Ivan Raoult: Tipologii şi porturi basarabene

*

„Types et Costumes de la Russie”, de Ivan Raoult, fotografii făcute între anii 1870-1913, un album cu 157 de fotografii, aflat în posesia Bibliotecii Naționale a Franței „Gallica”, înveșnicesc, printre altele, și o impresionantă memorie iconografică basarabeană. Cum tipologiile acestea par să fie ignorate și, odată cu ele, mărturii importante despre portul și viața moldovenilor dintre Prut și Nistru, cred că e bine să le vehiculez, pentru a fi folosite de către oricine are nevoie de ele. Dar nu înainte de a vă recomanda să nu ocoliți, atunci când căutați mărturii despre trecutul nostru, marile biblioteci ale lumii, între care „Gallica” ocupă un loc de frunte.

*

1867: Descriptio Basarabia – încheiere

*

Intrând în sat, în stânga observ o casă ceva mai mare, cu acoperământ slobozit până în jos, ce consta din scândurele mici, asemenea una alteia (draniţă – n. n.). Aceasta este biserica. Ea e înconjurată cu unu zid de pietre nelipite. Peste cale se află casa popii, care trăieşte într-o locuinţă ţărănească, ca un ţăran, priveghează la boii săi, ce iernează înaintea ferestrelor, ară singur, coseşte, treieră şi, iarăşi îmbrăcând veşmânt preoţesc, se preface în popă. Poarta este legată de gard cu o sfoară. Eu o deschid şi păşesc în curte. Înaintea intrării în odaie se află troaca cu nutreţ pentru porci. În culină este întunecos şi aburesc nişte paie mucede, ce se află într-un ungher, de-a dreapta. De-a stânga, este intrarea în odaia de locuit.

*

Preotului mă recomand ca unul care, la cutare casă domnească, am avut onoare a cunoaşte pe un preot în cutare funcţiune preoţească. Şed, sub fereastră, pe un scaun neacoperit cu pânză; deasupra capului, 9 icoane sfinte, care se întind până la peretele celălalt, pe lângă ungher; sub acestea se află un pat acoperit cu nişte covoare. Alt covor pistricat este pe perete agăţat, pentru scutire de frig, precum şi pentru frumseţe. Popa portă un halat (veşmânt de comoditate), în formă de caftan, pe cum îndătinat o poartă mujicii ruşi, acel halat nu se deschide la piept, ci la spate. Cu o curea de piele este încins. Părul popii este împletit ca la femei şi se sloboade pe spate în două chici. Lângă pat stă o masă înalta la picioare, alta mică – poate fi pentru spălat – stă lângă sobă (cuptor). Preoteasa este îmbrăcată întru toate ca o ţărancă şi stă, cu mai mulţi băieţi micuţi, lângă cuptor, ţinând pe braţe un băiat la piept. O femeie mare, îmbrăcată într-un cojoc scurt, cu călţuni până la poalele cojocului, intră în odaie şi primeşte băiatul din braţele preotesei. O fetiţă cam de 8 ani iese de după cuptor şi păşeşte prin odaie, îmbrăcămintea ei cusută într-o cămeşoaie lungă până la picioarele desculţe, legată pe la chiciuri cu o legătură roşie de lână (brăţară). Biblioteca întreagă zace pe un colţ al mesei înalte şi constă dintr-unu catehism rusesc şi un foliant albastru, scris în limba slavonă, care conţine istoria sfinţilor. Eu îmi exprim dorinţa de a vedea biserica.

*

*

Preotul numaidecât se învoieşte, îşi îmbracă reverenda. Biserica este cam la 20 paşi îndepărtată de curtea lui. Ţăranii trec pe lângă ea, făcându-şi cruce şi întorcându-şi faţa spre dânsa. Între biserică şi gardul ei de zid, cam la 10 paşi, se află o clădire din lemn, în formă de columbar, pe care se află 3 clopote, în mărimea celor de la curţile căilor de fier, cu care se dau semnele. Biserica constă din trei despărţituri: din intrată, din sanctuar şi din altar, care este la spatele unui perete de icoane, ce are două uşi. Sanctuarul sau, altcum, locul destinat pentru funcţiunile preotului, a cantorilor ce stau pe laturi, după nişte rezemători de lemn (stranele rău numite), pentru servitorii bisericeşti (înţelege epitropii), care însă stau şi în intrata ce este de 12 paşi de lungă şi de 12 de lată. Averea întreagă a bisericii, ca şi care alta nu mai are, este unu bun de 10.000 morgeni prusieni, şi mai are 2 comune, afară de casele ţărăneşti. Când s-a zidit biserica, desigur că nu s-a contat pe îmbulzeală mare de popor şi în adevăr că o cârciumă a unui jidov, din apropiere, are, duminica, mai mulţi cercetători decât sfânta biserică. Odată, fiind preotul forte mâhnit de larma celor din cârciumă, a mers cu crucea la dânşii şi pe toţi i-a alungat în biserică.

*

Dară află-se vreo şcoală pe acest bun mare? Da, însă numai una care este cercetată de 16 băieţi şi de 6 fete. Preotul si sacristarul (paracliserul) său sunt învăţători, care predau în limba rusească, deşi poporaţiunea Basarabiei vorbeşte limba românească, între care numai la miazănoapte, spre Podolia, se amestecă fracţiuni ruseşti şi rutene. Dacă, în timpul mai nou, se iveşte vreun semn de legătură între naţionalităţile dezbinate şi împrăştiate şi dacă această legătură merită a fi respectată, căci chiar şi ţăranul nu seamănă grâu amestecat cu ovăz pe unul şi acelaşi loc, apoi trebuie să mărturisim dauna pentru că Basarabia s-a dezbinat de corpul statului românesc, de care se ţine ea nesmintit, fiindcă limba şi datinile poporului ei este în consonanţă completă cu ale poporului românesc. Cum că Rusia nu voieşte a se restrânge numai la Basarabia, se poate uşor cunoaşte din intenţiile ei, ce cam deodată se împiedicară prin răzbelul din Crimeia.

*

*

Privind Basarabia la statul de curând întemeiat al României (Principatele Unite – n. n.), s-ar putea molcomi la el, totuşi nu se află urme de astfel de dorinţă şi poftă. Poporaţiunea, leneşă, trândavă, neluminată, pentru că, laudă boierimii de mai înainte, nu ştie citi şi scrie şi nu se susţine decât cu vinars (rachiu), carne de bou şi cu mălai, nu se avântă până la o idee care ar învinge cele de toată ziua şi s-ar consolida într-o naţionalitate românească. Însă acest stat unit, România, totuşi ar putea influenţa, măcar numai din când în când, cu o putere atrăgătoare supra părticelei lui, ce i-o răpi Rusia! Astfel îndepărtat pericolul, încearcă Rusia, cu mare precauţie, a-l nimici prin cultura rusească. Aşa, de exemplu, sosi ordinul din Petrupole (Petersburg – n. n.) ca în Basarabia să se zidească şcoli.

*

Românii din Basarabia, care, întocmai ca locuitorii din Moscova, sunt supuşi ai împăratului rus, au îndreptăţire a pofti, ba chiar a pretinde, ca statul să le vină întru ajutor la lipsa materială, precum şi spirituală. Deci este trebuinţă, mai întâi de toate, a se zidi şcoli pentru limba românească şi, pe lângă ele, în a doua linie, să existe ca suplinitoare şi şcoli ruseşti. Neprimindu-se limba română în şcoală, se vede chiar rusificarea, schimbarea sistematică a naţiunii române în naţiune rusească. Între altele, părinţii, deocamdată, nu sunt siliţi a-şi trimite băieţii la şcoală. Mai întâi se face probă şi încercare cu şcolile. Ca onorariu preotului şi clisiarului pentru învăţarea băieţilor, părinţii acestora le ară câte o bucată de pământ. Pe un prunc de 13 ani, care cercetase şcoala 6 luni de zile, îl provocai să citească şi să scrie ceva. Cea dintâi o ştiu binişor, iar scrisoarea de mână, pe care mi-o conservai ca suvenir, arăta litere groase, curate. Această limbă rusească poate că va îndemna pe ţăran să cultive şi pe cea românească, de cumva, la locurile mai înalte, o astfel de emulaţie, ce purcede din îndemn propriu, nu se va declara drept răsculare.

*

*

Ginta românească sau cea romană de la răsărit, de care, deci, se ţin şi locuitorii din Basarabia, nu este de tot neînsemnata: în Ungaria, numărăm 540.000 români; în Bucovina, unde ei se numesc moldoveni şi, în contra, rutenii îi numesc wolohy, şi care, în apropierea râului Prut, ce este râu românesc, sunt amestecaţi cu ruteni, avem 140.000; în Ardeal, unde ei, spre minune, ocupă partea întreagă şi spre apusul ţării, cea mai mare parte de la miazănoapte şi marginile de la miazăzi, sunt 1.200.000; în confiniul milităresc spre răsărit, la ţărmurile Mureşului, sunt 119.000; în Istria, spre partea apuseană de la Montemagiore, pe lângă lacul Cepice, sunt 1.500; în Moldova, 1.500.000; în România, 2.500.000; în Basarabia erau, la 1856, pe un teritoriu de 814 mile pătrate, 383.885 de suflete de genul bărbătesc şi 331.387 de genul femeiesc. Peste tot, cam 6.089.770. Consângenitatea limbii române cu cea latină, la care se pot deduce foarte multe cuvinte, bate numaidecât la urechi. Iaca unele cuvinte: bun, domini, (domni), wjehrde (verde), rudschine (rugină), fag (fag) etc. etc.

*

Plec mai departe. O dolmă de pământ, făcută peste nişte lemne şi îngrădituri, de amândouă părţile nişte proptele, adică o rudă lungă, subţire, peste alte rude subţiri, acestea fac pe călător atent că călătoreşte peste o punte. Mă apropii de casa vătafului. El m-a observat, îmi iese, în culină, în cale, închinându-se amical, îmi deschide uşa odăii, iar eu intru întrânsa. Vătafulu bolnav îmi arată un deget umflat, ce a prins să coacă. Unde sunt medicii? Niciunde, la ţară, numai în depărtare de mai multe mile, în cetăţi, şi nespus de scumpi! Cum poate ţăranul să-i plătească pe ei şi calea ce o fac până la ei? Pe toate bunurile din Basarabia nu aflai apotecă sau vreun lazaret. În provinciile ruseşti de la marea nordică se propăşise mai departe. În fiecare săptămână, o dată venea un medic din oraşul vecin la ţară şi vizita pe ţăranii ce-l aşteptau, adunându-se de pin prejur.

*

*

Odaia vătafului este mai spaţioasă şi mai înaltă decât cea mai sus descrisă, din pădure. Din plafonul colorat cu galben se arată grinzile. Doi băieţi curăţei privesc de lângă un cuptor lat; eu vreau se le dau mâna, ei se retrag cu frică. Mama şede la picioarele patului, pe el, cu picioarele în jos, şi toarce, asemenea şi fiica, care a înţepat un băţ în marginea patului şi răsuceşte fire de lână din fuiorul ce se află pe acel băţ. În timp de vară, se văd femeile, pe străzi, umblând şi torcând. Fiica este o fetiţă cam de 12 ani, are picioare goale, fine, cam rotunde, două chici (cozi – n. n.) groase, blondine se întind, de la tâmple (ochii morţi), până la ceafă, unde se ascund într-un coif (gâţă – n. n.). Este îmbrăcată într-o cămeşă lungă până la picioare, cusută jur-împrejur cu o sârmă roşie de lână, la umeri este cusută cu fir colorat. Făptura e bine formată, flexibilă, fruntea e tare, lată-rotundă, sub sprâncenele delicate lucesc doi ochi prea limpezi, vineţii, dinţii sunt de o albeaţă orbitoare şi se observă când fata îşi udă degetul ce răsuceşte firul de tort. Peste tot luat, Basarabia are abundenţă mare de astfel de dinţi.

*

La târguri săptămânale şi anuale, când se aduna o mulţime de ţărani şi ţărance, se observă numaidecât aceste palisade frumoase, tari, albe ca eburneul, şi oricare Lady (este numirea cutărei dame frumoase în Anglia) ar admira aceasta, dacă nu ar afla altceva de admirat. Lipseşte însă pe feţele acestea schimbarea, jocul culorilor. Foarte arareori se vede un bărbat, femeie sau fată roşind sau îngălbenindu-se. Materialul spiritual este prea puţin aprinzător, decât să înflăcăreze pe obrajii feţii. La acesta mică, permanentă mişcare spirituală contribuie foarte mămăliga, o bucată cu puţin suc, putere şi iritaţiune. Lacrimi se văd destule, dară presupun că, faţă cu boierul, sunt produse artificioase pentru a-şi vărsa mânia. Şi aici se afla scaune (laiţe – n. n.), la pereţii odăii, însă sunt acoperite cu covoare. Eu apuc de colţul unui covor, vătaful îmi ajunge, poate fi pentru ca să-mi arate avuţia lui, o plapumă de lână, brunetă, lungă de 6 coţi, de 3 de lată şi de un policar de groasă, pe deasupra se află, ca decoraţiune, cercuri şi sucituri de colori albe. Vătaful stă înaintea mea, în călţuni mari, până peste genunchi, cioarecii îi stau în şolduri, fără să fie agăţaţi peste umeri, cămeşa e deschisă la piept, fără pieptar, iar un cojoc completează îmbrăcămintea.

*

*

Pe un brâu al casei observ nişte pâini rotunde, coapte din făină de secară, care, intrând ţăranul în odaie, pe loc îi aduc aminte că se află în casa vătafului. În cuptor arde foc de aşchii de lemn, muierea vătafului vrea să gătească cina. Vătaful îmi oferă mălai moale, pe care îl taie cu o aţă, şi miere. După ce m-am săturat cu acestea, luai calea îndărăt. O asemenea preumblare, în timp de iarnă, într-o asemenea ţară, nu stârneşte o lume de idei, precum preumblarea lui Schiller; noi, însă, învăţăm a cunoaşte ţara şi poporul; căci, precum pe această palmă de pământ, aşa este şi în întreagă Basarabia (Albina, II, nr. 64-171, Viena, duminică 11/23 iunie 1867).

*

NOTĂ: ilustraţiile folosite au fost luate din cărţile Neamul românesc din Basarabia, de Nicolae Iorga, şi Sub jug străin, de Gheorghe Dighiş.

1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (VI)

*

Ţăranul din Ungaria, de a cărui viaţă şi moarte, încă până la 1810, putea dispune proprietarul său, capătă câte 22-62 iugăre pământ, după cum este bunătatea pământului în diferite comitate. Pentru aceasta, serveşte cu trăsura 52 zile, 104 zile lucrează cu mâinile, dă 1 florin şi una l/9 din seceriş proprietarului său, una l/10 preoţimii şi plăteşte încă darea statului în bani gata. O falce de pământ bun se cumpără, în Basarabia, cu 50 ruble de argint. De cumva am voi să întemeiem o moşie (maierişte) s-ar cere cam următorul capital: 50 fălci pământ natural – 2.500 ruble sau taleri; o casă de piatră, cu un etaj şi cu pivniţă – 500 taleri; şuri şi grajduri (hambar, grajd de cai, de vaci etc.) – 800 taleri; găini 1 taler; unelte economice (gospodăreşti – n. n.) de casă, în total – 700 taleri. Cu totul, dară, se cer 4.952 taleri, afară de îngrădire, care s-ar urca până la 400 taleri.

*

În Moldova are pământul preţ mai bun, iar mai vârtos preţul cerealelor s-a îndoit, tot cam câte la 10 ani; remunerarea lucrătorilor însă a rămas cam tot cum era mai înainte. În anul 1838, costa, la Iaşi, o chilă de grâu 45 piaştri, la 1847, costa 144 piaştri; la 1838, un lucrător căpăta, la o zi, 2 piaştri şi 8 parale, la 1847, căpăta 2 piaştri şi 30 parale. În anul 1849, se cumpăra falcea de pământ, după bunătatea pământului, cu preţuri diferite: cate cu 5-15 galbeni, preţul mijlociu era de 10 galbeni. Pentru arătura, grăparea şi semănarea unei falce se plăteau 93 pia­ştri, la 1849, în districtul Covurlui, care este unul dintre cele mai roditoare; semănătura de 10 dimirlii (1 dimirlie este 12 oca) costa 62 pia­ştri; secerişul – 44 piaştri; treieratul de la 5 chile – 65 piaştri. Suma speselor – 264 piaştri. Câştigul, însă, era de 361 piaştri, pentru că 5 chile se vindeau cu 625 piaştri.

*

*

În Ungaria, pământul e şi mai scump, dar preţul este, totuşi, diferit, precum este pământul în diferitele comitate. În comitatul de mai înainte, Oedenburg, aproape de graniţa nemţească, se putea cumpăra, la 1860, un iugăr de pământ cu 3-400 florini, în ţinutul Tisei, în Banat şi Voivodina sârbească se cumpăra cu 80-150 florini. Un lucrător se plăteşte, în Banat, cu 75 florini şi 40 cruceri la zi, o femeie cu 35-75 cruceri. Fac aceste observaţii, la care mai întâi Scume a dat îndemn, spre a se putea orienta cei ce doar poartă cugetul de colonizare în această ţară. Cine voieşte să se colonizeze în Basarabia sau Rusia să nu vină numai singur, ci societăţi întregi, cu puteri unite şi, dacă se poate, şi cu capitaluri unite. Singuraticul are să se lupte cu foarte multe greutăţi; fiind, însă, în societate mare, are uşurinţe mari, precum se vede la coloniile nemţeşti de la Moloşna.

*

Bărbatul cel bolnav, din colibă, încă tot mai zăcea pe cuptor, în timp ce eu priveam odaia. Două bârne, deasupra cărora se afla unu acoperământ, sunt împreunate prin o rudă, de ea este agăţată, cu o sfoară, o coşarcă în care doarme un băieţel. Pe perete, făţiş cu cuptorul (soba), se află nişte lucruri de scândură, înalte de 2 paşi, peste ele un acoperământ de lână şi 3 perine cam groase, care, deşi sunt ceva cam negruţe, totuşi sunt destul de plăcute, pentru ţesătura lor pistricată. Precum aici, aşa pretutindeni, în locuinţele ţăranilor, am aflat acoperământul sub perinele de cap, aşa încât, la culcare, trebuie să se scoată acela de sub perine. Lângă doi pereţi, se întind două scamne (clupuri) lungi de lemn (laviţe – n. n.), pentru că ţăranul este sărac şi nu le poate căptuşi cu pănuri. Pe un perete agaţă trei icoane sfinte, cu subscrieri în limba rusească şi nemţească. După îndătinare, sunt înconjurate cu diferite soiuri de plante şi flori, şi o cruce, ce zace lângă ele, este făcută din asemenea plante.

*

*

Odaia serveşte, totodată, şi de locuinţă de dormit, de culină (bucătărie – n. n.) şi cămară pentru conservarea fruptelor. În unghiurile odăii, am observat, în coşari şi pe jos, cartofi, păpuşoi şi pâini. Trei pisici şedeau pe pat, periindu-se cu labele pe bot, cânii, din contra, sunt alungaţi afară, la frig. Se poate presupune că, într-o odaie de 12 paşi de lungă şi tot aşa de lată, nu se respiră aer curat. Miros de mâncări şi evaporarea din oameni emulează una cu alta. Numai când se deschide uşa, pentru intrarea sau ieşirea cuiva, intră puţintel aer curat. Ferestrele sunt astfel zidite încât nu se pot deschide. Ieşind în culina casei, privesc printre scânduri sau printre crăpături drept spre acoperământul casei, care este de tulei (strujeni – n. n.), printre care se vede cerul. Într-un unghi se află un fel de moară (râşniţa): două pietre rotunde, între care se macină bombele de păpuşoi, întorcând piatra de deasupra printr-un mâner de lemn.

*

Între altele, soarele lucea, fluturând nişte nori uşurei pe dinaintea lui, furtuna se mutase pe un oarecare loc sterp, calea ce, ici-acolo, era tare înfundată, cugetam că o voi putea străbate cu călţunii mei lungi în turetci. Mă interesai de la bărbatul ce zăcea pe sobă despre continuarea călătoriei mele spre satul din vecină­tate, unde voiam să cercetez p casă mai de vază, adică pe cea a vătafului, care este îngrijitorul peste pustie. Neaua este de-a lungul şi latul câmpului aşezată, cât vezi cu ochii nu se vede tufă sau arbore, iar casele împrăştiate ale ţăranilor stau, ici-colea, singuratice şi goale. Trec pe lângă o casă ce. în proporţie cu celelalte, este mai aleasă, avea 5 ferestre. Cine locuieşte aici? Un colonel arendator, om avut, nu se vede însă nici o tufă, nici pomi jur-împrejur, vântul bate la casă fără nici un pic de piedică, iar vara este cu totul neumbrită de arşiţa soarelui. Nu departe de ferestre zac, pe paie şi fân, vreo 30 de boi, ce aici iernează. Nu este nici unu gard făcut în jurul lor, pentru ca să-i scutească câtva. Să ne închipuim frigul ce, în această iarnă, se urcase până la 26° şi a durat, cu puţină schimbare, de la finea lui noiembrie, până la 5 februarie.

*

*

În dosul casei, observ cam 20 de ţărani, care încărcau nişte gunoi, pe care-l cumpăraseră de la colonel, spre a-l arde acasă sau a-l folosi ca acoperământ la case sau colibe. Cu ce se deprinde colonelul? Cu economia! În odaie, deşi este avut, nu are ziare, nici de cele politice, nici de cele economice, nici de altele, ce ar arăta cultură şi dezvoltare. El a venit aici ca arendator şi, cât de curând, se va duce, cu un câştig în buzunar, într-alt loc, pentru ca să-şi înceapă meseria din nou. Unica ce este mai însemnata în viaţa-i exterioară este aceea că are o trăsură, cu 4 cai, pe care, când şi când, o foloseşte, mergând la un sat vecin, spre uimirea ţăranilor. Dindărăt, văd cruci mai mari şi mai mici, de lemn, unele sunt de 20 paşi de înalte: este un ţintirim, unde bietul ţăran îşi află repausul etern. Niciunde nu citeşti vreun nume! Movilele de nea arată pe cele ale gropilor. Un răzor înconjură tot locul. La vreo 15 cruci, de toate sunt 31, lipsesc lemnele crucişe. Unde sunt? Le-a lepădat furtuna, ce tocmai acum a pustiit? Le-au rupt, de la cruce, le-au furat omenii? Căci, de-a lungul şi latul ţinutului nu sunt lemne.

*

Ce privelişte nemulţumitoare la acest sat! Nu se vede turn sau acoperământ acoperit cu ţiglă. Casele, una mai scundă ca cealaltă, acoperite cu tulei înnegriţi, zac împrăştiate ca o tină pe neaua lucitoare. De la una, până la alta, nu sunt căi nici vara, pe cum am auzit. Dar, deşi pare satul sărac, nici aici nu lipsesc gardurile, care, din îndătinare se lăţesc, întotdeauna, în asemenea măsură pe cum prosperă şi satul. Ce osteneli şi necazuri trebuie să fi avut aceşti omeni întru procurarea materialului acestuia, nefiind aici păduri! În Statele Unite din America de miazănoapte, aflam asemene garduri sau, cum le numesc, acolo, fonces, dar se naşte întrebarea că oare n-ar fi mai bine să se facă garduri din alte unelte, de exemplu îngrădituri vii, pentru ca să se scutească înmulţirea lemnelor, care, deşi aici este mai mare, în multe locuri este foarte atacată? S-a făcut calcul că, în Pensilvania singură (un stat din America), gardurile au constat 250 milioane florini şi corectura lor arareori pe fiecare an, se face cu spese de 20 mii florini. Proporţional, în Basarabia vor fi gardurile şi mai scumpe. Nu înţeleg de ce proprietarii nu premerg ţăranilor cu exemple bune. În loc de aceasta, se pare că ei au adoptat, de la ţărani, a face garduri mai frumoase şi mai puternice, pentru ca să emuleze.

*

*

Să privim mai cu de amănuntul o îngrădire a unui proprietar. Şura (stodola), ce se afla în mijloc, este înconjurată de un loc de treier şi de clădire (toc). Gardul ce o înconjură, de 6 paşi înalt, în care nu observ numai nuiele, ci chiar stejari şi ulmi fragezi ciuntiţi, este de 1.836 paşi de lung. Pentru a face gard pe acest cerc, s-au recerut 204 care de nuiele, iar aici se plăteşte 1 rublă pentru o cărătură; socotind şi remuneraţia lucrului, care este de 16 ruble, se arată, dar, că gardul a costat 220 ruble. Dar, dacă în locul gardului, am săpa un şanţ, înlăuntru dacă, la trei paşi de-olaltă, am face gard de pari (palisadă), pe care i-am împreuna cu lătunoaie, acesta ar ajunge pentru a opri vitele să nu treacă la semănături, şi, socotindu-l pe scump, ar costa abia 50 ruble. Dar, afară de acestea, natura a îngrijit încă de îngrădiri, adică pretutindeni cresc spini negri, care sunt foarte apţi pentru îngrădiri. Aceştia se află în câtime foarte mare, eu singur am văzut scoţându-se 50 de cărături de pe un loc. Fiindcă lipsesc lemnele şi pietrele, se vede că Dumnezeu a îngrijit pentru suplinirea acestora prin spini, dar ce folos, că nici proprietarii, nici ţăranii nu ştiu încă a se folosi de ei. Un gard viu de spiniş, în care s-ar putea ascunde şi paseri ce răpesc insecte, ar face loc de arat din acel pământ ce-l ocupă spinii negri. Ceea ce ar putrezi din el ar da ţăranului material de ars iarna, şi pădurile ar putea prospera mai bine, lăsând neatinse lemnele ce se folosesc pentru îngrădiri. Dar ţăranul are prea puţină plăcere să lucreze mai vârtos, când are să lucreze ceva neîndătinat, precum la spini. Şi cugetă: pentru ce să plantez eu astfel de lucruri, când ele pot înverzi pe seama altuia, care cine ştie cât de curând va ocupa locul meu? Judecând serios, lipsa de îngrădiri cu spiniş provine din nestatornicia locuinţei proprietarului, care, emigrând şi schimbându-şi locurile, nu voieşte să lase după sine aşezăminte şi nici măcar gard viu de spini (Albina, II, nr. 63-170, Viena, miercuri 7/19 iunie 1867).

1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (V)

*

În Basarabia, relaţiile faţă cu poporul muncitor se bazează pe arendarea pământurilor la ţărani, pentru lucru. Ţăranii nu sunt legaţi de pământ, ci se pot muta unde voiesc, numai se presupune că, mai întâi, plătesc datoriile ce le-au făcut pe pământul ce voiesc a-l părăsi. De cumva proprietarul este avut, înlătură cu plăcere pe ţăranii leneşi din patrie şi îi înlocuieşte cu nemţi, pe care, după cum am zis, îi aduce din Galiţia. Am văzut un proprietar mare întemeind un sat; a adus cam 400 nemţi: bărbaţi, femei, băieţi, pe care, cam deodată, i-a băgat pe toţi într-o şură mare. O comunitate întreagă fugise de la el. Eu îl întrebai: „Eşti dumneata silit ca să primeşti, iar, pe acei ţărani, dacă vor voi?”. „Ba nu”, răspunse dânsul, „îmi pare bine că am scăpat de ei”. în locul lor ar avea să vină nemţii din Galiţia, oameni săraci, care desigur că aveau o poziţie mai rea decât a ţăranilor fugiţi, şi voiesc să folosească ocazia cea mai proaspătă pentru a-şi îmbunătăţi în câtva poziţia. Cercetai şura cea mare, vântul trecea repede pintrânsa. Mai mulţi erau cuprinşi de tuse, zăceau jos, pe culcuşuri. Pe o vatră, afară, se pregătea mâncare pentru toţi. Întrebai nişte femei, ce ţineau oalele înaintea lor: „Cum vă place?”. Ele priveau în oale şi strângeau din umeri.

*

Ţăranii se împart în ţărani cu boi şi cai (jageli) şi în ţărani fără boi şi cai (speschi). Un ţăran fără boi şi cai primeşte 3 fălci de pământ; pe o pereche de cai sau boi, vin 4 fălci, pe două perechi de cai sau boi, 8 fălci, pe 4 perechi, 10 fălci. Acesta este maximul ce primeşte un ţăran. Pământul ce i se predă să-i fie bun, constă din pământ pentru semănătura, din livadă, grădină, şi se cere să fie în apropierea locuinţei sale şi nu mai îndepărtat decât 10 verste de ea. Mărimea locului, în jurul casei, este proporţională numărului mai mare sau mai mic al cailor ori boilor. A treia parte din pământ se seamănă cu cucuruz sau cartofi (picioici), locurile pentru adăparea vitelor să le susţină în ordine bun, să le prevadă cu îngrădituri şi, la caz de lipseşte materialul, proprietarul are să-l procure gratis. Ca contraserviciu pentru pământul ce se dă ţăranului, are acesta să lucreze 12 zile, într-un an, pentru proprietar, şi anume cu o pereche de cai sau boi trebuie să are, grape şi semene, într-o zi de lucru hotărâtă, 9 praşile de pământ tare sau 14 de pământ moale (o praşilă este cam de 9 stânjeni pătraţi austrieci). La pământ tare are să înjuge 4 şi la pământ moale, numai 2 boi. Plugul (aratrul) şi grapa au să fie ale ţăranului, sămânţa o primeşte de la proprietar.

*

*

Fiecare ţăran, care are trăgători, trebuie, într-un an, să facă două cărături de lemne pentru proprietar, fie în orişicare parte, însă nu peste 20 verste, şi, o dată în an, are să facă o cărătură la o îndepărtare de 80 verste, socotind 30 puduri (un pud este măsură rusească, cântăreşte 40 pfunzi austrieci) ca povară pe doi boi. Această cărătură, însă, are să se întâmple numai în timpul când ţăranul nu este ocupat cu economia sa şi are nutreţ pentru vite. Ce se ţine de puterea lucrătoare, observ că un ţăran din Basarabia scutură (bate, treieră) 60 snopi, la o zi, iară un colonist neamţ, de lângă graniţa de vamă, 150. Acestea şi alte asemenea instituţiuni sunt foarte bune pe scris, se ştie însă cât de uşor se poate învăţa scrierea şi literele în Rusia. De cumva ţăranul vrea să se vaiete la judecătoria comunităţii sau la alta mai înaltă, aceasta este, de multe ori, şi la 50 verste îndepărtată de locuinţa lui. Dar chiar dacă se duce acolo, ce află? Află partizani şi consângeni de-ai aceluia cu care se ceartă. Vrea să meargă mai departe, tot mai departe, până, la împăratul? Dumnezeu şi Ţarul sunt tare departe! La acest Ţar, ce locuieşte foarte departe, la marginea hiperboreilor, ajunge ţăranul abia după ce trece prin 10 cenzurări: 1) judecătoria districtuală, 2) cea provincială, 3) comisiunea senatului, 4) senatul complet, 5) ministrul de justiţie, 6) iarăşi senatul, 7) comisiunea pentru petiţiuni, 8) comisiunea senatorilor imperiali, 9) senatul imperial, 10) Împăratul.

*

Ţăranul nici că cugeta la aşa-ceva, căci, dacă ar face-o, ar ameţi. Nu, scutul lui cel mai bun este bunătatea, înţelepciunea „ţarului” lui celui mai de aproape, adică a proprietarului, pe a cărui pământ se află. Dară proprietarii sunt cum ar trebui ei se fie? După decăderea Basarabiei la Rusia, în locul boierilor, care s-au reîntors în Moldova, se îndesară cu sutele din cei ce voiau a fi fericiţi, având scop să-şi facă prada. Daca un sat întreg a fugit, de la cutare proprietar, acesta, dacă e avut, strigă după el: „Bine că am scăpat de ei!”. Iaca aşa, de ce ţăranul nu are voie să prevadă trebi solide şi frumoase pe un astfel de pământ. Aşa, casele sau colibele lor rămân fără acoperământ şi fără preţ. Fireşte că nu pretutindeni. Eu am văzut câteva sate, în care casele, dacă priveam din ceva depărtare, nu se prea observau dintre mulţimea pomilor ce le înconjurau. De la aceşti pomi numaidecât se poate face concluzie la proprietarul însuşi, care stătea la moşia sa cu statornicie, şi ţăranii se aşezaseră pe dânsa pentru mai mult timp, în interesul lor propriu şi în al proprietarului. Din contra, unde nu se văd pomi, pe lângă case, şi aceasta este cam peste tot locul, acolo pe loc se poate presupune nestatornicia sau din partea arendatorilor sau din a proprietarului, care reţinerea sa pe moşie a folosit-o numai pentru ca să prade ţara şi munca ţăranilor. Eu cunosc o moşie mare, pe care proprietarul nu o călcase cu piciorul în viaţa sa, nici nu a văzut-o; la aceasta, însă, în răstimp de 9 ani, s-au schimbat 7 arendatori! Cum poate ţăranul să zidească durabil, dacă nu vede nimic durabil?

*

*

Ţara nu este legată de cutări clase de nobilime, precum este, de exemplu, în provinciile ruseşti de la Marea Nordului. Fiecine, care are parale, poate să-şi agonisească pământ, numai jidovul nu. Durere că s-a înrădăcinat în ţărani lenea, trândăvia, nepăsarea, căci, altcum, fiind pământul peste tot roditor, ieftin şi, faţă de alte ţări, având ţăranul puţine dări, către care, la un an, se mai adaugă puţine ruble dare de cap, totuşi ar putea deveni la ceva. Cele 10 fălci, ce le primeşte un ţăran ca maxim, şi contraserviciul lui pentru ele să le punem în asemănare cu veniturile şi datorinţele unui ţăran din Bohemia, care are 33 jugăre (lanţuri) de pământ. Din venit curat de 400 florini, se plătea, la 1847, dare 26 florini şi 37 cruceri, aruncul şi relutul pentru robotă 15 florini şi 17 cruceri, la 1860, dare 98 florini şi 1 crucer, aruncul 25 florini şi 9 cruceri. Deci, venit 276 florini şi 90 cruceri. De regulă, ţăranul are încă Y datorii, deci rămâne cu 10 florini (Albina, II, nr. 62-169, Viena, duminică 4/16 iunie 1867).