodobită cu cositor şi oale turceşti.
        Pe masă şi pe bancă, sunt alte covoare.
        Dincolo de odaie, e o cămară, de unde porneşte, până la sobă, o laviţă, după obiceiul turcesc, pe care o folosesc încă, în vremea de astăzi, armenii din Rutenia, dar tot mai puţin.
        Laviţa este un pat, care e înălţat de la pământ, de felul unei mese de atelier, după cum obişnuiesc să aibă meşteşugarii noştri.
        În timpul zilei, ei împodobesc astfel laviţa: întind, deasupra ei, covoare, care ajung la pământ, astfel încât este asemenea băncilor; se poate şedea pe ea, dacă se vrea şi, fiindcă e şi lată, poţi să te întinzi, dacă vrei. Cu toate acestea, valahii folosesc bănci şi mese lungi…

        Şi ceea ce am spus, acum, despre casele din Hotin trebuie înţeles pentru toate oraşele din Valahia şi din Moldova…

        În rest, este un popor frumos în această ţară, care are propria limbă, aproape ca italiana, întrucât sunt o ceată alungată din italia.
        Nu sunt grosolani la înfăţişare, atât cei de la sate, cât şi cei de la oraşe.
        Au un frumos şi respectabil port, după felul polon, dar întrucâtva diferit.

        Pe cap, poartă o bonetă polonă sau o pălărie.
        La cămaşă, ei poartă un guler italienesc, care ajunge până la umeri şi atârnă în faţă, de sus, în jos, până pe piept, şi este din belşug brodată cu mătase de mai multe culori.
        Iar rocul (bundiţa – n.n.) este lung, până peste genunchi şi fără guler, iar în picioare au fixate ciubote roşii sau galbene. Nu-mi amintesc să fi văzut vreunul în papuci, ci toţi, în ciubote.
        Rocul care îi cuprinde împrejur (mantaua răzeşească – n.n.), este o manta poloneză, cu un guler mare, atârnat, şi cu mâneci lungi…

        Când sunt bucuroşi, fac un dans rotund, care se desfăşoară cu cinste, fără râs, sporovăială, şi sar exact după cadenţă.
        Pentru că au case înguste, dansează pe uliţă.
        Unul îl apucă pe altul de mână, împrejur, câte un bărbat şi o femeie, şi fac, astfel, o roată mare. Şi au bucurie atunci când dansează cel mai bine şi unul dintre ei le dă semnalul să sară, astfel: Huţ! Huţ! Huţ!, la ultimul „Huţ!” sar toţi, ca unul, cât de sus pot.
        În timpul săriturii, unul aruncă o măciucă, sub cei care dansează, adică, se înţelege, sub picioarele lor; deci, fiecare ţară are obiceiul său.

        Şi portul femeilor este curat. Toate umblă, ca bărbaţii, cu ciubote.
        Au straie frumoase, de mătase, încreţite la gât, până la gambe, cu mâneci jumătate, adică mânecă până peste cot, frumos tivite; haina este decoltată rotund, pe umeri, şi, sus, este pusă o garnitură de aur şi perle (mărgelele – n.n.). Din aceasta, se iveşte cămaşa, până sub gât, care, în locul gulerului, e cusută, de lăţimea unui deget, cu aur şi mătase, şi are mâneci încreţite; ele poartă, de asemenea, şi lanţuri aurite, salbe, brăţări, mărgean.
        Astfel e podoaba capului: Îşi netezesc părul, sub ele, din creştet, până în dosul urechilor, şi îl coboară şi ceva mai jos, astfel ca fruntea să fie acoperită, apoi îşi fac ca o coroană de năframe, pe care o pun deasupra, însă coroana o fac astfel. Au o maramă din cel mai frumos postav de Louvain, pe care îl pun în patru, încât rămâne lat de patru degete. Ele îl pun egal împreună şi îl răsucesc pe o garnitură gata pregătită. Răsucesc în lăţime de şase degete, de fiecare dată cu un fir de pai mai sus, şi capătul îl prind cu un ac mare de gămălie din argint, de care atârnă o podoabă mică, pe care o pun deasupra urechii drepte.

        Oamenii tineri vâră, şi deasupra amintitului ac, o floricică sau o frumoasă ierbuliţă.

        Pe dinăuntrul acestei coroane, întrucât se zăreşte părul capului, împodobesc, de jur-împrejur, cu agrafe frumoase.
        Haina care le cuprinde este o mantie poloneză.
        Fecioarele poartă, peste cosiţă, un moţ lung, un cilindru mic din catifea neagră sau o agrafă lucrată, care se aşează împreună pe cap ca o pălărie episcopală.
        Dacă una dintre ele a fost deja promisă, aceea poartă, pe capul gol, o cunună deschisă din pene de păun” (Călători, I, Supliment, pp. 77-81).

        În 1588, către sfârşitul lunii august, când trece prin Moldova, Jan Kunig Schonhoffen precizează că „locuitorii o numesc Moldova, iar străinii, Valahia Superioară” (Călători, I, Supliment, p. 139), iar „Suceava, capitala Moldovei, se spune că are mai mult de douăzeci de biserici de piatră, dintre care numai două sunt ale catolicilor” (p. 141).

Între „norocul cel bun şi… norocul cel prost”

         Ştefăniţă Vodă, ajuns voievod la doar 9 ani, după moartea părintelui său, Bogdan, a avut parte, în bătălii, de „norocul cel bun”, începând din 8 august 1518, când îi zdrobea pe tătarii lui „Albu sultan de la Piericop” la Şerbanca, ferind ţinutul geografic al Bucovinei de o sălbatică năvală.

        În 1523, „în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan Vodă a tăiat pre Arburie hatmanul, pe care zic să-l fie aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul, fie unde are zavistie, a ales un om ca acela, ce a crescut Ştefan vodă pe palmele lui, având atâta credinţă, şi, în tinereţile lui Ştefan vodă, toată ţara ocârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnului său.
        Ci pururea tinerii se pleacă şi cred cuvintele cele rele (a puhlibuitorilor). Şi acea plată a luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, a pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din locuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceea, într-acelaşi an, au tăiat şi pe feciorii lui Arburie, pe Toader şi pe Nichita” (Ureche, p. 132).

        Aflat într-un permanent conflict cu boierii, Ştefăniţă Vodă avea să moară, la Hotin, în 14 ianuarie 1527, fiind înmormântat la Putna. „Acest Ştefan vodă întru tot semăna cu firea moşului său, a lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, şi lucrul său îl ştia purta, măcar că era tânăr de zile; altminteri, era om mânios şi prea lesne vărsa sânge” (Ureche, p. 135).

        Petru „Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, după numele muierii ce a fost după un alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”, a fost uns domn în 20 ianuarie 1527, cică şi la sfatul lui Ştefăniţă Vodă, dat în zilele convalescenţei.

        În vara anului 1527, sosind dinspre Kracowia, un călător anonim face prima descriere a Moldovei, textul lui rămânând nucleul „Chorographiei” pe care o va publica, în 1541, la Viena, Reicherstorffer.
        În 1527, ţinutul din nordul Moldovei, deci teritoriul geografic Bucovina, cum era numit în cancelaria şi în relatările polone, „este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întărituri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava (Czyczowe), înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite.
        În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată în roade şi ogoare, şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri şi bălţi şi heleşteie într-atâta, încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii.
        Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare.
        Este adevărat că poporul de aici este primitiv şi rustic, totuşi este destul de deprins cu treburile războiului, după obiceiul lui. Ei au păstrat, de la început, până acum, cu foarte mare evlavie, credinţa Sfântului Pavel.
        Ci, aici, sunt deosebite credinţe şi secte, precum a rutenilor, a sârbilor şi a armenilor, a bulgarilor şi a tătarilor, şi chiar un număr destul de mare de saşi catolici locuiesc, risipiţi, în această ţară.
        Toţi sunt supuşi voievodului Moldovei.
        Fiecare naţiune, însă, se foloseşte şi se slujeşte de legile şi obiceiurile ei, după voia sa.
        Şi, tot aşa, călugării creştini, ce au îmbrăţişat călugăria, se bucură de toată libertatea în slujbele şi ceremoniile lor, potrivit canoanele bisericii şi tagmei lor.
        Aici ascultarea supuşilor faţă de principele Moldovei este foarte mare, şi pedeapsa şi mustrarea celor ce greşesc sunt nespus de grele şi de aspre” (Călători, I, pp. 192, 193).

        Petru Rareş a năvălit, cu oaste, în Ardeal, „prădând Ţara Secuiască”, ba chiar şi Braşovul şi Bistriţa, în trei rânduri, pe parcursul anului 1528. În anul următor, a năvălit în Pocuţia, pe care o revendica, pe baza împrumutului nereturnat din 1388.

         După trei războaie în Pocuţia, s-a încheiat pacea, dar „nu răbdă oastea leşească, ce era la margine, lăsată de strajă, ci a intrat în ţară, la Moldova, de a prădat şi a ars Cernăuţii şi alte sate, până la Botoşani, neavând moldovenii nici o grijă, fiind pacea legată” (Ureche, p. 142).
        Drept represalii, moldovenii au intrat în Podolia, au prădat şi ars localităţile mai mari, apoi au zdrobit o oaste leşească pe cursul superior al Siretului.

        În 1538, ca urmare a plângerii polonilor, turcii intră în Moldova, mai curând pentru a proteja Moldova de o posibilă ocupaţie polonă, pregătirile crăiei pentru un mare război fiind în toi. Petru Rareş, trădat de boieri, fuge în Transilvania, iar boierii se bulucesc, îngrijoraţi, la Bădeuţi.

        În „Itinerariul turc”, deci în jurnalul lui Soliman Magnificul, se menţionează un popas al sultanului şi al oştilor sale la Reuseni, în 13 septembrie, apoi, în 14 septembrie (duminică), un popas de nouă zile la Suceava, unde, în ziua de 20 septembrie, „s-a ţinut un divan şi s-a numit domn pentru Ţara Moldovei un vlăstar din familia domnească, cu numele de Cetne (Ştefan Lăcustă), fost domn. Boierii fugiţi au venit şi au sărutat mâna Domnului.
        Padişahul, ocrotitorul lumii, a binevoit să se întoarcă şi a plecat spre capitala sa. Duminică (21 septembrie – n.n.), plecând din Suceava, s-a poposit în localitatea numită Iandoş (Băneştii, de azi)” (Călători, I, p. 385).

        Iată cum este descris acest episod şi de Ureche: „Prădând şi stropşind Ţara Moldovei împăratul Suleiman, şi fiind ţara bejenită spre munţi, strânsu-s-au vlădicii şi boierii ţării, la sat, la Badeuţi, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupră.
        Mai apoi, din toate, au ales sfatul ca să trimită sol la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere, să-i ierte.
        Şi aşa au ales, dintre dânşii, pe Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol în Suceava, la împăratul, de se rugară de pace şi-şi cerură domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-a milostivit şi i-a iertat, şi a trimis la dânşii, cu Ciolpan, pe un ceauş mare, cu credinţă, de i-a chemat pe toţi la împărat, în Suceava. Care cu mare frică au mers şi au căzut la picioarele împăratului, pe care i-a iertat împăratul şi cu dragoste i-a primit, ca pe nişte robi ai săi.
        Mai apoi, le-a pus domn pe Ştefan vodă, feciorul lui Alixandru vodă, şi el s-a întors înapoi, cu multă dobândă, dimpreună cu toată oastea sa.
        De aici, Ştefan vodă, cu vlădicii şi cu toţi boierii, a petrecut pe împărat până la Dunăre şi, acolo, a întors împăratul tot pleanul şi robii, câţi s-au aflat de faţă, şi birul încă le-au iertat.
        Şi, de aici, a trecut Dunărea, iar Ştefan vodă s-a întors la scaunul său, la Suceava” (Ureche, p. 149).

        Anton Verancics susţine că „sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit, îl îngropase voievodul Petru, în nişte butoaie foarte mari de vin, în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lână şi de mătase, şi bătute cu ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi, după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu din partea turcilor, pe care, până atunci, îi oprise, chiar de la început, Sultanul de la jaf, cât mai ales din partea tătarilor” (Călători, I, p. 422).

        Petru Rareş, fugar în Ardeal, obţine, în cele din urmă, iertarea lui Soliman Magnificul, urmând să revină pe tronul Moldovei pentru o a doua domnie.

        Între timp, la Suceava, „s-au vorovit o samă de boieri din curtea lui (Ştefan Lăcustă), anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât, în cetatea Sucevii.
        Începători şi aţâţători ai acestui lucru au fost Mihul hatmanul şi Trotuşanul logofătul, de s-au vorovit, într-o seară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă, adică pe Ştefan vodă, şi, dând învăţătură slugilor lor ca toţi să se înarmeze, şi dându-le şi jurământ, ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţii.
        Şi, într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan vodă nimic de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iar ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară” (Ureche, p. 155).

        Complotiştii l-au înscăunat, rapid, pe portarul Sucevei, Alexandru Cornea, voievod al Moldovei, apoi, pentru că prinseseră de veste că Petru Rareş revine, cu binecuvântarea sultanului şi cu „Imbrea aga, cu ieniceri şi cu multă oaste turcească”, l-au abandonat şi pe Cornea, care, după doar două luni şi trei săptămâni de domnie, cade în mâinile oştirii lui Rareş şi este decapitat, împreună cu singurul boier care îi rămăsese alături, Pătraşco.

        În 19 februarie 1541, Petru Rareş intra în Cetatea Sucevei.
        „Petru vodă, dacă a sosit la Suceava şi s-a aşezat la scaunul său, acolo a aflat în
viclenie şi pe Mihul hatmanul (ctitorul bisericii din Horodniceni – n.n.), şi pe Trotuşanul logofătul (ctitorul bisericii din Părhăuţi, ginerele lui Luca Arbure – n.n.), şi pe Crasneş, şi pe Cozma, de la care multă pedeapsă şi nevoie avusese Petru vodă, în domnia dintâi, când a pribegit Petru vodă din ţară… Îndată i-a prins şi cu grele munci i-a muncit, iar mai apoi le-a tăiat şi capetele” (Ureche, p. 158).

        După alte câteva expediţii în Ardeal, dar dublate de o temeinică aşezare a ţării, „Petru vodă, fiind bătrân de zile şi căzând în boală grea, a plătit datoria sa, ce a fost dator lumii, şi s-a săvârşit, (în 1545) septemvrie 2, vineri, la miezul nopţii, şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire, în Pobrată („A fratelui”, Probota – n.n.), ce este făcută de dânsul (pe locul mănăstirii lui Petru Muşat – n.n.), cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său, care n-a fost mai jos decât alţii, ci a lăţit hotarul ţării, că pe săcui de multe ori i-a ars şi i-a prădat, şi, luându-le cetăţile şi oraşele sub puterea sa, i-a supus. Şi atâta groază le dăduse că, la vremea norocului celui prost, când era şi pribeag la dânşii şi se scăpase de domnie, şi după ce se dusese la turci, lăsându-şi doamna sa, cu coconii şi avuţia în Ciceu, necum să se bage să-i jefuiască, ci încă i-au păzit şi i-au socotit, până la venirea sa, în al doilea rând.
        Aşijderea, şi cu leşii, de multe ori, s-a bătut, şi Pocuţia încă le-a fost luat” (Ureche, p. 164).

“Puţin despărţit de firea tătâne-său”

         Bogdan-Vlad Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare şi al Mariei, fata lui Radu Vodă, „puţin despărţit de firea tătâne-său” (p. 118), finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475, ctitor al bisericii din Bălineşti şi al noii biserici de mir, închinată Sfântului Gheorghe, din Suceava, a purtat mai multe războaie cu Polska Zemlea („ţara câmpului”, p. 96), jignit fiind de faptul că regele polon i-a refuzat mâna surorii sale, Elisafta, dar şi cu muntenii, care-l atacaseră fără de pricină, a purtat câteva glorioase războaie.

         În 1505 şi în 1509, Bogdan a prădat Podolia şi Pocuţia, iar la asediul Liovului, „singur Bogdan vodă, cu capul său, a lovit cu suliţa în poarta Liovului, care lucru şi astăzi se cunoaşte semnul. Şi nici leşii nu tăgăduiesc aceasta, ci încă ei mai tare mărturisesc că a fost adevărat aşa. Şi a prădat împrejur, pretutindeni, şi a ars Rohatinul, oraş mare şi vestit, şi multă avuţie şi bunătate dintr-însul a luat. Luat-a din Rohatin şi clopotul cel mare, ce este la mitropolie, în Suceava, şi mulţi oameni şi boieri a robit, şi domnii lor încă i-a prins, şi cu mare izbândă s-a întors, înapoi, la scaunul său, la Suceava, fără de nici o sminteală, iar robilor ce-i adusese din Ţara Leşească le-a împărţit hotare în ţara sa. Şi, deci, şi-a luat doamnă din ţară şi a făcut pe Ştefan Vodă cel Tânăr” (p. 124).

         Polonii au ripostat, de fiecare dată, năvălind cu oşti în nordul Moldovei, până la Botoşani. În 15 iulie 1509, leşii, profitând de faptul că Bogdan Vodă îşi lăsase oştenii la vatră, „au prădat Cernăuţii, Dorohoiul, Botoşanii, Ştefăneştii”, călăuziţi de un oarecare Vasco, moldovean, căruia Bogdan îi luase iubita, şi care urma să primească, drept recompensă pentru trădare, un sat în Polonia, lângă Iaroslav.

        În 1510, „Beti Ghirei sultan, ficiorul hanului, nepotul împăratului, fără veste, cu multă mulţime de tătari, prin trei locuri a intrat în ţară, de a prădat, de la Orhei, până la Dorohoi, şi pe Prut, în sus, de multă pradă şi robire de oameni a făcut şi plean de dobitoace a luat; mai apoi, sultanul fiind săgetat foarte rău, a murit” (p. 126)

        În 8 noiembrie 1516, „semn mare s-a arătat pe cer, ce a strălucit, dinspre miazănoapte, ca un chip de om, şi a stătut multă vreme, şi iar s-a ascuns în văzduh.
        Aşijderea, curând, după acel semn, în aceeaşi lună, a fost cutremur mare de pământ, într-o luni” (p. 129).

        „Bogdan Vodă cel Grozav, feciorul lui Ştefan Vodă cel Bun, s-a pristăvit în anii 7025 (1517), aprilie, în zile 18, în ceasul cel dintâi al nopţii, în târg, în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejeşti ce le făcuse, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci, ca un strejar, în toate părţile priveghea, ca să nu se ştirbească ţara, ce-i rămăsese de la tată-său.
        Şi, domnind 12 ani, 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune a făcut.
        Şi cu mare cinste l-au îngropat, în mănăstire, în Putna” (p. 129).

Epoca lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare şi

„multe războaie minunate ce au făcut”

         Pentru că, aidoma părintelui său, Bogdan Vodă, nu avea legitimitate, Ştefan cel Mare, după ce l-a înfrânt pe Petru Aron, la Doljeşti, pe Siret, în 12 aprilie 1457 („în joia mare”), apoi la „Orbic, şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă” (p. 47), Ştefan, deci, „strâns-a boierii ţării, şi mari, şi mici, şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Theoctist şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptatea şi i-a întrebat pe toţi: Este-le cu voie tuturor să le fie domn? Ei, cu toţii, au strigat într-un glas: „În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşi!”. Şi, deci, cu toţii l-au ridicat domn şi l-au miruit pentru domnie mitropolitul Theoctist” (p. 48).
        Povestea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca şi cea a lui Eminescu, vă este, în general, cunoscută, fiecare român fiind, în egală măsură, un ştefanolog şi un eminescolog („eu şi Ştefan, eu şi Eminescu; ceilalţi nu fac doi bani”, spune mentalitatea tradiţională românească), aşa că, de aici, încolo, voi urmări doar mărturiile care intersectează cu istoria localităţi bucovinene.
        După ce pradă ţinutul secuiesc, în 1461, şi se însoară cu Evdochia de Kiev, în 1463, după ce recuperează Chilia şi Cetatea Albă de sub stăpânire turcească, în 1465, „în al zecelea an al domnii sale, în anii 6974 (1466), iulie 10, a început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maici, Fecioara Maria” (p. 50).
        În 1466, Mateiaş Corvin, gelos pe victoriile, dar şi pe independenţa lui Ştefan, „a tras spre Moldova” şi „a sosit la Baia, luni, decembrie 14 zile, şi, acolo, cum nu prea avea nici o grijă, din nici o parte, îşi lăsă oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde, având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, noaptea, decembrie 15, a aprins târgul asupra lor, când ei erau fără de nici o grijă. Şi, fiind şi beţi, şi negătiţi de război, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oaste, tocmai în revărsatul zorilor, şi multă moarte şi pieire a făcut întrînşii.

        Că ei, nefiind tocmiţi de război, nici de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nici urma să ia care scăpa, că, fiind noaptea, de nu ştiau încotro vor merge, în toate părţile rătăceau, de-i vânau ţăranii, în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflat.
        Mai apoi, şi însuşi craiul, rănit de săgeată foarte rău, de-abia a hălăduit pe poteci, de a ieşit la Ardeal” (p. 52).

Bătălia de la Baia, după Chronica Picta Humgarorum

        Din nefericire, în „noiembrie, în 25, s-a pristăvit Evdochia, doamna lui Ştefan Vodă” (p. 52), iar Ştefan, şi furios, şi îndurerat, a intrat, iarăşi, cu sabia în secuime, apoi a făcut pace cu Mateiaş Corvin, dar dobândind şi „două cetăţi mari, la Ardeal, Balta şi Ciceul” (p. 53).
        În 1470, au năvălit tătarii în ţară, dar Ştefan i-a zdrobit, la Lipnic, pe Nistru, în 20 august, după care s-a întors pentru a participa la sfinţirea mănăstirii Putna.
        Conflictul cu Radu cel Frumos, uciderea unor boieri trădători, un cutremur mare, în 29 august 1471, „în vreme ce a şezut domnul la masă, la prânz” şi, în anul următor, 1472, căsătoria cu Maria de Mangop, apoi alte războaie în Muntenia, capturarea soţiei voievodului muntean şi al fiicei lui, Voichiţa, sporesc faima voievodul, dar secătuiesc, puţin câte puţin, mândra ţară a Moldovei.

        Gloria lui Ştefan cel Mare ajunge la plenitudine, în 10 ianuarie 1475, atunci când vitejii lui luptători zdrobesc oastea de 120.000 de oameni a sultanului Mehmet al II-lea. „Şi pe feciorul lui Isac paşa, după ce l-a prins viu, l-a slobozit. Şi puştile (tunurile – n.n.) le-a dobândit, şi steaguri mai mult de o sută a luat” (p. 62).
        Invazia muntenească a fost spulberată de cumnatul lui Ştefan Şendrea, apoi a urmat năvala cazacilor lui Lobodă şi ai lui Nalivaiko, pe care Ştefan i-a zdrobit la Grumăzeşti, pe Răut, şi pe Nistru, la Vadul Jorei, toponimul amintind de moartea, prin înec, a cazacului Jora.
        În 1476, turcii revin în Moldova, pentru a recupera Chilia şi Cetatea Albă, atacul lor fiind secondat şi de o năvală tătărească. Ştefan i-a spulberat, mai întâi, pe tătari, apoi a „ales un loc de strâmtoare, la Războieni”, pentru a-i întâmpina pe turci.
        Bătălia a avut loc în 26 iulie, iar cumplita înfrângere a moldovenilor (acolo, aprodul Movilă îl ajută pe Ştefan să urce pe calul său), ne aduce şi o importantă mărturie străină despre Suceava.

        Giovanni Marco Angiolello, vistiernic al sultanului şi, în această calitate, participant la campania din 1476, a ajuns, după victoria turcilor, şi la Suceava, „pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte le luaseră cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ. Turcii au găsit multe din ele, deoarece sunt meşteri în a găsi lucrurile astfel ascunse şi îngropate; trăgând pe pământ un lanţ sau chiar un frâu, ei aud şi cunosc golurile din pământ, unde sunt îngropate lucruri sau grâne; astfel, au fost găsite puţuri cu grâne şi alte lucruri îngropate.
        Târgul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile rau din lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat.
        Cum, însă, merindele se sfârşiseră, n-am mai stat să pierdem vremea, ci, întorcându-se armata pe un alt drum, am ajuns la o cetate aşezată în munţi” (Călători, I, pp. 137, 138).

        În acel nefericit an 1476, Ştefan cel Mare l-a pierdut pe mitropolitul Teoctist, spre sfârşitul lunii, după 25 de ani de „ţinut scaunul”, iar în 19 decembrie, „pristăvitu-s-au Doamna Maria, ce era de la Mangop” (p. 70).

        Ţinutul geografic al Bucovinei, atestat ca atare încă din 30 martie 1392, a dus pe umeri povara istoriei mai ales spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, încă din timpul vieţii, după cum se va vedea.
        În 1479 (anul 7005, de la începutul lumii), „gândi ca să-şi arate vitejia asupra Moldovei, socotind că prea lesne o va supune, ştiind că, de multe ori, se ajutora Moldova de la craii leşeşti, ca de la nişte vecini de aproape, spre toţi vrăjmaşii.
        Şi, strângând craiul oastea, a scos cuvânt cum va să meargă la turci, să ia şi să dezbată Cetatea Albă şi Chilia, care cetăţi le luase, de la Ştefan Vodă, Baiazid, împăratul turcesc. Şi încă adăoga, de-i speria pe ai săi, cum că turcii, amestecaţi cu moldovenii, vor să treacă la Podolia, şi le-a dat ştire ca toţi să încalece şi să se împreuneze cu dânsul, la Liov.
        Şi a trimis soli la Ştefan Vodă, de i-au dat de ştire să se gătească, să meargă cu dânsul, să bată Chilia şi Cetatea Albă şi să-i pregătească staţie de hrană de oaste. De care lucru i-a părut bine lui Ştefan Vodă şi cu bucurie mare a primit pe soli, căci au făcut oaste împotriva vrăjmaşului său.
        Numai ce a zis că va veni acolo, la loc, cu oastea sa, sub Chilia.
        Cunoscând sfetnicii lui crai, mai ales episcopii, gândul că va să facă oaste împotriva lui Ştefan Vodă, mult i-au adus aminte craiului să nu facă asupra dreptăţii, să nu se întoarcă mânia lui Dumnezeu spre el. Ci el gândul său nu l-a lăsat, ci încă a fost zicând: „Vouă vă este lucrul biserica să păziţi, iar nu de războaie să grijiţi, că gândul meu voi nu-l ştiţi, numai eu singur. Că, de aş pricepe că haina de pe mine ştie gândul meu, în foc o aş băga-o”.
        Deci mulţi dintre boierii leşeşti socoteau că face într-adins, ca să piardă oastea toată, cum au ieşit, mai apoi, la dânsul, şi zicătoarea: „În zilele lui Olbriht, şleahta a pierit”.
        Într-acea vreme, Ştefan Vodă, prinzând veste, de la unguri, cum că Olbriht va să vie asupra lui cu oaste, că nici ungurii nu erau bucuroşi ca să cadă domnia Moldovei pe mâna leşilor, măcar că Laslău, craiul unguresc (ce se cheamă, leşeşte, Vladislav) era fratele lui Olbriht, craiului leşesc (ce se cheamă, ungureşte, Albert).
        Înţelegând aceasta, Ştefan Vodă trimis-a la craiul leşesc, cu solie, pe credincioşii săi, pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, ca să poată cunoaşte ceva, ce-i este voia craiului leşesc să facă. Ci nimic nu au cunoscut, căci craiul, cum umbla cu înşelăciune, ascunzând cuvântul, pe soli cu bucurie i-a primit şi darurile, pe care i le trimisese Ştefan Vodă, cu mare mulţămită şi cu dragoste le-a primit şi le-a luat, iar solilor, iarăşi, acelaşi răspuns le-a dat, cum este mergător la turci.
        Mai apoi, şi solii săi de iznoavă i-a trimis la Ştefan Vodă, ca să întărească cuvântul, iar el a întors oastea spre Pocuţia.
        Înţelegând Ştefan Vodă cum craiul se apropie, cu oaste, de Pocuţia şi se trage spre margine, de iznoavă a poftit solia, de a trimis înaintea craiului pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, cu multe daruri, şi l-au întâmpinat de cealaltă parte a Nistrului şi i-au închinat darurile.
        Şi, iarăşi, cu dragoste le-a luat.
        Şi, de aici, a trecut craiul apa Nistrului, pe la Mihălceni, în aceastălaltă parte, cu toată oastea sa, şi a venit la Coţmani.
        Acolo, s-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că a prins pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, de i-a ferecat în obezi, şi i-a trimis, de i-a închis, tocmai la Liov.
        Înţelegând acestea Ştefan Vodă, de la iscoadele ce pururea le trimitea, să ştie încotro merge craiul, cu oastea leşească, cum că craiul l-a viclenit şi vine asupra lui, şi a trecut şi Nistrul, cu 80.000 de oameni în oaste, cu scrisoare, fără altă adunare, de sârg a trimis, în toate părţile, în ţară, să se strângă la târgul Romanului.
        Iar Albert a şezut, şapte zile, la Coţmani. Şi, până a se strânge oastea lui Ştefan Vodă şi până a veni ajutorul, că şi Laslău, craiul unguresc, fratele lui Albert, încă i-a trimis 12.000 de oameni de oaste şi, cu dânşii, pe Birtoc, voievodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan Vodă; şi de la Radul Vodă încă i-a venit în ajutor oaste muntenească, dar, până a se strânge oastea toată, la un loc, Albert crai a purces, cu oastea de la Coţmani, şi a lovit la Şipinţi.
        Văzând Ştefan Vodă că-l împresoară vrăjmaşii săi, a tocmit strajă şi a trimis-o împotriva leşilor, ca să ţină vadul Prutului, la târg, la Cernăuţi.
        Iar Ştefan Vodă, în 27 august, duminică, a ieşit din Suceava, spre târgul Romanului, cu toată oastea sa. Şi, într-acea zi, îi adusese lui, de la strajă, şase leşi, dar pe trei i-a trimis la împăratul turcesc, iar pe ceilalţi a zis de i-au spânzurat.
        Deci, craiul leşesc a venit, cu toată puterea sa, la cetatea Sucevi, duminică, 24 septembrie. Iar în 26, marţi, către seară, a început a bate cetatea, timp de trei săptămâni, şi ziua, şi noaptea, dar nimic n-a folosit, nădăjduind că i se va închina ţara, dacă o supărase Ştefan Vodă cu atâtea războaie fără odihnă şi fără măsură, pe care le făcea, de se bătea cu toţi.
        Dar socotea ţara că, de nu-i este la îndemână cu al său, mai multă neîngăduinţă îi va fi cu străinii şi, încă văzând atâta pradă şi risipă, pe care le făcea oastea leşească, care umbla şi prin păduri, de afla prăzi şi jafuri, moldovenii siliră, cu toţii să strângă la târg, la Roman, unde era tabăra.
        Aşa, ţara strângându-se, iar din cetatea Sucevei, cât puteau, se apărau, şi ce risipeau leşii ziua, cu puştile, noaptea astupau găurile şi le întăreau, de le era munca leşilor în zadar, iar pe afară, unde aflau leşi răsfiraţi după hrană, îi legau şi îi tăiau, de nu erau volnici nici într-o parte să iasă. Mai mult le dăuna leşilor, decât celor închişi în cetate, căci, în toate zilele li se adăuga leşilor şi lipsa hranei.
        Deci, fiind leşii cuprinşi de atâta nevoie, începură a grăi de rău pe craiul lor, întâi cu taină, iar mai apoi, în gura mare, îl învinuiau că a venit fără cale şi i-a adus ca să-i piarză pe toţi; şi socoteau toate semnele, câte se făcuseră rele, că li se arătaseră ca să fie spre sfătuirea lor. Că, întâi, în ţara lor, într-un pârâu de nimic, i s-a înecat craiului un pohodnic şi, când a ieşit din Liov, boii, care purtau ierbăria, de vânt mare s-au risipit, de nu-i puteau strânge. Aşijderea, un ţăran, care nebunise de cap, a fost strigat în gura mare: „Duceţi-vă spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni!”.
        Şi pe un şleahtic l-a detunat, sub cort, şi pe doisprezece cai ai lui; mai apoi, un preot al lor, slujind liturghia, a scăpat cuminecătura lor jos. Şi alte semne rele s-au arătat, de proroceau toţi că va fi sfârşitul lor rău şi amar, cum s-a şi întâmplat.
        Văzând craiul atâtea cuvinte rele despre dânsul, de la oastea sa, se temu ca oastea să nu-l părăsească şi să fugă, iar el, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor săi, trimise soli frăţâne-său, lui Vladislav, craiul unguresc, ca să-l împace cu Ştefan Vodă; că tocmai sosise şi ajutorul unguresc la Ştefan Vodă. Şi, aşa, Birtoc, voievodul Ardealului, care venise cu ajutorul unguresc la Ştefan Vodă, a trimis solii săi la Albert, craiul, ca să-i spună că va veni el însuşi pentru pace. Şi pe Ştefan Vodă, cu multe cuvinte, l-a rugat să facă pace cu craiul leşesc.
        Şi aşa a intrat în mijlocul lor, şi s-a dus la craiul leşesc, de i-a împăcat, într-acest chip: craiul leşesc să se întoarcă, pe urmă, pe unde a şi venit, să nu mai strice ţara prin alt loc.
Şi, deci, pe Birtoc, voievodul Ardealului, bine l-au dăruit Ştefan Vodă, cu mari daruri, şi s-a dus acasă-şi.
        Albriht, craiul leşesc, fiind de inimă rea bolnav, a dat semn de întors, pe care semn erau toţi bucuroşi să-l audă, să se întoarcă, de la atâta flămânzire, la casele lor.
        Şi, în 19 octombrie, joi, s-a întors craiul, de la Suceava, şi s-a apucat de cale. Dar nu s-a întors pe calea pe unde venise, ci pe altă cale, pe unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului.
        Simţind Ştefan Vodă că craiul n-a luat urma pe unde venise, ci spre codru, îndată a trimis după dânsul, de l-au poftit să nu ia pe acea cale, spre codru, ci pe urmă, pe unde venise, că, făcând într-alt chip, văzând ţara paguba ce se va face de către oastea leşească, nu va răbda, ci va vrea să-şi apere ale sale, de unde toate se vor aţâţa, de iznoavă, spre vreun lucru rău, care va strica şi pacea.
        Dar craiul mai bucuros fusese să meargă de-a dreptul, să iasă în ţara sa, şi n-a băgat în seamă, ci a păzit calea spre Codrul Cozminului. De care lucru fiind înfierbântat Ştefan Vodă de război, socotind că are vreme de a-şi răscumpăra strâmbătatea sa, dinspre acela ce nu numai pacea cea veche a călcat-o, pacea pe care o avuseseră domnii Moldovei cu craii leşeşti, ci şi jurământul şi pacea, pe care o legase atunci, de curând, aşezându-se să se întoarcă pe urmă, pe unde şi venise, deci îl aţâţa ajutorul ce-i venise de pretutindeni şi oastea sa, toată gata strânsă şi odihnită; văzând dobânda de pe cei flămânzi şi slăbiţi, a trimis înainte, ca să apuce calea, la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineze, ca să o poată porni asupra oştii, dacă vor intra în pădure.
        Iar el, cu toată oastea, a intrat după dânşii, şi cu două mii de turci. Şi, a patra zi, i-a ajuns în pădure, joi, 26 octombrie, lovindu-i din toate părţile, şi doborând copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşească a pierit, unii de oşteni, alţii de ţăranii ce le cuprinseseră ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi. Aşa, pierzând puştile, lăsând steagurile, pe care le-a adunat Ştefan Vodă, ei, cine, cum au putut, în toate părţile s-au răşchirat prin păduri, de au scăpat puţini afară.
        Şi însuşi craiul cu puţini rămăsese; strângându-se, s-au adunat într-un ocol, în satul Cozmin. Şi, de acolo, bulucindu-se, au tras spre Cernăuţi. Iar oastea lui Ştefan Vodă, cu dânşii mergând împreună, se bătea şi îi tăia.
        Dar şi acei, puţini, care ieşiseră din codru, n-ar fi scăpat, de nu s-ar fi încurcat ai noştri în carele crăieşti şi în carele altor boieri, de le-au dat vreme de au ieşit.
        De acolo, veni veste lui Ştefan Vodă că vine şi altă oaste leşească, într-ajutor craiului.
        Atunci, a chemat pe Boldur, vornicul, şi i-a dat lui oaste de ajuns şi a trecut Prutul, împotriva acelei oşti, sâmbătă, seara. Şi, duminică, dimineaţa, în 29 octobrie, au dat război şi pe toţi i-au risipit îndată şi i-au topit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan Vodă, şi mare moarte şi tăiere s-au făcut, atunci, în oastea leşească, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul. Şi nimica n-a ştiut craiul de venirea acelei oşti, nici de pierirea lor.
        În aceeaşi duminică, trecând craiul Prutul, la Cernăuti, iarăşi fu lovit de oastea lui Ştefan vodă, de i-au risipit şi i-au tăiat; de-abia a scăpat însuşi craiul, cu puţină oaste de a sa.
        De aici, trecând craiul spre ţara sa, prin multe locuri i-au lovit ai noştri, iar mazurii, întorcându-se să dea război şi să-şi apere craiul şi pe cei scăpaţi din acel pojar, au dat asupra lui Boldur, vornicul cel mare, pe care îl trimisese Ştefan Vodă împotriva acelei oşti leşeşti, care venea într-ajutor craiului, şi mare moarte au făcut într-înşii. Şi la sat, la Şipinţi, puţini au scăpat din oastea ce era strânsă pe lângă crai.
        De aici, craiul, cu multă nevoie strecurându-se, a tras la Sneatin şi, de acolo, a slobozit oastea pe acasă, câtă îi mai rămăsese, iar el s-a dus la Liov…
        Aflatu-s-au, la acest război, din capete: doi fraţi Tăncenschii şi Miculai, voievodul Ruschii, pieriţi, şi Gabriil, din Moraviţa, şi Herbor, aşijderea doi fraţi, Grotovi, Huminschii şi Murdileu, şi alţii, mulţi, cine poate să-i pomenească pe toţi.
        Alţii au căzut la legătură, cum îs Tuncischii, Zbignev, starostele Kracoviei, Pruhniţschi, Targoveţschii şi alţii, mulţi. Pe unii, ai noştri i-au fost spânzurat, câte doi, de păr, că umblau leşii, pe acele vremi, păroşi ca şi nemţii, şi alte batjocuri multe le-au fost făcând, de se pomeneşte şi astăzi răutatea ce păţit-o.
        Iar Ştefan Vodă, după izbândă cu noroc, ce a fost făcut la acest război, s-a întors la scaunul său, la Suceava, cu mare fală şi laudă, ca un biruitor, şi a zidit biserica pe numele sfântului mucenic Dimitrie, în târg, în Suceava, care trăieşte şi până astăzi” (pp. 76-87).

        Aprig sânge, clocotitor sânge a mai avut Ştefan cel Mare şi Sfânt, dacă, la o vârstă înaintată, în 22 iunie 1498, „vrând să-şi întoarcă, dinspre leşi, strâmbătatea sa, strânse ţara şi a intrat în Podolia şi la ruşi, apoi a trecut şi de Liov, la Canţug, la apa Visloca, toate satele arzând şi prădând. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul, şi multă bunătate dintr-însa a luat, şi mulţi joimiri a scos, şi pe toţi i-a tăiat, iar alţii, mai mulţi, au ars în cetate. Şi cetatea Buceacul multă nevoie a păţit, şi Podhaeţul a ars.
        Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, a scos în robie, mai mult de 100.000, iar pe mulţi dintre aceia i-a aşezat Ştefan Vodă în ţara sa, încât până astăzi trăieşte limba rusească în Moldova, mai ales pe unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte.
        Iar Ştefan Vodă prădând şi arzând ţara, s-a întors cu mare dobândă, fără de nici o sminteală, a trecut Nistrul, în ceastă parte, la Halici, şi a prădat şi de această parte.
        Iar de aici, a venit la scaunul său, la Suceava, cu mare bucurie şi cu biruinţă” (p. 88).

        Polonii au ripostat, în 11 martie 1500, dar au fost iarăşi zdrobiţi, la Botoşani, unde supravieţuitorii au fost siliţi să dureze o altă dumbravă, cea care avea să-l farmece, peste veacuri, pe Eminescu.

        Veneţianul Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimis al dogelui Leonardo Loredano, a ajuns la Suceava în anul 1502 şi s-a „înfăţişat, în ziua de 22 august, acestui domn vestit, ducele Ştefan”, care l-a întâmpinat „binevoitor, cu dovezi şi cuvinte foarte prieteneşti”, Ştefan cel Mare mărturisindu-i:
        – Eu nu am vrut să aduc un medic din nici o altă parte a lumii, decât de la prietenii mei, de care sunt sigur că mă iubesc… Eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte, de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2…

        Muriano a lăsat şi câte un portret oral al neasemuitului voievod şi fiului său, Bogdan-Vlad (finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475, când Ţepeş se afla, iarăşi, la Suceava):

        „El este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă (rana de la picior – n.n.) nu l-ar fi chinuit… Fiul său, Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25 de ani” (Călători, I, pp. 148).

        Portretul moldovenesc, parţial inspirat din scrierile cronicarilor poloni, parţial din mentalităţile mult prea slobode ale boierimii din vremea lui Grigore Ureche, este ceva mai nedrept, dar, în mod ciudat, şi mai tulburător:

        „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsător de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ.
        Altminteri, era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu se îndepărteze şi, pentru aceea, rar război de nu biruia.
        Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luase, de lucruri vitejeşti, cum se întâmplă, din pom bun, roadă bună iese” (p. 95).

        Doar natura, în felul ei de-a pururi neînţeles, pare să fi deplâns stingerea scânteii cosmice într-un mod cu adevărat copleşitor:

        „Fost-au, mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă, într-acelaşi an, iarnă grea şi geroasă, cât n-a fost aşa nici odinioară, şi, deci, peste vară, au fost ploi grele şi puhoaie de ape, şi multă înecare de apă s-au făcut” (p. 95).

Crima de la Reuseni

Crima de la Reuseni

         Tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan Vodă, intră la domnie, detronându-l pe tatăl său, Alexandru Vodă, feciorul lui Iliaş. „Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-a, cu oaste, fiu-său, Bogdan Vodă. Însă, aşa zic unii, că nu a fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru vodă.
        Şi s-a lovit cu tată-său, Alexandru Vodă, la Tămăşani, aproape de târgul Romanului, în august, a 22-a zi. Şi, după multă nevoinţă, birui Bogdan Vodă pe tată-său, pe Alexandru Vodă, şi multă moarte s-a făcut în oastea lui Alexandru vodă.
         Şi, într-acel război, au pierit oameni de frunte, Onciul, logofătul, şi Costea Andronic, şi alţii mulţi, după ce a domnit Alexandru vodă 4 ani” (Ureche, p. 40).
        Înfrânt în bătălie, Alexandru a fugit în Polonia, împreună cu „coconii săi” legitimi, cerând ajutor şi de la leşi, dar şi de la ruşi, apoi oastea de mercenari a „apucat Hotinul şi Neamţul, şi Suceava, şi a aşezat pe Alexandru Vodă la scaun.
        Iar Bogdan Vodă, fără zăbavă, adunând oameni de pretutindeni, a scos pe Alexandru Vodă din scaun şi iar a apucat Bogdan Vodă scaunul. Iar Alexandru Vodă a năzuit iarăşi spre leşi şi a făcut jalbă de iznoavă împotriva lui Bogdan Vodă” (p. 41).

        Războiul care a urmat nu s-a purtat în ţinutul geografic al Bucovinei, ci în restul Moldovei, până spre Bârlad, tactica adoptată de Bogdan fiind cea a războiului de gherilă, în paralel stăruind pe negocieri diplomatice, în bună parte înşelătoare.

        Războiul acesta dintre fiu şi tată, care pare să reprezinte o culme a cruzimii în disputa puterii, s-a terminat cu victoria tatălui, fiul dispărând, cu pâlcurile de oaste care i-au mai rămas, prin pădurile în care încercase capcana arborilor înţinaţi, capcană eşuată din pricina celorlalţi moldoveni, care rămăseseră să lupte alături de Alexandru.
        Şi, totuşi, Alexandru nu rămâne în Suceava, ci se alătură oştilor polone în retragere, de teama fiului său. În Cetatea de Scaun, rămasă pustie, se reaşează Bogdan Vodă.
        Trebuie menţionat faptul că, din toamna anului 1449, lui Bogdan i se alăturase nepotul său, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, după o domnie pasageră, de nici o lună, în august, pe tronul Munteniei. În perioada aceea pare să se fi cimentat o prietenie puternică între cei doi veri, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, mai ales după ce amândoi vor supravieţui crimei de la Reuseni.
        Între timp, în Polonia, un moştenitor legitim al tronului Moldovenesc, Petru Aron, ţesea propria lui intrigă fratricidă, aşa că, „vă leatul 6963 (1454 – crima s-a petrecut în 15 spre 16 octombrie 1451, şi nu în 1454), după doi ani ai domniei lui Bogdan vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit, fără de veste, Petru Vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pe Bogdan Vodă la satul Reuseni, din jos de târgul Sucevii, şi l-au lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-au tăiat capul lui Bogdan Vodă” (46).
        Viitorii voievozi Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, tineri fiind, au întârziat, prin Suceava, pe sub ferestrele frumoaselor domniţe, aşa că au scăpat cu viaţă.

         Preveniţi de un supravieţuitor al masacrului de la Reuseni (în fond, au fost ucişi toţi oamenii lui Bogdan), Ştefan şi Vlad au fugit în Transilvania, peste Tihuţa, iar lucrul acesta se poate afla dintr-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, adresată braşovenilor, în 30 martie 1452, după ce Vlad şi Ştefan îi uciseseră pe mercenarii sibieni, angajaţi de Vlaicu Vodă ca să le ia viaţa. Iancu de Hunedoara spune că braşovenii pot sta liniştiţi („noi am făcut ca acela să plece; şi nu prin acele părţi, ci prin ţara Moldovei, deoarece nu voim să fie săvârşite oarecare vătămâni dinspre părţile noastre în Ţara Românească” – DRH, p. 425), pentru că verii au fost izgoniţi pe acolo pe unde au venit, prin Tihuţa, unde, desigur, îi aşteptau slugile domneşti ale lui Petru Aron.
 

         Capitolul care a urmat nu a fost mărturisit nici de cronicari, nici de călătorii străini, aşa că va trebui să încercăm să-l desluşim din finalitatea lui.
Vânaţi şi de Petru Aron, domnitorul Moldovei, dar şi de Vlaicu, stăpânul Ţării Româneşti, Vlad şi Ştefan se văd obligaţi să nu se îndepărteze de crestele munţilor. Vreme de vreo doi ani, cei doi tineri au trecut de la o stână la alta, de la o comunitate păstorească la alta, căutând nu numai refugiu, ci şi şansele de a înjgheba o oaste, cu care să ocupe, mai întâi, un tron domnesc. A fost să fie primul, cel al Ţării Româneşti, poate şi datorită faptului că Vlad era cu câţiva ani mai mare decât vărul său, Ştefan.

         Dar să nu anticipăm, ci să revenim la mărturiile lui Ureche. Foarte puţin româneşti, adică având ca repere fragmente de memorie moldovenească, dar masiv bazate pe scrieri străine ale vremii, la care noi nu mai avem acces.

         Aflăm, astfel, că, între timp, Alexandru Vodă, care nu renunţase la gândul de a redeveni voievod moldav, „în anii 6963 (1455), în luna lui mai, a venit Alexandru Vodă, tatăl lui Bogdan Vodă, cu oaste asupra lui Petru Vodă Aron şi au dat război la Movile. Ci norocul cel prost al lui Alexandru Vodă nici aicea nu-l lăsă să izbândească, că, dând război vitejeşte, dinspre amândouă părţile, birui Petru Vodă pe Alexandru Vodă.
         Văzând Alexandru Vodă că pierdu războiul, fugi la Cetatea Albă şi, acolo, s-a săvârşit” (p. 46).

         Bătăliile acestea între fraţi, între copii şi părinţi, au întârziat istoricitatea Moldovei, ţinut ocolit de pelerinii mărturisitori, de talia lui Francesco Filelfo, să ocolească „acea întindere campestră şi pustie a Sciţiei”, unde i-a întâlnit, ce-i drept, „pe goţi şi pe alani”, cum îi numeşte Filelfo pe moldoveni, după tradiţia vechilor scrieri europene, înainte de a depăşi, „cu efort maxim şi pericol extrem, munţii foarte înalţi şi inaccesibili, deasupra oraşului Baia” (Călători…, Supliment 1, Bucureşti, 2011, pp. 12, 13).

         Isoricitatea, dar mai curând ca tentativă, decât ca fapt stilistic, avea să se producă abia în vremea lui Ştefan cel Mare, pentru a se risipi aproape o dată cu el. Dar asta-i altă poveste.