Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (II)

Maria Theresia, de Andreas Moeller

Pe măsură ce tot mai multe trupe erau concentrate pe partea austriacă a noilor granițe, s-a decis, ca de obicei, trimiterea ofițerilor topografi în țara învecinată pentru a face harta terenului. Așa s-a întâmplat și la granița Pocuției. Ofițerii din Galiția au fost trimiși în Moldova, adică în Bucovina de astăzi, cu aceeași ordine. Printre aceștia s-a numărat colonelul Seeger, care, înainte de prima împărțire a Poloniei, se afla în fruntea trupelor austriece, care au invadat Galiția (1769) și care a efectuat cartografierea șinuturilor delimitate de pajurile împărătești. Ulterior, el a fost trimis într-o misiune la Varșovia și a rămas acolo mult timp, cercetând dovezile documentare pentru argumentarea frontierei dinspre Moldova, propusă de Mieg, inclusiv înscrisuri istorice.

Ofițerii din Bucovina responsabili de cartografierea acestei țări au fost plasați sub conducerea sa. Cel mai apropiat și cel mai remarcabil dintre ei a fost menționat mai sus, căpitanul Friedrich von Mieg, care a jucat un rol similar în Bucovina ca și Seeger în Galiția.

La începutul anului 1773, ofițerii de sub conducerea maiorului von Steinbacher –director a fost Seeger – au primit ordinul de a cartografia partea Moldovei cea mai apropiată de Pocuția. Cele două principate însemnau un juri belli pentru puterile implicate. Întregul ținut dintre Nistru și Ceremuș a fost împărțit în așa fel, încât de cea mai importantă parte a acestuia, adică zona dintre Niestru și Prut, să se ocupe căpitanul Mieg, de cea de la Sniatin, la Kuty, căpitanul Kuzersdorff, iar de la Kuty, la triplum confinium[1], căpitanul Harbach, care trebuia să-și combine munca cu cea a căpitanului inginer Hoffmann. Sniatin a fost ales ca bază de operațiuni. Deoarece Kuzersdorff s-a îmbolnăvit, în munții din spatele Dolinei și a trebuit să fie spitaliyat la Tismenitz, Mieg a preluat și traseul lui, până când a sosit un alt ofișer, astfel încât lucrarea să nu sufere întârzieri, astfel încât Mieg abia la 17 septembrie 1773 a putut finalza o hartă generală a Bucovinei, până la Hotin, apoi mai departe, spre Kaminiek, de aici, din nou prin Hotin, la Horodenka, de unde și-a trimis raportul. El atrage atenția asupra avantajelor Bucovinei din punct de vedere militar și politic și sugerează ca granița deschisă a Galiției să fie ridicată și extinsă până la granița Moldovei de astăzi[2].

În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor.

Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[3]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său.

Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei[4].

Importanța acestor rapoarte este ilustrată mai ales de faptul că Seeger și Mieg au primit recunoaștere imperială, iar acestea din au fost primite. Așadar, în timp ce Mieg s-a familiarizat cu situația din Bucovina, Seeger, din Varșovia, s-a ocupat de istoria anterioară a acestei părți a Moldovei, pentru a putea dovedi că rapoartele lui Mieg nu erau fără o bază istorică. În primul său raport din Varșovia, pe baza unor lucrări mai vechi, Seeger încearcă să demonstreze că granița naturală, găsită de Mieg, era vechea frontieră a Pocuţiei. Într-o perioadă de două luni, el a trimis un alt raport, mai lung, la Viena, care conține motivele pentru revendicările regilor polonezi asupra părții din Moldova care urmează să fie dobândită.

Pe baza faptelor istorice citate, în raportul de mai sus nu există nici o îndoială că Bucovina de astăzi a fost un os al disputelor dintre Polonia și Moldova, de-a lungul secolelor. Bucovina a aparținut râului Moldova, dar poziția sa, expusă de multe ori, a adus-o în mâini străine, astfel încât graniţa Pocuţiei s-a extins, uneori, și până la Pădurea Bucovinei sau, de fapt, până la creasta care o străbate. Condițiile triste din cele două principate, unde prinții s-au luptat între ei și au căutat ajutorul polonezilor, cu care erau adesea înrudiți, au contribuit, de asemenea, foarte mult la acest lucru.

La scurt timp, Seeger s-a angajat să demonstreze „că amândouă Valahiile din vremuri imemoriale aparțineau Coroanei Ungariei. Acest fragment de recurs la istorie poartă titlul „Scurtă descriere a Moldovei și a Țării Românești, scoasă din surse autentice”[5]. Fragmentul începe cu anul 1330 și se încheie în anul 1718. La sfârșitul acestei lucrări, găsim concluzia lui Seeger, care este suficient de interesantă pentru a fi abordată. Scrie Seeger: „Cine va fi în stare să deducă totul din ceea ce s-a spus despre întâmplările din Moldova; în afară de faptul că Republica dorea să stăpânească Moldova, ea îşi baza toate eforturile pe drepturi, care erau nefericite și ilegale, și chiar incursiunea lui Johann Zamoiski, din 1595, care era cea mai strălucită dintre toate cele precedentele, nu putea fi numită altcum decât diversiune.

Dar dacă diferența dintre validitatea pretențiilor maghiare și ilegalitatea pretenţiilor poloneze este cu atât mai evidentă, va fi necesar să comemorăm alianța împotriva turcilor, care a fost încheiată între împăratul Leopold și Regele Poloniei Johann Sobiesky, în 1683, prin ceea ce se numește, în Articolul 8: atque ita Hostem duobus in locis invadendo, Cezar Hungariam, Rex Podoliam et Ukrainam recurabit[6]. Dacă Johann Sobiesky ar fi crezut că are o pretenție justificată pentru cele două Valahii, aceasta ar fi fost folosită atunci, în acest text, dar el menţionează doar Podolia şi Ucraina. Dacă cineva a vrut să sugereze că principatele româneşti nu au fost menționate de regele polon, pentru că ele ar fi fost înțelese ca incluse în numele Hungariam.

Ar mai fi un aspect pe care Republica Polonă l-ar putea folosi avantajos. S-a spus deja că, în anul 1689, Republica a cerut lui Kameniţa și celor două Țări Româneşti de la turci, cu prilejul păcii de la Karlovice. S-ar putea susține că maghiarii şi imperialii prezenți la semnarea acordului de pace nu ar fi admis niciodată ca Polonia să vină cu o astfel de pretenție în faţa turcilor şi că nu ar fi susținut pretenţia Republicii asupra Țărilor Româneşti şi ar fi plecat de la negocieri. Dar o întrebare se iveşte de la sine: craiul polon și republica stăpâneau peste tot? Trimişii imperiali au putut lesne constata că turcii nu au cedat niciodată cele două Țări Românești Poloniei, mai ales că Polonia nici nu avea dreptul să le ceară, așa că trimişii imperiali au considerat că este inutil să-și facă probleme şi s-au abţinut să protesteze împotriva unei astfel de cereri, pe care au prevăzut că nu va fi niciodată îndeplinită de turci.

Faptul că este ușor să tragem concluzii favorabile pentru Polonia, din acest lucru, este evident, și încă din două considerente: şi la primul congres, ţinut înainte de Pacea de la Karlovice, subiectul a fost discutat, dar nu s-a ajunsă la o concluzie, iar în anul 1689, Sobiesky a menționat pretenția, având în vedere că ocupase cele două principate.

În sfârșit, merită să fie explicată o circumstanță din anul 1692, care este povestită de Ketteier, în pagina 634: Republica Polonă a fost fericită de promisiunea tătarilor, făcută în acest an, prin care Hanul se angajează să nu mai intre în ţinutul Kaminiec și în Ucraina, fără permisiunea aliaților lor şi a propus să se facă pace; senatorii polonezi au considerat aceste condiții atât de avantajoase, încât au vrut să facă pacea imediat. Regele singur nu dorea să ofenseze dreptul internațional și nu putea face pace, fără cunoștința prealabilă a aliaților săi. Dacă Republica ar fi stabilit o pretenție asupra ambelor Țări Românești, senatorii polonezi nu ar fi luat în considerare pacea dacă nu ar fi primit înapoi tot ceea ce aparținea Republicii și, în astfel de circumstanțe favorabile, în cazul în care Hanul, atât de doritor de pace, cu siguranță că nu înceta în a-și dori cele două provincii pentru sine; el singur se mulțumea cu Kaminieck și Ucraina, iar Regele era singur că, în astfel de condiţii, nu putea exista pace.

„Indiferent de evenimentele prezentate aici, este clar că Republica Polonă nu poate face nici o pretenție pentru întreaga Moldovă: prevederile lit. A şi B demonstrează că turcii, stăpânind Moldovei, ar fi trebuit să accepte diverse restricții, impuse de Republica Polonă, pe care cu greu le-ar fi acceptat, vreodată, renunţând la o provincie care le aparținea”[7].

Dacă comparăm între ele ultimele două rapoarte ale lui Seeger, observăm că faptele istorice sunt reproduse, în primul raport, pentru a confirmat granița naturală dintre Moldova și Bucovina, presupusă de Mieg drept granița veche dintre Moldova și Pocuţia, în timp ce în al doilea raport, sunt insinuate drepturile Ungariei asupra celor două principate româneşti. Deci, în baza acestui al doilea raport, nu se poate pune problema drepturilor Poloniei asupra Moldovei, și nici asupra Bucovinei, care, datorită locației sale, a fost adesea ocupată de inamic, dar nu a putut fi menținut mult timp.

Pe baza materialului istoric colectat de Mieg și Seeger, s-ar putea sprijini ipoteza că acapararea Moldovei de către Poartă, fără a provoca o complicație a condițiilor de război din acea vreme, ce ar fi putut foarte ușor să se ivească, dacă Ungaria ar fi invocat fostele ei drepturi în principate. Prin urmare, Kaunitz a evitat să menționeze Ungaria și drepturile sale iniţiale asupra Moldovei și s-a limitat să afirme pretenţia Poloniei față de Bucovina, care era mai corectă în condițiile existente.

În timp ce Seeger și Mieg îi apărau interesele, Austria a dezvoltat o activitate diplomatică intensivă, iar generalul Barco nu a fost mai puțin activ în spaţiul rus. După ce a citit un amplu jurnal despre campania rusă împotriva turcilor, în 1773, cu diverse observații despre situația socială și materială din Moldova și din Țara Românească, Barco a trimis și alte rapoarte importante Consiliului de război al Curții din Viena, documente care necesită atenția noastră totală, pentru că vorbesc despre fertilitatea și bogăția celor două principate[8]. Până de curând, împărăteasa Maria Tereza nu intenționa să dobândească aceste țări, considerând că există motive, deşi autoritatea austriacă încă nu era suficient de informată despre starea Principatelor Române, înainte de misiunea lui Barco. Doar după ce jurnalul campaniei militare din 1773[9], îi fusese trimis lui Barco de către general rus, schimbarea perspectivei austriece faţă de ţările Răsăritului a fost notabilă.

Dar orice iniţiativă, în această direcţie, depindea de sfârșitul războiului ruso-turc. La începutul anului 1774, se întâmplau o mulțime de evenimente în tabăra rusă. Prințul Serbatow a apărut în Iaşi, pentru a prelua armata care ocupase cele două provincii. Ministrul rus Obreskow, care a fost în Moldova, la Roman, pentru a ajuta la încheierea păcii, se aștepta ca acesta să poată susține negocierile rapide cu Romanzow, întrucât Rusia trebuia să fie nerăbdătoare să încheie războiul cât mai curând posibil, deoarece suferise pierderi foarte mari în timpul acestui război, iar înlocuirea completă nu mai putea fi așteptată, deoarece Pugatsehew (Pugaciov – n. n.) a ridicat drapelul răscoalei, care a fost urmată de mai multe regimente[10]. Dar acesta nu a fost sfârșitul incidentului, deoarece, din Iaşi, a venit vestea că generalul rus Bibikow a fost bătut, în zona Kazan[11], Pugachev, aşa că noi trupe din Rusia trebuiau trimise împotriva lui Pugachev. Armata rușilor din Moldova și Țara Românească se ridica la aproximativ 108.000 de ostaşi puternici, în 1774[12].

Pentru a avea o libertate deplină, în viitorul marș al armatei sale, împăratul Iosif al II-lea a ordonat ca pajurile împânzite de-a lungul graniței Pocuţiei să fie folosite, după retragerea rușilor, pentru marcaje de-a lungul noii frontiere a Bucovinei[13]. Maria Thereza, pe de altă parte, a scris lui Siskovics, la scurt timp după aceea, să cerceteze structura interioară a Munților Carpați, de la granița dintre Moldova și Transilvania.

O ştire venită din Moldova[14] susţinea că negustori prusieni au ajuns acolo pentru a cumpăra cai, vite cornute, ceară și miere și că se semnalase o mișcare discretă în rândurile armatei ruse, care sugera o iminentă acțiune armată[15].

Între timp, în Bucovina s-au făcut aranjamente pentru finalizarea lucrărilor de cartografiere, în cursul anului 1774[16], deoarece răspândirea ciumei a întârziat progresul lucrărilor, care au fost oprit la sfârșitul lunii ianuarie 1774[17].

Împăratul Iosif II

[1] Locul unde se întâlneau granițele Moldovei, Transilvaniei și Bucovinei (trecută Galiția, la Werenka).

[2] General-Cart, harta generală a noii reprezentări geometrice; parțial compusă din cele ale rutelor din noile regiuni, pentru a găsi linia de delimitarea care ar fi fost necesară pentru a completa o hartă a întregii Bucovina, de maxim interes. Concepută de maiorul von Mieg, în 1774; 1:130.900.

[3] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[4] Beil. II, III, IV, V, VI, VII, XIII.

[5] Warschau im J. 1774 (Orig. R. d. R.-Kr.-M. 53/56).

[6] Ketteler, p. 577

[7] Lit. A. „Limites Regni Poloniae et M. D. Litvaniae ex originalibus et exemplis authienticis descripti et in lucem editi 1758 per Math. Dogiel, Scholarum Piarum Vinensium Rectorem. Vilnae in Typographia Reg. et Reip. Coll.: Vilu. Scholarum Piarum, p. 6227: Dislimitatio sivie Tractatus, inter Achmetum Imperatorem Turcarum, et Augustum II. Regem, et Regnum Poloniae, quo fines et… definiuntur. Datum 14. Novembris Anno 1703”. Lit. B. Ibidem… Ex Archivo Regni Acta Annorum etc. Tom. 1, foll. 248.

[8] Beil. X.

[9] Siehe, p. 103, anm. 3.

[10] Beil. XII.

[11] Beil. XIV.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XV.

[14] Beil. XVIII.

[15] Ibidem.

[16] Beil. XVII.

[17] Comisia medicală din Transilvania, către Maria Theresia. (Orig., R. d. R.-Kr.- M. 62/25.) „Hermanstadt, 30 martie 1774. Se pare că rămășițele ciumei din Valahia au dispărut complet, până la sfârșitul lui ianuarie; cel puțin toate mesajele sosite sunt de acord că nu mai există nici o urmă a acestui rău nicăieri; Moldova a rămas liberă în ultimul an. Hermanstadt (Sibiu), 30 martie 1774.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 14

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (I)

Prima istorie oficială a acaparării Bucovinei de către Austria, cu învoirea lui Rumeanţev – generalul rus care încă mai făcea recensământul locuitorilor Moldovei, pe care trupele ruseşti o aveau în stăpânire, deşi, de drept, Moldova încă era „teritoriu turcesc”, a fosr scrisă de cărturarul bucovinean Dr. Daniel Werenka, în baza unei documentări ireproşabile, dar lucrarea Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit., publicată în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă) din Viena, în 1892, nu a fost vreodată tradusă în română, deşi toţi istoricii noştri au folosit informaţii trunchiate din cartea lui Werenka, trunchiate în funcţie de mesianismul naţionalist pe care îl durau, cu folosirea românilor doar ca masă de reprezentativitate, nu şi cu statut de comunitate care trebuie nu doar reprezentată, ci şi slujită.

Titlul studiului lui Daniel Werenka pare surprinzător şi slugarnic faţă de Austria: Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Primul cuvânt, apariţia, se referă la conştientizarea unui teritoriu distinct al nordului Moldovei, numit de veacuri Bucovina, în cancelariile Europei. Termenul nu apare după cel de Cordun, cum susţine istoriografia noastră, împărăteasa Maria Tereza şi sfetnicii săi, Thugud şi Kaunitz, artizanii acaparării Bucovinei, folosind cu vreun deceniu înainte numele Bucovina, cel de Cordun fiind o translaţie a statului grăniceresc, conferit iniţial Bucovinei, ca zonă de tampon între teritoriile poloneze acaparate de austrieci şi Turcia, Moldova fiind inclusă în ecuaţie doar ca un ţinut turcesc.

Ideea de securizare a graniţelor Austriei, în megieşia cu Turcia, a vizat, iniţial doar Transilvania, unde, prin proprietăţi private, moldoveni şi munteni ajunseseră stăpâni de pământuri şi dincolo de graniţele vechi ale Transilvaniei, care, astfel, pierdea, în fapt, teritorii. Pentru corecţii, austriecii au instituit comunităţile grănicereşti române şi secuieşti, care că înfigă pajurile împărăteşti dincolo de Cordun, deci de lungile fâşii de pământ transilvan, intrate, prin proprietari particulari, în componenţa Moldovei şi a Valahiei.

Adepţii „cumplitului rapt” şi ai bucovinismului cu orice preţ vor fi dezamăgiţi de mărturiile vremii, folosite de Werenka. Parcă nu sună prea plăcut să afli că „Moldova lui Ştefan cel Mare”, nu mai era a noastră, ci a turcilor, dar ocupată de ruşii lui Rumeanţev, care, în baza prieteniei cu colonelul de husari Barco, fostul său consilier de război în 1772, a permis ca 400 de husari austrieci, conduşi de doi ofiţeri, să intre în Bucovina, odată cu părăsirea ţinutului de către ruşi, şi să înfigă pajurile imperiale la marginile cordunului pe care îl vor socoti suficient, ulterior Austria urmând să negocieze cu Turcia, pusă în faţa faptului împlinit al unei ocupaţii militare treptate, cedarea unui teritoriu uzurpat, dar pe care încă îl mai stăpânea oarecum.

Istoria reală a Bucovinei este mult mai interesantă şi mai umană decât cea îndeobşte cunoscută; tocmai de asta, fără a lua incredibilul studiu al Dr. Daniel Werenka drept adevăr absolut, o să mă strădui să traduc integral cele vreo două sute de pagini, ca să încerc să înţeleg, mai bine conturat, ceea ce am tot întrezărit de-a lungul anilor.

Găsesc, prin cărţi uitate şi ignorate, atâtea mărturii despre istoria reală şi profundă a neamului meu, încât începe să-mi pară rău că nu am măcar două trupuri, ca să pot recupera mai repede ceea ce mi-am propus. Pentru că se împlineşte o viaţă de om, pe care am dedicat-o neamului meu, atât de dus cu vorba de cei care nu încetează să se îmbuibe, pe seama naivităţii lui, încât e bine că, uneori, se mai zvârle cu câte o piatră în mine, cel rătăcit prin cenuşiul zilelor care şiroiesc neîncetat prin urbea Sucevei.

Dr. Daniel Werenka:

Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit.

(Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Vremea Mariei Tereza),

în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892:

Introducere

În prezenta scriere, se încearcă, pentru prima dată, o tentativă de a furniza o versiune oficială a istoriei Bucovinei, care, din cunoștința noastră, nu a fost întreprinsă până acum de nimeni. Chiar și Arneth, în opera sa monumentală, „Maria Theresia”, nu a dat decât informații ample despre ceea ce vrem să prezentăm aici în detaliu, pe baza unor surse adevărate.

Utilizarea fișierului și a sursei bogate de materiale[1] a făcut posibilă nu numai constatarea faptelor individuale și a contextului acestora, dar și contracararea multor erori comune și eliminarea unor inexactități, de exemplu la substantive.

Prima parte tratează istoria ocupării Bucovinei, până la convenția din 7 mai 1775, prin care s-a convenit cesiunea Bucovinei Austriei. Aceasta va fi urmată de prezentarea organizării interne sub Maria Tereza, reformele împăratului Iosif al II-lea, la unirea cu Galiția, care a fost atât de dezastruoasă pentru țară.

Datorită permisiunii de a folosi comorile arhivelor locale sau a sprijinului extrem de prietenos în elaborarea lucrării, trebuie să mulțumesc foarte mult: Excelenţei Sale Domnul k. k. ministrului de război Arthur Graf von Bylandt-Rheidt, Excelenței Sale Prim-ministrului și șeful Ministerului de Interne Eduard Graf von Taaffe, Excelenţei Sale Domnului Ministru al Culturii și Educației, Paul Freiherr von Gautsch, Excelenței Sale domnului Rath și directorului Arhivelor Casei, Curții și Statului, Alfred Ritter von Arneth, precum și șefului de secție din Ministerul de Interne Rudolf Freiherr vom Breisky, fostului director al k. k. Arhiva de război, domnul Feldmareşal-locotenent Adolf Freiherr von Sacken, actualului director al aceleiași Arhive, colonel în Statul Major Leander von Wetzer, colonelului Rechberger von Rechkron, fostul director al arhivei hărții, locotenent-colonelului Carl Herradauer Edler von Heldenauer şi succesorului său în această funcție, domnul maior Ludwig Ritter von Weiss, în plus, domnul şef de secţie Josef Ritter von Fiedler, şeful Arhivelor de judecată și de stat. În sfârșit, aș dori să-mi exprim mulțumirile speciale pentru sprijinul acordat muncii mele domnului director al Arhivelor Imperiale Carl Hackenfellner, domnului adjunct Albert von Nagy și domnului oficial Anton Herzig în k. k. Ministerul Culturii și Educației; la fel, domnilor Dr. Fellner, directorul arhivei din k. k. Ministerul de Interne, directorului Eduard Borecky și oficialului Joh Langer, de la registrul k. și k. al Ministerului de Război al Reichului și tuturor celorlalți oficiali din arhivele menționate.

Deja de la începutul războiului ruso-turc (1768-1774), atenția Austriei a fost atrasă, în mod repetat, asupra Moldovei și Valahiei. Rusia a promis ambele principate Austriei, dacă printr-un mesaj amenințătore sau prin o demonstrație ostilă, ar forța Turcia să accepte propunerile de pace ale Rusiei[2]. Propunerile acestea nu au fost bine primite în Austria, din pricina creșterii amenințătoare a puterii ruseşti. În schimb, Austria a încheiat un tratat secret cu Turcia[3], la 6 iulie 1771, pe baza căruia mica Valahie urma să fie cedată Austriei, până în râul Olt, dacă sprijinea Turcia împotriva Rusiei. Dar acest tratat nu a fost realizat, deoarece Anglia deja a prins de veste despre el, în 1772, și a informat Rusia.

Chiar în momentul negocierilor asupra primei diviziuni a Poloniei, a fost luată în discuţie problema dobândirii celor două principate, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la împărăteasa Maria Tereza către Lacy, din 6 februarie 1772: „Mă costă un sacrificiu”, scrie ea, „cu a împărtăși restul; dar dacă trebuie să fie, atunci acest lucru nu ni se potrivește decât în Polonia. Moldova și Țara Românească, nesănătoase și stricate așa cum sunt, nu ne mângâie”[4]. Rezultă că, până în acest moment, Austria nu a considerat oportun să acapareze aceste țări. Nevoia de a lua o parte din Moldova a devenit evidentă doar după prima împărţire a Poloniei.

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Capitolul 1. Istoria acaparării Bucovinei, până la Pacea de la Kutschuk Kainardsche (1772 – 17 iulie 1774).

După ce Austria a pus stăpânire pe Galiţia, principala preocupare era să asigure, în consecință, granițele larg deschise ale acestei țări. Această securizare a avut loc, mai întâi, nu în Galiţia, ci în Transilvania, unde, de la începutul războiului ruso-turc, voluntarii români au trecut adesea granițele austriece și au bântuit cu cruzime prin cele mai apropiate locuri[5]. Limitele celor două principate, înspre Transilvania, fuseseră de asemenea extinse, astfel încât Austria s-a simțit, în cele din urmă, obligată să ocupe din nou zona uzurpată și să marcheze granițele acesteia, prin plantarea vulturilor imperiali. Găsim, de asemenea, un pasaj în această privință, într-o scrisoare de la Kaunitz[6] către locotenent-mareşalul de câmp: „Cu aceste măsuri de asigurare, pe tot parcursul, s-a ivit, imediat, faptul principal, demn de o atenție specială, și anume că o parte considerabilă din graniţa dintre Transilvania, Moldova și Valahia sunt controversate și, din punct de vedere al formei, am putut vedea că aceste bucăţi de frontieră transilvăneană au fost extinse de valahi și de moldoveni, de mai mulți ani, iar dreptul nostru de a face corecturi de frontieră, cu documente și alte dovezi suficiente, care să demonstreze adevărul, nu poate fi pus la îndoială.

Dacă districtele grănicereşti, cu vulturii imperiali, nu ar fi fost desemnate și incluse în cordonul militar, maiestățile voastre ar fi trebuit să judece cea mai mare dintre pretențiile lor și, ipso facto, datorită acestei omisiuni, și redesenarea ulterioară a ţinuturilor delimitate.

Pentru a evita acest lucru, puneți-ți abilităţile necesare pentru a include districtele grănicereşti din Transilvania menționate în cordonul militar ”.

Dar Kaunitz și-a concentrat atenția nu numai asupra granițelor Transilvaniei, ci și asupra celor din Pocutia. În acest sens, scrie: „După revindicarea voievodatelor Galiției și Lodomeriei, am descoperit nu doar informaţii istorice, ci și documente originale despre așa-numitul district bucovinean din Pocuţia şi, întrebând pe unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Curții din Polonia, acesta mi-a spus că a auzit că acest teritoriu al Republicii ar fi fost atras treptat de Moldova, prin uzurpare, și că, prin urmare, Majestatea Voastră are dreptul să-l revendice Jure cesso”[7].

După acapararea Galiției și Lodomeriei, a fost o problemă de a asigura aceste graniţele acestor teritorii împotriva Rusiei și a Turciei, în special împotriva Moldovei. Pentru că faţă de Turcia şi Moldova nu existau aproape deloc delimitări naturale și nici modalităţi de a respinge cu succes o pretenţie adversă, deoarece Bucovina era mai muntoasă decât Pocuţia. În afară de această graniță deschisă, din partea de est a Galiției, o parte a Moldovei, între Galiția și Transilvania, era ca o pană de lemn, astfel încât informaţiile primite de la poloni păreau folosibile pentru viitor. Ce ar putea fi mai evident, în aceste informaţii, decât ideea îndreptăţirii de a se încerca dobândirea părţii Moldovei care se află între Transilvania și Galiţia? Aceasta era o necesitate urgentă, din punct de vedere politic și militar.

Era dificil să ajungi în Austria, din Turcia, într-un mod pașnic, iar Kaunitz a știut să aprecieze dificultatea. „Obținerea acestui district, de la Poartă, ca să spunem așa, in petitorio”, a scris el, „a fost un lucru zadarnic, deoarece mulți ani de experiență ne-au învățat pe toți prea convingător că Poarta este dispusă să ușureze unele dintre uzurpările sale, deținute de fapt, printr-un tratament și acord amiabil, dar consimțământul cedării nu ar putea fi niciodată obţinut”[8]. Poarta trebuia să fie confruntată cu un fait accompli, cu ajutorul Rusiei, ale cărei trupe ocupaseră Moldova.

Din fericire, rușii erau încă stăpâni ai celor două principate, astfel încât nu a fost necesar să se negocieze cu Turcia asupra Bucovinei. Prin urmare, a fost făcută o încercare de a obține permisiunea generalului rus, contele Romanzow (Rumeanţev – n. n.), ca trupele austriece să ocupe partea Moldovei dintre Galiția și Transilvania, după plecarea rușilor. Cel care a primit această permisiune este Barco, care a fost voluntar în armata rusă, în 1772, când a câștigat respectul și prietenia lui Romanzow.

Kaunitz a vrut să convingă Turcia, ocupând Bucovina, dar şi prin depunerea de documente, să cedeze de bunăvoie această parte a Moldovei. Succesul ulterior probează că acest plan a fost cel potrivit. De asemenea, Kaunitz nu au vrut să negocieze cu ruşii, ca să evite previzibile discuții neplăcute cu Turcia şi cu Prusia, care nu ar fi ratat ocazia de a face „cereri de echivalență”, ceea ce ar fi putut duce la neplăceri chiar și cu Rusia. Austria a vrut să ia Bucovina ca „un ţinut al Pocuţiei, uzurpat de turci, și în baza unui drept dobândit odată cu cesiunea unor teritorii, primite la împărţirea Republicii Polonia”[9]. De ce a apelat Kaunitz la Romanzow și nu la curtea rusă, ne explică chiar el, următorul pasaj: „Pentru ca Rusia să nu cadă într-un impegno cu Poarta și pentru a evita aparițiile unor plângeri autorizate, noi, din partea noastră, nu am fost neglijenți, atât în proiectul nostru, cât și în revendicarea legală, de a anunța, confidențial, pe mareșalul de câmp rus…”.

Romanzow s-a arătat dispus să accepte propunerea colonelului Barco, cu toate că unii dintre generalii ruși erau ostili acestui plan, și a permis ca, înainte ca rușii să părăsească Moldova, în mai 1774, să vină doi comandanți austrieci în Bucovina, astfel încât, de îndată ce rușii vor fi părăsit Moldova, să înfigă vulturii[10].

Planul privind acapararea Bucovinei pare să fi fost conceput de Kaunitz, cu ocazia negocierii puterilor asupra primei diviziuni a Poloniei, așa cum se poate observa dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, de la începutul anului 1773, în care Thugut a semnalat unele deficiențe, lui Kaunitz, în baza hărţii[11]. El afirmă, printre altele, că „aceleași zone au tendința de a primi nume diferite”, că ar trebui specificate orice granițe și solicită să fie refăcut totul „în întregime şi în cel mai clar și mai indubitabil mod”, oricât ar fi de dificil, astfel încât orice funcţionar al Porţii, care nu are cunoștințe geografice, dar va participa la negocieri, să înțeleagă lesne despre ce-i vorba, să asculte oricând, fără a-și abuza ignoranța şi a folosi excesiv divizarea căutată …”. Thugut avertiza asupra unei „înțelegeri prea înguste cu Rusia”, înainte de o discuţie serioasă cu Poarta, care „ar da ocazia lui Muhzun Oglu să-și pună în practică intențiile periculoase faţă de noul stăpân austriac și să ofere totul mâinilor rusești, printr-o pace durabilă”.

În acest fel au fost puse în circulație negocierile diplomatice privind acapararea Bucovinei. Doar cu negocieri, Austria nu ar fi obținut nimic, dacă soluția la această problemă nu ar fi fost abordată și din punct de vedere militar”[12].

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

[1] Din arhive: k. u. k. Kriegsministerium; desene Kartenarchiv; k. u. k. Casa Imperială, Arhivele Curții și Statului; k. k Ministerul de Interne; arhiva sa aristocratică; k. k. Ministerul Culturii și Educației.

[2] Kaunitz, Anweisung und Punctation, ddo. Wienn 30 Juli 1775

[3] Hammer Josef, Geschichte des osmanischen Reiches, VIII, Bd. p. 567

[4] Arneth, Maria Theresia, IX, Bd., p. 504

[5] Hurmuzaki, VII, p. 47 şi urm. (Brognard, lui Kaunitz, 1 februarie 1768); ibidem p. 50 (Brognard, lui Kaunitz, februarie 1768); ibidem pp. 51, 52 (Brognard, lui Kaunitz, 16 martie); ibidem p. 55 (Kaunitz lui Brognard, 16 martie), (Kaunitz lui Brognard, 19 august 1768).

[6] Kaunitz, Anweisung und Punktation (Instrucţiuni şi punctări), Wienn 30 July 1775.

[7] Ibidem. Archiv. LXXVIII, Bd. I. Hálfte.

[8] Ibidem.

[9] Hurmuzachi, VII, p. 106 (Kaunitz, lui Thugud, 20 septembrie 1774).

[10] Vortrag. Viena, 6 august 1774. R. d R.-Kr.-M. 53/63: „în urmă cu câteva luni, doi comandanţi de husari fuseseră trimiși în Moldova, sub pretextul unei renunțări, astfel încât, de îndată ce ţinutul fost complet părăsit de ruşi, pajurile imperiale au fost văzute pe cei din Moldova, delimitând un ţinut nou, fără să fie imediat ocupat, doar pentru a-i obişnui pe oamenii din țară!”…

[11] Hurmuzaki, VII, pp. 99-101

[12] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-108

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 13

1916: Bătăliile Dornei, descrise de generalul Habermann (II)

Zerstörte Häuser in Neagra Sarulin, 1916

„Între 26 noiembrie 1916 și începutul lunii martie 1917, Corpul XI a susținut o serie de bătălii aprige. Întrucât inamicul era de două ori, de trei, patru și cinci ori mai mare decât apărătorii pozițiilor pe care le-a atacat, soarta frontului și probabil soarta Armatei a VII-a, dar şi soarta patriei s-au aflat pe muchie de cuțit. Știam exact ce lovitură groaznică a suferit armata noastră la Luck și Okna; ştiam exact şi nu am fi putut suferi încă o înfrângere, după acestea două.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, chiar și atunci, loviturile focului inamic, care au căzut pe înălțimile de la Pasul Mestecăneşti sau pe cele de la Dorna Watra, trupele mele, pe care le conștientizez în număr mic, au rezistat în faţa pericolul copleşitor, care provoca o îngrijorare serioasă, de fiecare dată când porneau la atac. Nu sunt în măsură să găsesc o comparație potrivită pentru această preocupare, care este, în orice caz. incomparabil mai mare decât toate celelalte, care ne neliniştesc în viața obișnuită, dar poate că doar acel care, o dată, a întreprins o activitate destul de îndrăzneață va avea înţelege, pe de o parte, necesitatea victoriei, iar pe de altă parte, pericolul teribil care ne amenința; poate va înțelege şi starea de spirit a liderului superior, în timpul unei bătălii majore, dacă își amintește dacă, în clipita când a luat decizii irevocabile întru speranță, părea neliniștit.

Preocuparea pentru soarta frontului, a armatei și a patriei nu a fost singurul lucru care m-a tulburat. Mi-am iubit trupele, le-am iubit cu adevărat și nu îmi este rușine să spun că fiecare lovitură primită de vitejii mei, în față și în Dorna Kandreny, mă doare. Și cu urechea fină a observatorului experimentat, am auzit aproape fiecare bătălie, pe întregul meu mare front.

Când eram afară, nu eram nicăieri mai aproape de acel sentiment inconfortabil; am avut plăcerea să văd că multe dintre bombardamente erau inofensive. Desigur, am avut adesea această bucurie după luptă, când, după un bombardament cu câteva mii de obuze de artilerie, raportul de pierderi raporta laconic un număr mic, seara. Dar știați că, în ciuda întregii dvs. încrederi în calitatea fortificațiilor, acestea nu înseamnă avans. Lupta s-a auzit, dar fără să știm dacă a fost un lucru bun pentru noi.

Și când lupta a devenit plină de viață, când numărul de împușcături s-a înteţit în hohote neîntrerupte și îndepărtate, a apărut și un al treilea motiv al celei mai mari preocupări, o preocupare pe care nimeni în lume nu trebuie să o poarte singur, înaceastă dimensiune: responsabilitatea.

Ai făcut tot ce stă în puterea umană pentru a preveni dezastrul? Ai protejat suficient viața soldaților tăi? Sufletul tău va suporta acest test dur? Ai folosit toate puterile şi le-au utilizat bine? Rezervele tale se înțeleg? Vor fi destui? Sau, poate vei fi de vină pentru nenorocirea patriei tale? Oamenii vor îndrepta degetele spre tine și vor spune: acesta este cel care are mizeria noastră în conștiință?

Heldenfriedhof in Neagra Sarulin, 1916

A fost frumos când mesajul a sosit, în sfârşit, după o astfel de tensiune: atacul a fost respins,t cu pierderi uriaşe ale inamicului; dar rău, dacă primul impact al năvalei a fost urmat imediat de un al doilea, de un al treilea, de un al zecilea în același punct sau în altul și același lucru trebuia resimțit de fiecare dată; ar fi fost şi mai rău, dacă inamicul ar fi reușit, în cele din urmă, undeva. În ciuda sentimentului deprimant al inutilității efortului celui mai mare, a fost atunci necesar să încordăm voința și toată puterea pentru a limita succesul inamicului.

Dacă vreau să ridic și masca aparentului calmul de fier, care ascunde inima Comandantului, în aceste furtuni, și mai mult aș dori să o adaug la cea anterioară, şi anume la faptul că am învățat să înțeleg vechea zicală, mai ales în vremuri de bătălii atât de dificile: trebuie să înveți să tă rogi.

Îmi cer scuze cititorului că am deviat aparent, împotriva intenției exprimate în introducere, și am intrat acum pe tărâmul sentimentelor. Voi reveni la descrierea strictă a faptelor, dar trebuie să notez totuși şi trăirile din sufletul conducătorului…

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

Și acum vreau să-i povestesc cititorului ce a fost, înainte cu câteva zile de trecerea glorioasă a Mestecăneştilor, aleg una dintre cele mai grave perioade, cea a ultimelor zile din noiembrie 1916.

La acea vreme, armata se afla pe un front de 55 km, stabilit de ofensiva din octombrie a aripii de sud. În nord, a fost adăugată o poziție Divizia a 8-a cavalerie, care a avansat, în comparație cu luna octombrie; corpul de armată era oarecum întărit și număra 21.000 de puști, 200 de mitraliere și 160 de piese de artilerie. Dușmanul era, după cum am menționat, aproape de două ori mai puternic. Dar, în timp ce el avea doar 9-19.000 de puști, în fața aripii sudice, de 24 km, a frontului, până la vârful Ulmul, inclusiv, probabil că a mai masat 32-34.000, înaintea aripii de nord.

Nu am putut compensa acest dezechilibru. Chiar și cu cea mai jenantă economie pe care puteam să o fac, cu cel puțin 6.000 de puști (4 m pe pușcă), în aripa de sud, și nu aveam mai mult de 15.000 (2 m pe pușcă), pentru aria de nord. Inamicul era mai mult decât dublu superior, în sectorul în care aparent intenționa să atace.

Artileria și mitralierele pot fi distribuite în proporție similară.

Feldmess beim 12 J. D. komdo am Christtage, 1916, in Neagra Sarulin

Am acoperit, deja, pe scurt alte pregătiri din secțiunea a III-a. Am extins cu zel pozițiile, mai ales acolo unde încă mai lipsea acoperirea împotriva bombardamentelor grele și folosirea intensă a focului de artilerie, în special pentru flancul din fața frontului. În general, se poate spune că liniile, aflate la nord de Bistriţa, aflate în posesia noastră încă de la începutul lunii iulie, corespundeau excelent în acest sens, în timp ce liniile care au fost ocupate abia de la sfârșitul lunii octombrie, la sud de Bistriţa, au lăsat, în mod firesc, de dorit. Mai presus de toate, trebuie să subliniez că subalternii mei mi-au oferit cel mai excelent și mai inițiativ sprijin în această lucrare de perfecționare și, mai ales, trebuie să-mi amintesc de brigadierul care a comandat secțiunea de pe ambele părți ale Pasului Mestecăneşti, șeful personalului de geniu Daniel Papp. Acesta era un maestru al artei fortificației de câmp şi a fost învățătorul și liderul neobosit al brigadei sale Landsturm, care a improvizat fortificaţii în timpul războiului.

La 26 noiembrie 1916, furtuna, care a durat zece-douăsprezece zile, ca urmare a amenințării ostile crescânde, a fost întreruptă de primul tunet. În această zi, aripa de sud a frontului, la Dealul Vinat, a fost atacată violent, de ambele părți, dar fără succes.

Întrucât aripa de sud, după cum am menționat, era extrem de slabă, am trimis un regiment de cavalerie (600 de puști), pe care l-am avut ca rezervă în zona de sud-est a Dornei Watra, pentru a-l sprijini Dealul Vinat, spre Panaci, la aproximativ jumătatea drumului. Însă am păstrat 1.500 de puști ca rezervă la Dorna Watra.

27 noiembrie 1916 a fost mai liniștită. Probabil a adus mai multe bombardamente susţinute, dintre care unul a fost un atac violent, de două ore, asupra aripii de sud, dar au urmat doar atacuri de infanterie izolate, mai slabe, care au fost ușor respinse. Presupunerea a apărut, în special în ceea ce privește distribuirea puterii de către adversar, menționată mai sus, că în sud a fost doar un atac întâmplător. Această presupunere a fost confirmată de declarațiile mai multor prizonieri inamici, potrivit cărora a fost planificat un atac major asupra Dornei Watra, pentru data de 28 noiembrie.

Am lăsat apoi cei 1.500 de ostaşi, care erau încă disponibili ca rezervă, în spatele secțiunii Dorna Watra, grupează-le astfel încât, dacă ar fi fost necesar, să poată contra-ataca imediat. Am avut, de asemenea, şi pe cei 60 de soldaţi, trimiși la Panaci, cu o zi înainte, să rechiziţioneze 60 de vagoane, pe care să le pot aduce repede la Dorna Watra, dacă va fi necesar.

În cele din urmă, întrucât nu m-am putut baza pe declarațiile prizonierilor, am pus la dispoziție și două trenuri feroviare la Dorna Watra, astfel încât rezervele acumulate acolo să poată fi transportate rapid și în nord-vest, dacă ar fi fost necesare acolo (Calea ferată trecea prin Dorna Kandreny, Dorna Watra, Jakobeny, până la Pas. O mică cale ferată face legătura dintre Jakobeny și nord-vest).

Strasse in Jakobeny, 1916

28 noiembrie 1916 a început cu un asalt violent, pornit de Vinat, din Dorna Watra și pe ambele părți ale pasului Mestecăneşti. În timp ce acest foc continua să crească, un atac inamic puternic a avut loc la stânga corpului meu, Corpul I, ceea ce a dus la intrarea în pozițiile acestui corp. Prin urmare, mi s-a dat ordin să trimit un regiment de cavalerie (500 de puști), din rezervele de la Dorna Watra, la Corpul I. Acest lucru s-a întâmplat imediat, cu unul dintre trenurile disponibile; mm fost reticent în a face acest lucru, deoarece se auzeat un foc puternic pe înălțimile Pasului Mestecăneşti.

Mai multe atacuri violente au urmat de la amiază. Unul, la pasaj, care a eșuat sub focul nostru de artilerie; al doilea, la sud de Vinat, dar amândouă asalturile au eşuat, sub focul tuturor armelor npastre, până la 2:30 după-amiază; un al treilea atac, împotriva unui post avansat, la sud-est de trecere (Feldwache Neu-Itzkany), care însemna o capodoperă a fortificațiilor comandantului de secție, a fost repetat de trei ori, fiind mereu respins, în ciuda faptului că fortificaţia era apărată doar de 80 de soldaţi și în ciuda celei mai violente pregătiri de artilerie, artileria inamică de asalt fiind de zece ori mai numeroasă.

În timp ce aceste atacuri aveau loc, pe frontul a întreg s-au dus lupte de artilerie violente, de pe ambele părți ale Dornei Watra trăgându-se, uneori, cu 40, până la 50 de lovituri pe minut.

La 2 după-amiază, inamicul a sporit brusc focul pe Pasul Mestecăneşti și pe înălțimile de la nord de acesta, până la Lauskuppe (Lauskuppe se numesc soldaţii pentru o înălțimi, amplasaţi pe 4-5 km, la nord de trecere, nefiind specificat pe hartă; i-am numit astfel din cauza unei păduri rare, care avea o formă asemănătoare cu păduchii pe hartă).

Am concluzionat, aici, că atacul principal al inamicului a fost intenționat acolo și, în condiţiile canonadei violente de artilerie asupra frontului Dorna Watra, dar și a celui din sud, am îndepărtat imediat majoritatea rezervelor de la Dorna Watra. Puțin mai târziu, când cel de-al doilea atac, de la sud de Dealul Vinat, s-a prăbușit, am întărit din nou frontul Dorna Watra, retrăgând şi regimentul de cavalerie, trimis spre sud, în data de 26, spre Dorna Watra.

Între timp, o serie întreagă de năvăliri împotriva trecerii și înălțimilor de la nord de ea, susţinute de 4-6 regimente rusești, au început la ora 15:00; aceste atacuri s-au extins curând, inamicul îndreptându-şi eforturile în special împotriva trigonometrului proeminent Mestecăneşti, unde colonelul Papp avea două companii. Deși a fost atacat acerb de forțe de 6-8 ori superioare, acest punct, ca și celelalte, a rezistat la trei asalturi. El a cedat la un al patrulea. La scurt timp după aceea, inamicul a izbucnit să cucerească o fortificaţie din față, de aproximativ 12 metri lățime, notaţia 1.228. De la trigonometrul Mestecăneşti, inamicul a reușit să se răspândească spre sud. Cu toate acestea, Lauskuppe și partea de sud a înălțimilor alungite, din notaţia 1243, au persistat și, cu ajutorul rezervelor, pe care Dorna Watra le-a primit acum, înaintarrea între aceste două înălțimi a fost blocată. Tot în notaţia 1228 sunt trecute şi rezervele locale.

Neagra Şarului, 1916

Încă trei atacuri în masă ale rușilor, în cele două puncte, au eșuat. Aceeași soartă au avut-o și două încercări ale colonelului Papp, în noaptea de 29 noiembrie, de a arunca din nou inamicul spre nord, în punctul notat 1243.

Pierderile noastre, în acea zi, cu Dealul Vinat, au fost de aproximativ 100 de bărbați; pe frontul Dorna Watra, în ciuda numeroaselor ore de bombardament. cu aproximativ 8-10.000 de împușcături, foarte puțini – 20 de bărbați, ceea ce înseamnă o mărturie strălucitoare a calității fortificațiilor; pe frontul Mestecăneşti, ca urmare a celor două năvăliri, 700 de soldați.

Pierderea totală a inamicului a fost estimată de trupe a fi de cel puțin 2.000 de ostaşi (șapte atacuri pe scară largă); dar ce au însemnat aceste pierderi în abundenţa de oameni a inamicului?

Lupta a continuat, toată noaptea, pe o ploaie abundentă și ceață groasă. Personalul superior a lucrat toată noaptea la organizarea trupelor și regruparea unor baterii.

Feindliche Stellung bei Jakobeny . Valeputnastrasse, 1916

Pe 29 noiembrie 1916, focul puternic al inamicului a început dimineața, devreme. Acesta a fost îndreptat împotriva a două secțiuni, împotriva secțiunii de la est de Dorna Watra. în schiță – cu numerele 1295, 925, și împotriva secțiunii dintre Pas și „Lauskuppe”.

Prima secțiune, care a fost apărată de aproximativ 4.000 de soldați, a fost atacată de 12 batalioane rusești (înregistrate de prizonieri), de 21 de ori mai mare. Trei atacuri în masă au fost respinse, aici, până la ora 11:00, cu participarea excelentă a artileriei noastre. Atunci focul inamic a început să se stingă. Singurul lucru pe care vrăjmașul îl câștigase și îl plătea cu pierderi grele, care depășeau probabil 1.000 de vieţi, era o poziție fortificată înaintată, notată pe schiţă cu 1295.

Lupta a fost chiar mai acerbă în secțiunea de nord a trecerii. Comandantul de secție acolo (generalul-baron Schnehen, care comandase geniştii colonelului Papp şi Divizia a 8-a cavalerie) plănuise inițial un nou contra-atac, pentru a recucerii părțile din poziția pierdută în ziua precedentă. Totuși, acest atac a trebuit să fie oprit, din moment ce însuși inamicul, copleşitor ca număr, a atacat. 16 batalioane inamici au atacat, frontal, linia de la Lauskuppe la Pas ul Mestecăneşti, avansând împotriva punctului de intrare de la 1228, pentru a extinde succesul din ziua precedentă. La rândul nostru, în prima poziţie menționată am avut 2.000 de soldaţi, iar la poziţia 1228, aproximativ 800 de bărbați. Inamicul era de patru, până la cinci ori mai numeros.

Este dificil de spus numărul de atacuri care au avut loc în această secțiune. În unele locuri a fost o neîntreruptă luptă toată ziua. Soldaţii noştri (500 de bărbați) au respins trei atacuri ale unui întreg regiment; la un kilometru, spre nord, am reușit chiar să recucerim partea pierdută a altitudinii de la notaţia 1243, care a fost o bază importantă. În ansamblu, însă, trupele din fața frontului din sud erau atât de epuizate, încât generalul Schnehen a fost invitat să retragă un km şi jumătate (linie punctată în schiță). Această măsură a fost justificată prin protejarea trupelor de pierderi grave și a fost incomodă pentru situația generală. Astfel, situația din punctul de întrerupere fusese întinsă până la extrem. Un pic mai în spate, și inamicul stăpânea singura comunicare care a dus către aripa nordică.

Dar acum artileria noastră s-a dovedit a fi stăpânul bătăliei. Focul ei bine organizat a împiedicat inamicul să se avanseze și l-a condus înapoi în liniile sale. Cu toate acestea, am încercat să obțin rezervele care ar putea fi obținute.

Neagra Şarului, 1916

Dimineața, Dorna Watra a fost atacată, chiar la vremea respectivă, fiind apărată de doar 500 de ostaşi, iar după-amiază, când bătălia de acolo s-a oprit, a sosit regimentul de cavalerie (600 de bărbați) de la Jakobeny. A rămas o singură escadrilă (100 de bărbați) pe întreaga secțiune mare. Am alcătuit aripa de sud în întregime din rezerve.

De asemenea, Comandamentul Armatei a făcut ce a putut. Mi-a furnizat o brigadă de cavalerie uşoară (800 de bărbați), amplasată pe aripa dreaptă, la vest de Gura Glodului, și un batalion (500 de bărbați), trimis cu trenul, toate trupele fiind încă destul de departe, în spatele meu, la vestul triunghiului de frontieră.

Ambele întăriri au fost imediat puse în mișcare pentru apărarea Dornei Watra, iar brigada de cavalerie, fără cai, a fost trimisă pe jos, în munți; i-am trimis 120 de vagoane și 50 de animale de tracţiune, pentru a-i permite, mai târziu, să vină pe front; trenul l-am trimis pe o cale ferată electrică (Vatra Dornei – Prundu Bârgăului – n. n.), construită în timpul războiului. A ajuns la Dorna Watra, la ora 9 p. m.

A trebuit să luptăm împotriva năvalelor ruseşti cu astfel de mijloace, pentru că altele nu mai aveam; dar, împreună, au fost din nou 300 + 600 + 800 + 500 = 2.200 soldaați, care au venit să susțină secțiunea frontului amenințată. În plus, toate aceste măsuri arată întotdeauna foarte simple, dar decizia de a slăbi o linie, deja extrem de subțire, care este ea însăși amenințată, nu este una ușoară, așa cum pot spune din experiența mea.

Pierderile noastre, pe frontul Dorna Watra, au fost foarte mici și au fost în jur de 100 de bărbați; cei de pe frontul Mestecăneşti nu au putut fi găsiți în acea zi, deoarece lupta era în desfășurare. Am crezut că pierderile sunt, din nou, grele. A doua zi, a fost o surpriză să aflu că și acolo erau foarte mici. Erau aproximativ 250 de bărbați. Pierderile rușilor au fost incomparabil mai mari. Trupele și răniții grav se întindeau în fața frontului cu sutele. În fața unui singur front al escadrilei, au fost numărate 300 de cadavre.

Dar, întrucât nu am trecut cu vederea acest succes al apărării, am fost îngrijorat, seara, dacă corpul va putea să mai reziste la astfel de atacuri. Nu se poate continua așa mult timp. Puterile apărătorilor au fost epuizate în lupta de 48 de ore. Rezervele erau încă mici. În toate cazurile, a trebuit să decid ce să fac, dacă mă retrag.

Comandantului nu-i place să pronunțe cuvântul „retragere”, chiar dacă inițial este doar o chestiune de considerente sau de regrupare. Zvonul se răspândește ca un foc sălbatic: retragerea este pregătită, iar acest lucru slăbește rezistența morală a luptătorilor. Condițiile erau atât de nefavorabile pentru retragere, încât nu ar fi fost responsabil să se înceapă unele pregătiri. Am indicat deja aceste condiții: totul, la vest de Dorna Watra, a trebuit să se întoarcă paralel, cu fața prin Dorna Watra, toate trenurile, artileria erau expuse unui posibil foc ostil; tarabe și dezordine, pierderi, într-un cuvânt, dimensiunea înfrângerii nu era atunci previzibilă.

Așa că, noaptea, am considerat totul de prisos pentru lupta, în coloane lungi, peste Dorna Watra și Kandreny. Am informat sub-comandanții mei despre cele mai grave cazuri. Ei trebuiau să pregătească respectarea tuturor ordinelor, dar, deocamdată, nu aveau voie să anunțe niciuna dintre trupe. Soldaţii trebuiau să mai țină poziția cu toată puterea.

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

30 noiembrie 1916 a răsărit în gânduri atât de slabe; trebuia să fie o zi de glorie pentru soldații mei buni. Pe 30 noiembrie, lupta a început în zori. Până la 10 a.m., patru atacuri puternice, împotriva liniei frontale dintre Lauskuppe și 1228, inițiate de focuri violente de artilerie și lansatoare de mine, fuseseră respinse cu sânge. În același timp, s-a deschis un foc violent și puternic spre trecere și spre înălțimile de la nord de acesta. La prânz, bătălia de artilerie a crescut în intensitate. Între 12 a.m. și 3 a.m., după fiecare risipă neaşteptată de muniție, inamicul a efectuat trei grele atacuri în masă împotriva tranşeelor din față. Toate trei au fost respinse sângeros; primele două, de focul nostru de artilerie; al treilea, care a prosperat până la furtună, a fost prins în focul a șase sisteme de flancare a mitralierelor.

Devastările produse de focul nostru a fost groaznică. Morţi și răniți stăteau în grămezi în fața frontului. Când al treilea dintre aceste atacuri s-a prăbușit, pe frontul Mestecăneşti, acesta nu a fost în niciun caz un eveniment local, deoarece, în același timp, un al cincilea atac a fost respins acolo, între Lauskuppe și 1228, și, de asemenea, unul înverşunat înainte de 1295.

În 1295, au avut loc o bombardamente înteţite toată dimineața. În jurul orei 15:00, inamicul a trecut de barajul de acolo. A urmat un atac puternic și îndelungat. Inamicii s-au apropiat de poziția noastră. Acolo s-au prăbușit însângeraţi, sub focul tuturor armelor.

Dar, cu această potolire generală a inamicului, de la ora 15:00, aparentul atac principal nu s-a încheiat. De şase ori, în acea zi, inamicul a încercat să câștige, la pas, cota 1295. Întotdeauna cu aceleași eșecuri.

Pierderile inamicului au fost de ordinul miilor. Ale noastre a fost, din nou, cu adevărat mici, comparativ cu severitatea luptelor, și nu a depășit 300 de bărbați“[1].

Artilleriestellung in Jakobeny, 1916

[1] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 410-419

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 11

1922: O altă lustruire cu memoria lui Ștefan cel Mare

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Din 1856, se știa că osemintele sfinte ale lui Ștefan cel Mare nu mai odihneau în mormântul de la Putna, în locul său fiind îngropat un ierarh bisericesc. Obiceiul acesta, al curățirii mormântului voievodal, pentru a pregări locul de veșnică odihnă pentru un ierarh bisericesc, s-a păstrat până pe la 1848 și părea, în ochii oamenilor, un obicei normal chiar și pentru cărturarul Iacob Negruzzi, care scria că „Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu” (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311).

De-a lungul istoriei noastre, au existat închinători întru memoria lui Ștefan cel Mare de o tulburătoare pioșenie, care, deși aveau știință că mormântul Voievodului fusese prădat de către paznicii lui, călugării lui Iacob Putneanu, mergeau la Putna, pentru reculegere, dar în taină, pentru a trăi o sacră intimitate a spriritului adevărat al neamului românesc. George Coșbuc, de pildă, îi povestea, în toamna anului 1917, ocupantului austriac al Bucureștilor, Leca Morariu, că a fost, în mai multe rânduri la Putna, dar întotdeauna fără să o știe cineva, doar pentru liniștea sufletului său. Pentru că memoria „Atletului lui Hristos” înseamnă mult, acolo unde și există.

Politicienii și arhiereii, însă, au folosit legendările (în 1777, de pildă, zidurile mănăstirii aveau sub un metru și jumătate, așa că Buga, doborât și spart, nu avea cum să bată de la sine – cum scrie în textul care urmează) pentru lustruiri în animite momente comemorative, precum cel din septembrie 1922, despre care nu aflasem, încă, dar care trebuie readus în memorie ca o mostră de penibil în necontenita dezonorare a istoriei românilor de către unele generații de români:

1922: „Pelerinajul la Putna. În biserica mănăstiri de la Putna (Bucovina) îşi doarme somnul de veci gloriosul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare. El şi-a ales locul de odihnă în mănăstirea întemeiată de dânsul, în anul 1466, şi pământul dulcei Bucovine păstrează, cu scumpătate, de patru secole, osemintele lui. În 1777, Bucovina răpită de la sânul Moldovei trecu sub stăpânire austriacă şi, deodată cu ea, trecu în robie străină şi mormântul Voievodului. Tradiţia spune că, în noaptea când Bucovina fu răpită, clopotul cel mare al mănăstirii Putna, numit Buga, începu de la sine să sune a jale, întâi încet, apoi tot mai puternic, încât cucernicii călugări fură cuprinşi de spaimă. Voievodul a însoţit şi în robie pământul său iubit.

Mormântul de la Putna a rămas, atât pentru noi, cei robiţi, cât şi pentru fraţii noştri liberi, un loc sfânt de pelerinaj, unde fraţii împrăştiaţi făceau mărturia frăţiei și se închinau trecutului glorios şi de unde scoteau putere şi credinţă în viitorul neamului. Deşi noi, ardelenii, eram, de la 1777, sub o împărăţie cu bucovinenii, totuşi în trecut nu ne-am putut apropia de sfântul loc al nădejdilor neamului, care era mormântul din Putna.

Marele Voievod Ştefan întemeiase, în Ardeal, episcopia Vadului pentru cetăţile şi satele aparţinătoare acestora, ce le primise în Ardeal de la regele Matei Corvinul. El, întemeietorul de biserici şi mănăstiri, ne-a trimis şi nouă crucea spre biruinţă. Prin ctitoria lui s-a pecetluit, încă o dată, legătura de sânge între fiii aceluiaşi neam.

Pagina de glorie din istoria neamului, scrisă de Ştefan cel Mare, a rămas neştearsă în amintirea Ardealului. Generaţiile noastre s-au născut şi au murit cu numele lui pe buze. În cântecele şi poveştile noastre de leagăn, numele lui Ştefan strălucea cu aureola celui mai mare erou român şi creştin. Eliberarea mormântului de la Putna din robia străină şi readucerea lui la sânul patriei-mame, care să unească pe toţi fraţii, devenise un program politic pentru toţi românii. Acest vis strămoşesc s-a realizat prin înfăptuirea României Mari. De-acum drumul spre Putna nu mai trece peste hotare străine. La locul sfânt poate trece tot românul, care are evlavie pentru trecutul neamului său.

Biserica română, înainte mergătoare în foste faptele patriotice şi de înălţare sufletească, a avut o fericită inspiraţie, când a proiectat pelerinajul de la Putna. Ideea pelerinajului venise de la P. S. Sa Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului, cel dintâi arhiereu al restauratei episcopii istorice a Vadului. P. S. Sa, plin de recunoştinţă faţă de ctitorul cel dintâi al eparhiei sale, a dat dovadă de cel mai frumos sentiment de evlavie, când, în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod, a abordat ideea pelerinajului, la care s-au raliat numaidecât toţi arhiereii bisericii noastre.

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pelerinajul. Serbarea religioasă ce a avut loc, în ziua de 8/21 septembrie 1922, la mormântul voievodului Ştefan cel Mare, din Putna, se distinge atât prin numărul mare al pelerinilor, cât mai ales prin importanţa ei istorică. Grosul pelerinilor a venit din eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului, sub conducerea P. S. Sale Episcopului Nicolae. Veniseră aproape toţi protopopii din eparhie şi un număr însemnat de preoţi. La Cluj, li s-a ataşat delegaţia eparhiei din Oradea-Mare, constătătoare din 10 persoane.

Din Cluj, grupul a plecat, în 18 septembrie, la ora 4 dimineaţa, înspre Dej – Bistriţa – Borgo-Prund. Pe la gări, P. S. Sa Episcopul Nicolae era pretutindeni întâmpinat de preotul locului şi sătenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În gara Iad, trenul a fost întâmpinat de corul sătencelor. În cântarea lor: „Din Carpaţi până la mare… / să cântăm cu mic cu mare, / visul nostru s/a împlinit”, plângea de bucurie inima acestui popor, care, după atâţia secoli îşi primea acum pe episcopul său. N-a rămas ochiu neumezit, la auzul acestor acorduri.

Călătoria primei zile s-a terminat în Borgo-Prund, unde pelerinii au fost încartiruiţi peste noapte. Aici P. S. Sa Episcopul Nicolae a fost primit, în uşa bisericii, de preot şi numeros popor, a intrat în biserică şi a ţinut o frumoasă predică, dând poporului poveţe bune.

În ziua următoare, 19 septembrie 1922, drumul s-a continuat, cu trenul industrial, ce duce, peste pitoreştii munţi, care formau în trecut frontiera spre Bucovina. Sosind pe pământul Bucovinei, grupul pelerinilor a fost întâmpinat şi salutat, în gara din Dorna-Helgei, de către doi preoţi bucovineni, delegaţi ai Mitropoliei din Cernăuţi. De la Vatra-Dornei, pelerinii au trecut la Rădăuţi, unde, fiind găzduiţi, au stat până în dimineaţa zilei de 8/21 septembrie 1922, când, apoi, un tren special i-a dus la Putna.

Aici, deja din preziua sosiseră Arhiereii: Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae episcopul Clujului, Visarion episcopul Argeşului, Teodosie episcopul Romanului, Ipolit episcopul de Rădăuţi şi Platon episcopul-locotenent al Dunării de Jos, împreună cu arhimandriţii de la mănăstiri din ţară şi membrii Consistorului mitropolitan din Cernăuţi.

Mai venise un grup considerabil de pelerini din Moldova, din oraşele Iaşi, Galaţi, Roman, precum şi o mulţime de bucovineni.

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

Serviciul religios. În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod.

După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod.

Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare.

Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze.

Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii.

Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse.

După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna.

Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod.

La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean.

De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului.

În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre.

Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi.

S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc.

După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

Pelerinajul de la Putna, pe lângă importanţa sa de natură bisericească, mai are şi o însemnătate naţională. Mormântul de la Putna e cel mai sfânt loc de reculegere. Purtaţi cu gândul printre amintirile celor 5 secoli trecuţi, pelerinii au văzut reînviind cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre şi mormântul lui Ştefan cel Mare le-a radiat tărie şi încredere în viitorul neamului. Acolo, în umbra codrilor de brad din Putna, toate ştiau povesti despre Ştefan, încât părea că-l vezi aievea. / Legea Rom.”[1].

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

[1] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 11

1914: Întâia zi de război

Rotunda bei Kirlibaba, 1914

„Vestea notei trimise monarhiei noastre de Serbia ne-a surprins în Cernăuţi. În ziua aceea, către orele 9, pe când ne aşezam la cină în restaurantul Palatului National al românilor cernăuteni, un băiat de la un oarecare ziar împarte primul „Sonder-Ausgabe”, cu ştirea care ni se părea de necrezut. Într-o societate de ofiţeri, la masa vecină, un colonel vorbea domol, însă fața-i serioasă trăda gravitatea discuţiei. În acelaş moment, o ordonanţă, salutând, îi întinde cartea de înmânare. Ofiţerii de la masă se îndreaptă de mijloc, pe scaune. Un moment, în sală e o tăcere solemnă, toţi înţeleg parcă… Iar cei de la masa colonelului îşi aţintesc privirile pe hârtia despăturită. Către orele zece, amicii noştri ne conduc pe terasa cafenelei „Kaiser”, unde, fiind sâmbătă, toţi fiii şi fiicele „neamului ales” îşi făcuseră apariţia, pentru ca să se entuziasmeze de amănuntele transmise telefonic, la fiecare jumătate de oră. Astfel, noi abia mai găsirăm loc la o mescioară, în colţul cel mai depărtat de muzică. Peste o oră, observăm mulţimea agitându-se, iar înaintea cafenelei, deputatul Schtraucher rosti o vorbire patriotică, după care muzica intonează „Imnul austriac” şi „Prinz Eugen”, apoi imnurile puterilor aliate. În timpul acesta, studenţii, cu insigne din societăţile „Hasmonea” şi „Hebronia”, ridică oratorul pe umeri. În decursul unei ore, publicul s-a ridicat de şase ori de pe scaune, la cântarea „Imnului”, aplaudând frenetic.

Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga

Luni, în 27 Iulie 1914, dimineaţa, la orele 10, pleacă din Cernăuţi primii rezervişti, doi ofiţeri români, la Pola. Deja în aceeaş zi, pe linia ferată care duce spre Dorna erau înşiraţi, la oarecare distanţe, „landsturm”-ări în portul lor românesc, cu o bandă negru-galben la braţul stâng al mânii. Spre marea noastră surprindere, la intrarea trenului în gara Hadic, de pe peron o damă face un gest de recunoaştere. În momentul următor, trenul se opreşte şi, înaintea noastră, stă doamna Goga, soţia iubitului nostru poet. Întâlnirea neaşteptată a creat o situaţie de duioşie pentru toţi trei (persoana a treia e soţia mea). Doamna Goga fusese în Bucovina la sora ei Mina[1]) şi aştepta acceleratul de la Iţcani, cu care avea să plece spre îndepărtatul Apus. Câteva cuvinte schimbate în grabă şi un adio. La toate gările era mare agitaţie. Primul care se cobora din tren, la fiecare gară, era un comisar civil. Cel dintâi lucru al lui era o schimbare de câteva cuvinte cu şeful. În Dorna, lumea de la băi, care nu putuse pleca deja luni, era, marţi, dimineaţa, gata de plecare. Automobilul cel mare al „Fondului religionar”, pus în circulaţie, prima dată, anul acesta, între Dorna şi Bistriţa, pentru sezonul băilor, era şi în ziua aceea arhiplin cu cei care plecau spre Ungaria.

În patru ore, suntem în Bistriţa, unde tocmai se făcea concentrarea Regimentului 63 grăniceresc. Sălile de aşteptare şi coridoarele erau pline cu rezervişti, care aveau să plece spre Cluj, dar erau mulţi şi dintre cei cari îi petrecuseră. Aproape întreagă Bistriţa, împreună cu muzica militară, în frunte, ieşise întru întâmpinarea celor de pe Câmpie. Notez că grănicerii de pe Bârgău deja în ziua precedentă fuseseră chemaţi, iar năsăudenii şi codnenii ne aşteptau cei mai mulţi în Beclean, spre a pleca unii la Gherla, iar alţii mai departe.

Cu o mare întârziere, trenul tixit soseşte gâfâind, muzica intonează „Imnul” şi „Deşteaptă-te Române”, iar cei care se dau jos sunt comandaţi, în şiruri de patru, apoi în sunetele marşului „Astăzi cu bucurie”[2], mulţimea românaşilor în opinci se pune în mişcare spre cazarmă, unde aveau să fie îmbrăcaţi. Peste o jumătate de oră, plecarăm. I se rupea omului inima, la vederea scenelor de despărţire.

La Dej, în mulţimea imensă, deodată observ o îmbulzeală. Uitându-mă pe fereastra vagonului, văd, la mijloc, un biet român gesticulând indignat. Era, adică, omul nostru „în coraje”, i-am prins ultimele-i cuvinte: „…dacă nu mă lasă, atunci mă întorc acasă”. Aflu de la alții că rezervistul se urcase în vagon clasa I, de unde fu expediat. Atunci doi jandarmi, însă nu erau de cei de la alegeri şi adunări poporale, se apropie de „cel cu pricina” şi, într-un mod deosebit, îl conduc la vagonul lui, făcându-i loc cu multă prevenire.

Un caz semnificativ e cel întâmplat la gara din Apahida, unde se încrucişează multe trenuri, cum s-a nimerit şi la trecerea noastră. Pe o ploaie torenţială, trenurile întruna soseau şi plecau, toate tixite cu flăcăi şi rezervişti români. Unii urcau, alţii coborau, în multe vagoane erau şi cântece. Dar într-un apartament al vagonului nostru, prin râsul său, un locotenent ne atrage deodată atenţiunea. În trenul de alăturea, adică, un biet rezervist setos, în urma straşnicului năduf care stăpânea în după-amiaza aceea atmosfera, şi neavând sărmanul, ca Peneş Curcanul, „ulciorul cu apă de sub stâncă” pentru ca să-şi stângă pojarul său de dor şi jalea lui adâncă, se foloseşte de ocaziunea dată de Dumnezeu: îşi face, din palmele adunate –obiceiul românului, pahar, din care soarbe cu lăcomie apa ce curgea de pe acoperişul uleios. Se înţelege, cazul plebeic (!) dete ocaziune aristocraticului ofiţer la manifestarea de mai sus pentru seamănul lui de rang inferior.

Privind în neştire pe fereastra vagonului meu, eu eram cu totul absorbit de melodia unei doine din fluier, al cărei refren pătrunzător străbătea prin păreţii vagoanelor ce mă despărţeau de cel ce-şi spunea năcazul prin cavalul ciobănesc.

Între impresiile adânc întipărite, amintesc şi întâlnirea acceleratului de Braşov. În legănarea personalului de seară, obosit de lunga călătorie, aţipesc. Din toropeala asta, într-o gară mai mică, deodată mă trezeşte zgomotul răsboinic al braşoveanului care se opreşte brusc. Ca într-un caleidoscop se frământau pe dinaintea ochilor mei mulţimea nesfârşită a vagoanelor, ocupate (în) partea cea mai mare de dame – cele mai multe, soţii tinere de-ale ofiţerilor, îngrijaţi de evenimentele viitorului, se grăbeau a le pune în siguranţă. Cei mai mulţi le trimiteau şi numai puţini aveau fericirea de un „Urlaub”, ca să le poată însoţi până la părinţii sau rudele din Viena sau alte oraşe din Vest.

În răstimpul de aşteptare, la Teiuş, am văzut atâta amestecătură de porturi româneşti, evident că orăşelul acesta stă în centrul Ardealului. I-am văzut, pâlcuri, pâlcuri, pe dârzii moţi, drepţi ca brazii, sosind de la Abrud, împreună cu cei de pe valea Ampoiului, apoi pe grănicerii Năsăudului, întâlnindu-se cu mărginenii de la Sibiu, îndreptându-se fiecare spre sediul regimentului său. Căci ieşiseră cu toţii, şi cei din munţi, şi din văi, lăsând coasa în iarbă şi grâul pe mirişte”[3].