Constantin Ştefuriuc, în copilărie
La Putna, Luna-i clopot de pământ
Şi Voievodu-i dus în ceruri, la arat
Când tinerii plăieşi mai sunt
Mestecenii cu trupul lor curat.
La Putna, arde-o apă de candoare
Şi norii sunt mari fluturi de argint
Sunt trist de frumuseţe şi mă doare
Osul de Domn ce creşte sub pământ[1].
[1] Ştefuriuc, Constantin, Singurătatea de după dragoste, Editura „Junimea” 1985,
apud Cineva mi-a împuşcat sufletul, Suceava 2004, p. 175
Aici mă ştiu şi pasăre şi râu,
Melancolii de aur, de senin
îngroapă caii de lumină-n grâu
Şi cina voievodului în vin.
Pământ frumos ca faţa unei pâini,
Suceava zic şi cerul înfloreşte,
în preacurate, cântătoare mâini
Femeia-i de lumină şi rodeşte[1].
[1] Ştefuriuc, Constantin, Aripa mea de soare, Editura „Junimea” 19750 apud Cineva mi-a împuşcat sufletul, Suceava 2004, p. 62
Cerbii s-apleacă să bea
Lumina din ochii sfinţilor –
Lacrimă de cer, lacrimă de stea
Plânsă la bucuria părinţilor.
Munţii se smulg din Lună
Să intre în vară cu păsări în sân.
Soarele trece prin pâinea
Nunţilor care vin.
Iată calul lui Ştefan cel Mare –
Arde dealul sub galopul lui.
Luăm pământ din lumină, apă din fluier
Şi facem statui[1].
[1] Ştefuriuc, Constantin, Pe o vârstă de băiat, Editura „Eminescu” 1970 apud Cineva mi-a împuşcat sufletul, Suceava 2004, p. 30
Putna, 1871 – desen de Szatmary
(la Putna)
Muză, cântă-o zi frumoasă
Lira-n mână-acum luând
Şi-astă ceaţă neguroasă
De la noi îndepărtând
Cântă-a ţării noastre treaptă
Şi-al ei mândru viitor,
Căci străbunii se deşteaptă
Din mormânt şoptind uşor.
Şi Eroul acel Mare,
Care braţu-şi întindea
Spre-a dreptăţii-ntâmpinare
Şi cu el ţara scutea,
Din mormânt azi ne zâmbeşte
Ştefan bunul Domnitor
Ce în lume vitejeşte
A-nfruntat pe-apăsători!
În viaţa-i fericită
A domnit ani patruzeci
Şi-a lui spadă strălucită
Bucovina la poteci
Aparat-au de cruzie;
Şi românul ne-mbulzit
A putut mândru să fie
Neînvins şi ne-ngrozit.
Dară soarta ce domneşte
Ici în lume peste toţi,
Ce pe străbuni nimiceşte,
Sosi şi la strănepoţi
Şi răpi cest Erou Mare,
Cel stejar prea sănătos,
Şi ni-l duse-n depărtare
Unde-i totul mai frumos.
De-atunci viscoli şi furtune
Peste noi mii au venit
Şi în astă-amărăciune
Mulţi tirant ne-au stăpânit:
Când pe-a seculilor luciu
Fără barcă ne-am văzut,
Fără punte, în supliciu
Pierduţi poate ne-am crezut.
Însă, nu! Ştefan cel Mare
Azi ca rază-au luminat
Şi românii in picioare
L-a lui voce s-au sculat:
Căci azi iată tot românul
Vrea să ştie lămurit
C-o să fie el stăpânul
Totului ce a iubit.
Salutari deci se cuvine
Umbrei sacre de la noi
Ce revarsă razi senine
Peste-ai Daciei eroi!
Tu pe Ştefan, Bucovină,
Pururi îl vei aminti
Că-ntr-al tău sân şi grădină
Veşnic el va odihni![1]
Bucovineni, în 1871 – acuarelă de Szathmari
[1] Ghimpele, No. 30, Anul XII, duminică 15 august 1871, p. 3
Ce zgomot se aude? Ce danţ şi ce serbare
Răsună-n Europa? Ce cânturi? Ce famfare?…
Ascultă lume buna, din cale-ţi te opreşte,
Nu trece – e chef mare; ascultă şi priveşte.
Nu vezi ce de mulţime – ziafet împărătesc –
Serbează-mpărăţia câştigu-i omenesc.
E mândră celebrare în vechea Bucovină,
Evreii beţi şi veseli cu şvabii toaste-nchină
Căci azi se împlineşte o sută-n cap de ani
De când fu sfâşiată de cruzii săi duşmani
Moldova. O, ce timpuri!… Cântaţi, jucaţi, zbieraţi,
Evrei scârboşi, cu nemţii, vivat! vivat! uraţi.
Prin locul unde-odată domneau urşii voinici
Acum se-ntinde hora de vulpi şi de pisici.
Priviţi-l cum rânjeşte jupanul cu chelie,
Priviţi-l cum se-ngâmfă şi neamţul… Ce mândrie!
Ciocniţi paharul vostru, strângeţi-vă de mână
Şi trageţi hora mare prin siliştea română
Căci nu ştiţi ce se-ntâmplă, vitejilor fârtaţi,
Un timp poste să vină din mână s-o scăpaţi.
O, corbi cu două ciocuri a voastră fericire
Măriţi-o, ’mprăştiaţi-o a fi spre pomenire,
În cronici pergamente spre-a fi nemuritoare
Cu litere de sânge scriţi astă sărbătoare,
Ca dânsa să ateste l-ai voştri strănepoţi
Că moşii voştri-odată au fost viteji şi hoţi.
Prin locul unde-odată domneau urşii voinici
Acum se-ntinde hora de vulpi şi de pisici.
Puneţi statuie-naltă în semn de neuitare
Că-a voastră-i Bucovina, că-aţi smuls-o prin vânzare,
Dar nu uitaţi văleatul, semnaţi ca să se ştie
De lumea viitoare voinica tâlhărie.
Trăiţi, cinstite neamuri, această veselie,
Să dea Dumnezeu sfântul de cap-vă să fie
(spre pompa funerară). Şi ale voastre nume
Unite cu-al lui Iuda etern se fie-n lume.
Ogorul Bucovinei, ce voi îl întinaţi
Şi cuibul românimii în care banchetaţi
Urez ca să vă-nalţe ca pulberea în vânt,
Urez să vă slujească mai iute drept mormânt!
Prin locul unde-odată domneau urşii voinici
Acum se-ntinde hora de vulpi şi de pisici![1]
[1] Ghimpele, No. 40, Anul XVI, duminică 28 septembrie 1875, p. 3