Dumnezeu a netezit dealurile cu mâna
ca să le apropie de sufletul omului.
Sub brazde, mana pământului şi-a deschis vâna
şi urcă-n văzduh prin rădăcinile pomului.
Pe lanuri, soarele dulce şi galben ca mierea
s-adună în slove ce iscă legenda aşa:
„În satul acesta-au trăit Adam cu muierea
şi urma le-o poartă-un fânaţ necosit, undeva…”. [1]
[1] Revista Bucovinei, Nr. 1, Anul II, Cernăuţi, ianuarie 1943, p. 16
George Antonescu
Bucovina, 1940/41
Departe, drum de dor şi dealuri sure,
rumânul îi sărac… n-are mălai, nici cruce!…
Nu-i Vodă Ştefan, bunul, să se-ndure
de viaţa asta grea de şerb ce-o duce…
Copiii nu zâmbesc, nici nu se joacă,
nu zburdă mieii cu mioarele…
N-auzi, a rugă, clopote nici toacă
şi parcă nu luceşte soarele…
Trenuri de nădejdi s-au dus peste hotar…
Ci-n străinime doina încă n-a murit!
Din trupurile străbune grâne cui răsar?
Cireşii-n primăvară cui au înflorit?!…[1]
[1] Revista Bucovinei, Nr. 1, Anul II, Cernăuţi, ianuarie 1943, p. 16
Stă gândul lângă seară adunat
cu ferestrele deschise peste ape
lumini ţinând sub cerul înnorat.
Dureros în noapte bate, bate
vântul de refugiu greu în geam
vise – frunze-n primăvară scuturate
şi pe drumuri cu privirea stană
vine-n cântec ţara fagilor, vecină
cu tristeţile şi lacrima-ardeleană.
Frunzuliţă verde, verde şi uscată,
stă gândul iară lângă seară adunat
cu poeţi bucovineni în prietenie roată[1].
[1] Revista Bucovinei, Nr. 7, Anul III, Cernăuţi-Timişoara, iulie 1944, p. 235
Frunză verde de sulcină,
Vai, săraca Bucovină
Veselă ca și-o grădină,
Ca și-o floare din grădină,
Ca și-o grădină cu flori,
Și-ntrânsa voinici voinici feciori;
În timpul de primăvară
Ai fi stat atât pe-afară
Să privești cântecelor
La săltatul mieilor,
La zbieratul oilor
Și la vremea mierlelor,
Și la glasul cucilor,
La cântecul sturzilor;
Și pe la câmp, pe la țară,
Plugarii, șuierând iară,
Semănătorii voioși
Când vedeau timpul frumos,
Ciocârlia cânta-n vânt,
Nevestele prânz aducând,
Vesele și bucuroasă
Când vedeau vremea frumoasă,
Și feciorii șuierând,
Fetele flori adunând,
Copiii voioși jucau,
Părinții se bucurau;
Bucovină, țară-aleasă,
Dintre toate mai frumoasă,
C-ai fost plină de avere
Ca și albina de miere,
Băi de aur și de sare
Nu se află-n lumea mare,
Cu pământ frumos de pâine
Și munți frumoși de pășune,
Dar amu rău te-au fărmat,
De norod te-o-mpuținat,
Te-au spart toată dimprejur
Ca pe pânza de la ciur,
Că de multe ori pe-un loc
A rămas sânge și-a fost foc,
Te-au săpat peste tot locul
Și ți-am fost scăpat norocul,
Că pe noi ne-au scos din tine
Și ne-au dus prin țări străine
La alte legi lepădate
Și ne-au scos din sănătate;
Să ne fi lăsat în tine,
Împrejurul tău șfarm line
Rusuntine nu intra
Și nime nu te strica
Că ștantul de cătănie
Și landveri, și fantarie
Și lanșturmul cel bătrân
Te apăra de păgân,
Că cine-o rămas în tine,
Fete și babe bătrâne,
Copii mici și cu neveste
Stau cu toții strânși ca-n clește,
Iubesc muscalii la ele
Și mor copii de jele,
Mor de jele și de foame
Că n-au milă de la mame,
Că la tată nu pot spune,
Că-s morți și pierduți prin lume;
Bucovină, țară dragă,
Amu ți-au trecut de șagă,
Cam n-auzi mieii zbierând,
Nici plugarii șuierând,
Cântul nu cântă cu vers,
Ciobanii cu oi nu ies,
Tunurile-au arat pământul
Înfocate și trosnindu-l;
Bucovină, țară dulce,
Nu știu în tine când m-oi duce,
Că de patru ani de zile
Nu știu nimică de tine;
Multe vorbea-am auzit
Și mai tare ne-am scârbit
Că tot norodul din tine
S-a împrăștiat prin lume
Ca frunzele codrilor,
Ca puii păsărilor;
Nu suntem doi la un loc,
Toți împrăștiați din foc,
Nu știu de-om mai fi vreodată
Toți în tine laolaltă,
Măcar cei care-am scăpat
Din războiul crâncenat[1].
[1] Brăiloiu, Constantin, Poeziile lui Vasile Tomuț din Războiul 1914-1918, în Sociologia Românească, Anul IV, Nr. 7-12, iulie-decembrie 1942, pp. 548, 549
Murise sfânt şi vrednic, încununat de slavă,
Voivodul ce domnise cu cinste şi ispravă
Cincizeci de ani aproape peste-un viteaz popor
Ştefan cel Bun şi Mare, şi-n veci biruitor,
Cu gândul de lumină şi braţul de oţel,
C-un singur dor în suflet şi-n minte-un singur ţel:
Să ţie neştirbită de-a pururi cinstea ţării.
Dar clopotele Putnei, în liniştea-nserării,
Şoptind o rugăciune cu glasul lor trudit,
Creşteau durerea morţii voivodului slăvit…
Şi ţara-ntreagă-n plânset tânguitor de clopot,
În freamăt trist de codri şi-n surdul apei ropot,
Îşi îngropa cu jale nădejdea ei vitează,
Norocul ei puternic, neadormita pază.
În sfintele odăjdii, toţi arhiereii ţării,
Veniţi ca să slujească prohodul îngropării,
L-au uns cu mir, cetindu-i din cărţile-nţelepte,
Sfinţindu-i pomenirea şi faptele lui drepte.
Boierii toţi în juru-i, cu frunţile plecate,
Trişti ascultau cântarea cuvintelor curate
Din sfinte Evanghelii, cerând Celui Puternic
Iertarea milostivă în somnul lui cucernic.
Lângă cosciug, pe treaptă, Domniţa-ngenunchiată
Alături de fecioru-i plângea nemângâiată,
Rugându-se-ntru Domnul spre dreapta izbăvire
A celui care doarme în mută nesimţire.
Şi ceara arde încă, topindu-se în sfeşnic…
Toţi plâng, el nu-i aude din somnu-i greu şi veşnic.
Tânguitor şi jalnic plâng clopotele ţării
Împrăştiind durere în negurile zării.
Prelung şi trist răsună un glas de corn departe:
E semnul că Suceava de Domnu-i se desparte.
Convoiul se porneşte în faptul dimineţii
Spre mănăstirea Putnei; în frunte, călăreţii
Purtând năframe albe ce flutură în vânt,
Sunând din corn cu jale un cântec de mormânt.
Apoi vin arhiereii şi preoţii Moldovei
Şoptind din cărţi bătrâne înţelepciunea slovei,
Spre blânda izbăvire a Domnului iubit;
În urmă vine carul cu mirt împodobit,
În care e cosciugul cu flori săpate-n lemn;
Pe el, sabia, schiptrul, al stăpânirii semn,
Pecetea domnească şi scutul de-apărare…
După cosciug boierii, în haine de zi mare,
Şi căpitanii oastei păşesc încet şi rar,
Cu frunţile plecate şi cugetul amar.
Apoi oştirea curţii, mulţime de norod,
Tot însoţind la groapă viteazul voivod.
Veniţi de-i daţi acuma obşteasca sărutare
Şi-ngenunchiaţi, cu gândul senin spre închinare;
Rugaţi-vă-ntru Domnul pentru a sa odihnă,
Să-i fie somnul dulce şi adormirea-n tihnă.
Veniţi acum noroade, slăviţi-i pomenirea,
Cu marile lui fapte-nzestrându-vă-amintirea,
Lăsând ca moştenire acelor ce-or să vie
Poveştile mai mândre-n isprăvi de vitejie;
Şi doinele mai triste şi-n grai mai fermecate
De dorul altor vremuri, în fapte mari bogate.
Veniţi cu toţi, priviţi-l!… E cea din urmă dată…
Cu fala şi lumina a stăpânit poporul,
Orânduind dreptate, fiind în veci izvorul
De bine şi credinţă, în lunga lui domnie…
În vremuri de restrişte, lupta cu bărbăţie
În fruntea oastei sale, cu paloşul deştept
Şi-şi chibzuia izbânda cu gândul înţelept.
În ani puţini de pace, în loc de buzdugan,
Nedezlipit tovarăş al vieţii de oştean,
Umbla cu crucea-n mână şi-n loc de cetăţui
Zidea lăcaşuri sfinte în cinstea Domnului.
Veniţi de-i daţi acuma obşteasca sărutare
Şi-ngenunchiaţi cu gândul senin spre închinare!
Sub bolta mănăstirii, săpatu-i-au mormânt,
Să-i fie codrii-aproape şi prieten al lor cânt.
Şi-o lespede de piatră i-au pus drept străjuire,
Cu horboda de slove neştearsă pomenire!
Şi-o candelă ce-şi plânge lumina în veghere,
Urzind singurătate şi tainică tăcere…
În timp de patru veacuri, tu, slugă credincioasă,
Ai răspândit smerita, lumină prietenoasă
Peste mormântul celui mai glorios voivod!
O, candela! Tovarăş din viaţa după moarte,
Izvor de-nţelepciune, a mângâierii carte!
Din vremuri legendare de sârg şi vrednicie,
Tu singura ramas-ai curată mărturie,
Să ne hrăneşti simţirea, dând zbor închipuirii,
Şi sufletului pace, evlavie gândirii…
Tu ne aprinzi în minte mai limpede-amintirea
Măreaţă şi senină a marelui voivod;
Ne făureşti icoane după-un bogat izvod
Al vremurilor stinse, ce numai tu le ştii,
Vremi rodnice-n credinţă, bogate-n străşnicii,
Când crucea şi hangerul erau de-acelaşi sânge,
Iar legea strămoşească nimic n-o putea-nfrânge.
Când vorba era vorbă şi îşi avea temei,
Iar datina-n putere, avându-şi rostul ei…
Măreţ, voivod, Ştefane!… îmbătrânit de mult
În amintirea noastră, zadarnic mai ascult
Tot ce-mi şopteşte gândul, în clipe de visare…
Noi am venit aicea cu dor de închinare,
Să ne trezim în suflet simţiri noi şi curate,
Avânt de viaţă nouă, de-adâncă pietate;
Mărirea ta şi fala isprăvitorul de bine
Să ne deştepte iarăşi credinţa-n noi şi-n tine;
Să dobândim nădejdea-n minunile credinţei,
Privind cu dor şi râvnă la zorii biruinţei…
Noi am venit aicea să ne-nchinăm măririi
Şi slavei tale, Doamne! Evlavia simţirii
Şi-a gândurilor cinste le-aducem drept prinos
La groapa ta, stăpâne, îngenunchind pios…
Cu smirnă şi tămâie, sfinţindu-ţi amintirea,
Nălţăm pretutindeni imnuri curate-ntru slăvirea
Şi lauda ta, Doamne!…
Noi am venit aicea, ca să luăm lumină
Din faima-ţi depărtată ţi gloria-ţi deplină,
Crescându-ne puterea din sufleteşti izvoară,
Să învăţăm iubirea de datină şi ţară
Redobândind în suflet puterea vitejiei,
Hrănindu-ne simţirea cu dragostea moşiei;
Şi-mbărbătaţi în inimi şi-n gândurile noastre,
Să ne-nturnăm, în urmă, sub bolţile albastre,
În plaiurile mândre a dulcii Bucovine,
Ca să-ţi scăpăm lăcaşul tău sfânt din mâini străine!…[1]
[1] Literatură şi artă română, Anul VIII, Bucureşti 1904, pp. 309-312