ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 18

1898: Tricolorul roşu-galben-albastru, răpit la Vatra Dornei

 

Întâmplarea care urmează are și o relatare iconografică, într-una dintre mărturiile adunate de Gabriel Ojog, constituind, de fapt, explicarea fotografiei de mai sus, în care Tricolorul roșu-galben-albastru (cel de astăzi, albastru-galben-roșu a fost născocit de comuniști, fără prea multă cunoaștere a istoriei reale a Tricolorului, pe care a narat-o, tot prin 1898, I. G. Sbiera), este sărbătorit de o mare mulțime de câmpulungeni.

 

Entuziasmul câmpulungenilor avea și o motivație locală: demiterea sculptorului Ioan Pâșlea, de la catedra Școlii de Arte și Meserii, pe motiv că avea un cult al Tricolorului, dăruindu-le elevilor săi brâie cu Tricolor, iar pe casă își arborase un falnic steag, pe care a refuzat să-l îndepărteze, iar când au venit pompierii, din ordinul prefectului (căpitanul districtual) din Câmpulung, să dea jos Tricolorul de pe casa sculptorului, Pâșlea a scos o pușcă, amenințându-i că îi va „pușca ca pe ciori”.

 

Demis, Pâșlea a lucrat altarul bisericii din Pojorâta, fiind reîncadrat profesor abia spre sfârșitul anului 1905, când vine prefect al orașului Contele de Bellegarde. Este de presupus că și ilustrata aceasta austriacă, prin care se omagiază „nu Steagul României, ci steagul identității de neam al românilor” – cum argumenta Bellegarde Curții Imperiale din Viena, apărând drepturile lui Ioan Pâșlea, din perioada căpităniei lui datează. De asta am tot repetat, publicând colecția iconografică a câmpulungenilor, că astfel de mărturii ne învață mai multă și mai adevărată istorie decât istoriografiile oficiale. Iată povestea acestei mărturii vizuale:

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

„Aproape toţi tinerii noştri, care au participat la petrecerea aranjată, astă-vară, de „Junimea”, la Vatra-Dornei, au fost ieri ascultaţi, deja pentru a doua oară, în chestiunea unei pretinse contravenţiuni poliţienești. Prima dată au fost ascultaţi, la Câmpulung, la căpitănie, iar acum la magistratul Cernăuţilor, delegat de căpitănia Câmpulungului să continue anchetarea acestui caz „grav”. Este vorba că tinerimea noastră a produs, la depărtarea sa din Vatra Dornei, prin purtarea sa demonstrativă, o „solidarizare generală” la publicul din Vatra Dornei.

 

Nu voim să preocupăm ancheta ce decurge, nici nu voim să ingerăm asupra sentinţei ce se va aduce, ci vom insista nu mai asupra faptelor până acum cunoscute, căci conţin mai multe momente foarte distructive pentru sentimentele şi direcţiunea politică – dacă avem voie să abuzăm de acest cuvânt – a evreilor din Bucovina și îndeosebi din Vatra Dornei.

 

Să stabilim însă, mai întâi, faptele ce s-au petrecut la petrecerea din Vatra Dornei şi, mai ales, la depărtarea tinerilor noștri. Cititorii noştri îşi vor aduce încă aminte că, astă-vară, am avut şi la Vatra-Dornei – mulţumită deosebitei înţelepciuni a fostului căpitan districtual Wolfarth – o afacere de steag. Find aranjată petrecerea din Vatra Dornei din partea societăţii „Junimea”, s-a arborat, pe Palatul Comunal, unde a avut loc petrecerea, steagul „Junimei”, adică tricolorul roşu-galben-albastru. Două zile a fâlfâit mândru steagul pe Palatul Comunal, iar a treia zi, a dispărut. La început, se credea că, fiind o ploaie torenţială şi trecând petrecerea, a îndepărtat vreun membru al comitetului steagul, ca furtuna să nu-l deterioreze, dar mai târziu a pătruns însă în public ştirea că steagul s-a îndepărtat, în mod clandestin, prin organele servile ale lui Wolfarth, cel cu deviza „ich hasse die Romänen” (Urăsc românii – n. n.).

 

Afacerea cu steagul s-a pierdut prin arhivele birocraţilor noştri, dar ne-a mai rămas un epilog, care se anchetează în prezent. Anume, la plecarea din Vatra-Dornei, au scos tinerii steagul din Palatul Comunal (recuperându-l de la cei care l-au confiscat – n. n.) şi l-au adus, în birjă, până la Câmpulung şi, de acolo, cu trenul, la Cernăuţi. Ce alta era de făcut?

 

La vederea steagului, a izbucnit publicul adunat spontan – din incidentul plecării tineilor – în faţa Palatului Comunal în frenetice strigăte de „Trăiască!”, care strigăte au ţinut întreaga cale, prin Vatra Dornei, şi s-au reînceput în Câmpulung. Publicul a salutat, din ferestre şi de pe străzi, cu batiste şi urale entuziaste Tricolorul, care a fost atât de grav insultat de incalificabilul Wolfarth.

 

Vatra Dornei şi Câmpulungul sunt oraşe româneşti, în o ţară românească, nimic mai firesc, deci, decât ca publicul românesc să salute steagul românesc al unei societăţi româneşti, insultat de anti-românescul Wolfarth! Adevărat, dar s-au aflat patrusprezece evrei, în Vatra Dornei, care au depus, la căpitănia din Câmpulung, că purtarea tinerilor noştri şi a publicului românesc a indignat întreaga populaţiune (!) şi au comentat sistem „Gewalt” (violență) uralele entusiaste, în fel şi chip. Unul a auzit strigându-se „Trăiască România!”, altul „Jos Germania!” și câte şi mai câte”[1].

 

 

[1] Tribuna Poporului, Nr. 204, Anul II, Arad, joi 29 octombrie (10 noiembrie) 1898, pp. 994, 995


1914: Arhiducele moştenitor şi românii bucovineni

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Suceava, 27 decembrie 1914[1]. Împăratul Francisc Iosif a trimis pe Moştenitorul tronului Său în ţara Bucovinei, ca să aducă sa­lutul împărătesc bravilor ostaşi de pe acest front. Împăratul a ţinut să cunoască, prin alesul Său trimis, care este situaţia pe acest câmp de luptă şi care este ţinuta oştirii Sale, aşe­zată la capătul aripii drepte a uria­şului front oriental. De aceea, vizita Alteţei Sale, a Arhiducelui Moştenitor Carol Francisc Iosif, a avut un caracter strict militar, ceea ce impunea ca pe câm­pul de operaţiuni ale războiului, care este întreaga Bucovină, să se evite orişice manifestare de în­tâmpinare, împreunată cu aglomerări de populaţiune.

 

Regiunile frumoase, prin care a trecut Arhiducele, după ce a intrat în ţară, înfăţişarea populaţiunii, cu totul deosebită de cea din regiunile de dincolo de Carpaţi, L-a determi­nat să schimbe, din propriul în­demn, programul călătoriei Sale, exprimându-şi dorinţa de a cunoaşte mai de aproape poporul acestei ţări şi împrejurările în care trăieşte.

 

A fost, de astă-dată, o întâm­plate fericită, pricinuită, ce e drept, prin nefericirea războiului, că înal­tul oaspe a intrat în ţară nu pe calea obişnuită, ce duce din miază­noapte, prin largile regiuni cuprinse de elementul slav, ci prin mijlocul codrilor care despart Transilvania de Bucovina şi întind o punte plină de farmec între fraţii de acelaşi sânge şi de acelaşi grai, asemenea stăpâniţi de aceleaşi idealuri.

 

Din Vatra Dornei şi până la Rădăuţi, poporul român I-a făcut Ar­hiducelui Moştenitor primire entuziastă. Manifestările grandioase au fost cu atât mai înălţătoare, cu cât erau spontane şi nepregătite. Ele au izbucnit cu putere elementară din sufletul curat al poporului, dând vrednică dovadă de sentimentele sale de neţărmurită dragoste pentru Patrie şi Împărat. Emoţiunea şi mulţămirea cu care Alteţa Sa a întâm­pinat aceste frumoase  manifestări, cuvintele de laudă pe care le-a ros­tit la adresa poporului român, ne umplu de mândrie şi ne însufleţesc cu speranţe bune pentru viitor. Sfârşitul acestui crâncen război va trebui să schimbe şi soarta noastră, a românilor bucovineni.

 

Sângele vărsat cu prisosinţă de fii neamului nostru, pe câmpiile de luptă, va trebui numaidecât să des­chidă calea pe care să putem înainta neîmpiedicaţi în dezvoltarea noastră naţională, culturală şi eco­nomică. Chemat de soartă ca să câr­muiască destinele Austriei, Arhidu­cele Carol Francisc Iosif, moştenind tronul glorios al Habsburgilor, va lua sub scutul şi paza Sa şi soarta românilor bucovineni.

*

Alteţa Sa Imperială, Arhiducele Moştenitor Carol Francisc Iosif, a sosit, venind din Transilvania, în 17 de­cembrie, dimineaţă, în Vatra Dornei, unde a fost întâmpinat de guvernatorul ţării, contele Meran, şi de comandantul militar al trupelor carpatine din Bucovina, colonelul Fischer, care îi făcură raporturile obişnuite. Vizita Arhidu­celui fiind de caracter strict militar, s-a evitat, la sosire, orişice mani­festare de întâmpinare din partea populaţiunii şi a celorlalte autorităţi civile şi autonome din ţară. Din Vatra Dornei, Arhiducele a plecat, însoţit fiind de suita Sa militară şi de colonelul Fischer, pe frontul de vest al armatei noastre, câtă e aşezată în Bucovina, formând capătul uriaşului front oriental, care se întinde de-a lungul poalelor Carpaţilor până spre Cracovia şi, de aice, în Polonia Rusească. Alteţa Sa Imperială a adus tru­pelor noastre salutul Împăratului, vizitând diferitele staţiuni militare şi poziţiunile artilerie.

 

În 18 decembrie, la 8 ore dimi­neaţa, Arhiducele a primit, la gara ca­pitală din Câmpulung, prezentarea au­torităţilor districtului, a clerului, a corpului didactic, a diferitelor societăţi, iar marea mulţime de chipeşi mun­teni, care se adunase din toate părţile, cu acest prilej, făcu Arhiducelui Moş­tenitor ovaţiuni entuziaste.

 

Din Câmpulung, Alteţa Sa Impe­rială porni, peste Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), la frontul din est, unde asemenea a vizitat toate staţiunile militare, înaintând, în urmă, până în tranşeele din faţa fron­tului duşman. Cu afabilitatea unui vechi şi bun camarad, Arhiducele a vorbit cu ofiţerii şi soldaţii, i-a lăudat pentru băr­băţia şi însufleţirea cu care au ştiut să se lupte, stând de luni de zile în faţa duşmanului; a întrebat, cu sincer interes, de bunăstarea, referinţele şi dorinţele fiecăruia, vorbind cu fiecare în graiul lui, şi a deşteptat, pe întreg frontul, nemărginit entuziasm, cucerind ca prin farmec inimile tuturora.

 

La reîntoarcerea de pe frontal din est, Arhiducele a vizitat oraşul Rădăuţi. Era ziua de vineri, zi de târg. Intima piaţă din centrul Rădăuţilor era plină de o mare de lume. Arhiducele, fermecat de această privelişte grandioasa, Şi-a schimbat, la moment, programul şi a pornit, cu automobilul, încet prin mijlocul mulţimii, admirând zdravenele chipuri şi pitorescul costum al mândrului popor care străjuieşte mormântul sfânt al Marelui Voivod Ştefan. Mulţimea, cum a prins de veste că frumosul chip de ofiţer este însuşi Moştenitorul tronului şi nepotul Împăratului, a izbucnit în entuziaste urări, făcând o grandioasă manifestare patriotică. Arhiducele, adânc mişcat de aceste ovaţiuni, care erau cu atât mai înălţătoare, cu cât erau spontane şi nepregătite, a mulţămit cu inimă înduioşată, şi în ochii lui se vedea strălucind o lacrimă de bucurie. Alteţa Sa a vizitat, apoi, biserica vechii episcopii a Rădăuţilor, unde sunt aşezate mormintele Voievozilor care au descălecat în Ţara Moldovei. În urmă, Arhiducele a primit în audienţă autorităţile şi diferitele corporaţiuni ale districtului şi a trecut în revistă trupele concentrate în Rădăuţi.

 

În calea spre Câmpulung, Arhi­ducele a fost întâmpinat, în staţiunile din Hatna, Ilişeşti, Cacica, Gura Humorului şi Vama, de clerul şi reprezen­tanţii acelor regiuni şi de o mulţime de popor, primind cu cuvinte de mulţămire pâinea şi sarea ce i se pre­zentau, după obiceiul strămoşesc, în semn de bună venire. În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemăr­ginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recu­noştinţă.

 

După ce Alteţa Sa a vizitat pito­rescul oraş de pe valea Moldovei, a descălecat la conacul ce i s-a fost în­tocmit cu multă îngrijire şi pricepere, în frumosul local al şcolii de lemnărit din Câmpulung. Odăile conacului erau împodobite cu frumoase ţesături şi alesături naţionale şi mobilate cu mobile în vechiul stil moldovenesc, lucrate de elevii acestei şcoli, cu toţii fii de ţărani români din Bucovina; acestea au atras atenţiunea Arhidu­celui, care le-a privit cu de-amănuntul, cu viu interes, exprimându-şi, de repetate ori, mulţămirea şi admirarea Sa pentru frumoasele motive moldoveneşti.

 

În 19 decembrie, dimineaţa, Arhi­ducele a pornit spre Vatra Dornei, unde a fost întâmpinat de toate autorităţile şi de poporul care s-a fost adunat în nu­măr mare, din largul cuprins al acestui district. Primarul din Vatra Dornei, chipeşul român Forfotă, în fruntea reprezentanţilor comunali din întreg districtul, a adresat Arhiducelui Moşteni­tor cuvinte de adâncă mulţămită pentru cinstea ce a făcut ţării şi poporului român, venind, în aceste vremi de grea cumpănă, în mijlocul lui. În numele poporului, primarul Forfotă îl încredin­ţează pe înaltul oaspe de nestrămutată credinţă către Împărat şi dinastie. Al­teţa Sa Imperială Arhiducele a răspuns următoarele:

 

„Bucuros am venit în această ţară frumoasă, urmând ordinul Maiestăţii Sale. Sunt adânc mâhnit că ţara aceasta a fost greu încercată prin evenimentele războinice. În graţia Sa nemărginită, Maiestatea Sa, în prea înaltul manifest, a hotărât calea pe care se vor tămădui rănile pricinuite de război. Aveţi deplină încredere în Dumnezeu, care va da biruinţă trupelor noastre viteze!

 

Vă mulţumesc pentru frumoasa ma­nifestare şi voi face raport Maiestăţii Sale, Prea Bunului nostru Împărat, des­pre sentimentele Domnilor Voastre de neclintită credinţă. Vă mulţămesc foarte pentru frumoasa întâmpinare”.

 

Cuvintele Arhiducelui, rostite în parte şi în grai românesc, au stârnit, la mulţimea adunată, o furtună de aplauze, izvorâte din inimile însufleţite de acest moment sărbătoresc. În urmă, Alteţa Sa, cu o afabilitate încântătoare, s-a întreţinut cu reprezentanţii co­munali, interesându-se de referinţele lor familiare, cât şi de starea econo­mică şi culturală a ţăranului român bucovinean. După aceea, Arhiducele a primit în audienţă, la Palatul de Cură al stabilimentului balnear, pe reprezentanţii tu­turor autorităţilor autonome şi admi­nistrative, care de prezent se află cu sediul în Vatra Dornei.

 

Ca cel dintâi a fost primit în audienţă Excelenţa Sa Mitropolitul Dr. Vladimir de Repta, care audienţă a durat aproape timp de jumătate de oră. Au urmat, apoi, clerul greco-ortodox, în frunte cu consistoriul arhiepiscopesc, clerul romano-catolic, reprezentanţa guvernământului ţării, în frunte cu contele Meran şi consilierii guverniali, între aceştia doi români, fraţii Dr. Erast de Tarangul şi Constantin de Tarangul, acesta din urmă prefectul poliţiei din Capitală; apoi reprezentanţii comitetului ţării, între aceştia deputatul român Aurel Ţurcan; primăria oraşului Cernăuţi, reprezentată prin primarul capitalei, deputatul Dr. Dori Popovici, şi, în urmă, celelalte deregătorii şi corporaţiuni.

 

Cu prilejul acestor audienţe, Ar­hiducele a documentat deplină orien­tare în starea de lucruri la noi, în ţară, şi a arătat un viu interes pentru tot ce priveşte Bucovina. Membrului din comitetul ţării, deputatului Aurel Ţur­can, i-a cerut amănunţite desluşiri asupra daunelor pricinuite românilor bucovi­neni pe urma invaziunii duşmane. Faţă de primarul Cernăuţilor, deputatul Dr. Dori Popovici, Arhiducele a vorbit de viile impresii ce le-a primit, în cursul călătoriei Sale, de la poporul român.

 

„Mi-au impus – a zis Alteţa Sa – chipurile frumoase şi sta­turile zdravene; l-am aflat înzestrat cu o inteligenţă rară şi mă bucur deosebit de mult că am avut prilej să cunosc mai de aproape acest popor. Am auzit adese vorbindu-se cu laudă de sentimentele patriotice ale poporului român, însă ceea ce am întâmpinat, venind însumi în ţară, întrece toate aşteptările mele. Sunt încântat de primirea ce mi s-a făcut şi voi raporta cu drag Maiestăţii Sale despre credinţa şi devotamentul acestui brav popor”.

 

„Sunt adânc mişcat – a răspund deputatul Dr. Dori Popovici – că sentimentele curate ale poporului nostru sunt întâmpinate de Alteţa Voastră cu atâta bunăvoinţă. Poporul român va fi fericit, când va afla despre răsunetul viu ce l-au produs însufleţitele lui manifestări patriotice şi rog să-mi fie îngăduit ca să aduc acestea, din ordinul Alteţei Voastre, la cunoştinţa poporului român”.

 

Alteţa Sa şi-a dat, cu deosebită afabilitate, asentimentul Său. Terminându-se audienţele, Arhi­ducele Moştenitor şi-a luat rămas bun de la mulţimea adunată, care-l însoţi, cu nesfârşite urale de „Să trăiască!”, pe când urca, cu suita Sa, în automobile, luând calea spre Bistriţa.

 

Petrecerea Alteţei Sale în Bucovina a fost ca o zi senină în vremuri de nesfârşită furtună. Ea va trece ca o frumoasă poveste în domeniul legendelor şi generaţiunile viitoare vor vorbi cu drag de mân­drul fiu de împărat, care a păşit pe aceste plaiuri şi a încălzit, cu vorbă românească, inima poporului român / V. N”.

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1


Friedrich von Mieg: Descrierea topografică și notele militare

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Despre districtul Bucovina[1]. Prin poziția sa geografică, Bucovina formează, de fapt, aripa dreaptă a Galiției și face legătura acestei țări cu Transilvania, care, înainte de includerea Bucovinei în Austria, a fost separată de un unghi geografic, care iese din Maramureș, se învecinează cu Transilvania, pe dreapta, cu Podolia imperială, în stânga, și înaintează spre Moldova și se întoarce la Galiția sau Pokuția, cum se poate vedea din harta generală atașată[2]. Distnctul Bucovina, în hartă, se întinde de la înaltul Gränzgebürg, din Transilvania, până la râul Nistru, pe o suprafață de 21 mile germane, în lățime, și de la Kutty[3], până la cofluența râurilor Suceava cu Siret, aceasta fiind cea mai lungă linie medie, de 16 mile (la noua linie de frontieră schimbată, una dintre laturile acestui triunghi, aflată la confluența râurilor Suceava și Siret), pentru că au fost cedate 6 mile pătrate din întreaga suprafață a districtului; întrucât, în ​​zonele sudice s-au cedat numai 8 și 6 mile, întreaga suprafață a acestui district se ridică la 177 mile pătrate, din care, aproape jumătate este formată din munți înalți, iar cealaltă jumătate, din dealuri și lunci. Pe lângă imensele păduri, atât lanțurile muntoase înalte, cât și zonele joase  conțin pajiști și pășuni, folosite pentru creșterea bovinelor, iar zonele joase au câmpuri arabile.

 

Populația. Acest district nu este foarte populat, existând în el trei așa-numite orașe: Cenăuți, Siret și Suceava, dintre care primul a fost principalul oraș al comandantului militar și al guvernatorului provincial, iar cel de-al doilea a fost, cândva, reședința voievozilor moldoveni, după cum o arată mănăstirile grecești, care se prăbușesc frecvent, și vechiul castel domnesc în sine; apoi și 263 de localități (26 de sate au fost returnate, la noua rectificare de frontieră). Acestea au, după numărul declarat al contribuabililor, număr care, după un recensământ exact, va crește, 14.989 familii, adică în jur de 70.000 de suflete, constând din rămășițe deznădăjduite și înfometate. Rosniacii, printre care un număr mare de emigranți din Polonia, Maramureș și Transilvania, se află în aceeași situație și sunt mai ales iobagi ai mănăstirilor grecești, deoarece restul locuitorilor țării nu sunt de fapt văzuți ca iobagi, ci ca supuși ai proprietarilor moșiilor; acum evreii încep să se cuibărească, din ce în ce mai mult, în aceste părți.

 

Mănăstirile, dintre care există un număr mare durate între lanțurile muntoase înalte, au în stăpânire o parte foarte mare a acestor zone și mai toate lanțurile montane înalte de graniță; un episcop grec își are sediul în districtul Bucovina, la Rădăuți. Dintre așa-numiții boieri sau nobili, unele dintre cele mai distinse familii din acest district au posesiuni, dar nu locuiesc la moșii, ci au conacuri în Iași sau trăiesc pe moșiile lor din Moldova.

 

Ocupații. Locuitorii Bucovinei se ocupă, în principal, cu creșterea bovinelor, ocupație pe care o consideră ca fiind dintre cele mai confortabile, în lenevia lor naturală, și consideră agricultura dificilă, astfel încât seamănă mai curând cu păstorii de vite decât cu agricultorii. Locuințele lor sunt foarte rele, iar oamenii intră în ele ca să se protejeze de vremea rea, iar adăposturi pentru vitele lor nu au, acestea trăind în aer liber, ca la tătarii nomazi, care își râd de statornicie, fiind înclinați să rătăcească și să-și părăsească ușor colibele, mergând mai departe cu vitele lor; prin urmare, ei nu cultivă niciodată mai mult decât le trebuie pentru anul în curs și mai ales fruptul lor preferat, cucuruzul, alte culturi cu greu putând fi găsite.

 

Locuitorii satelor de munte, care înconjoară pădurea Bucovinei, pe marginea ei interioară, locuind și o mare parte din ea, care se află în stăpânirea bisericilor, au avut, într-o oarecare măsură, un alt tip de asigurare a hranei, care consta în vânzarea lemnului până la granițele poloneze, în special la Snyatin, Horodenka, Salesczik și Millnitz, ceea ce a provocat deja o devastare cumplită în această frumoasă pădure. Deși acest rău a fost controlat, într-o oarecare măsură, ea necesită instrumente și mai puternice, pentru a o suprima în întregime, cu beneficiul că acești oameni se vor îndepărta de modul lor de viață leneș spre o agricultură utilă, pentru că au câmpuri excelente; pădurea este protejată de ordinele militare și provinciale, ca graniță națională închisă, înființată pentru exploatarea corespunzătoare și poate colecta sume legale pentru Aerariu.

 

Natura fructelor țării și a țării. Aerul din aceste zone este temperat și sănătos, în cele mai multe localități, în special în lanțurile muntoase, apa este foarte bună, fânețele sunt bogate și productive, solul din zonele destinate agriculturii arabile este excelent, astfel încât această regiune, dacă ar avea tot felul de locuitori muncitori, ar ajuta economia de stat și ar putea produce tot felul de fructe lăudate, deoarece deja se poate observa, pe locuri restrânse, unde locuitorii au plantat copaci, că există și un gen bun de fructe diferite, dar și o mică podgorie în Zeleneu, din strugurii căreia se face vin, dar un vin care nu atinge nici o calitate particulară.

 

Râuri și ape. Bistrița de Aur se află între râurile care curg prin acest district, celelalte fiind Moldova, Suceava, Siret, Prut și, în sfârșit, Nistrul, care constituie granița ei cea mai considerabilă. Toate aceste râuri ar putea fi folosite pentru navigația plutelor, dacă apele ar fi crescute puțin, așa cum au făcut rușii cu Bistrita de Aur, în ultimul război, când au trimis spre Siret cherestea și catarge de corăbii, de 3 picioare în diametru și 18 în lungime, plute care au ajuns chiar și la Dunăre. Plutele pote fi considerate întotdeauna ca rentabile. Primele 4 râuri sunt mai rapide, în funcție de debit, dar, pe măsură ce se apropie de izvoarele lor și, astfel, de crestele munților, au, prin multe locuri, ape mici, care sunt impracticabile. Râul Prut are foarte puține vaduri și necesită poduri și bacuri. În unele locuri, strălucirea este uniformă, care este notată și pe hartă; nu se folosesc totuși aceste vaduri, ci bacurile folosite doar în război. Râul Ceremuș, care separă cea mai mare parte a acestui district de Pokuția, este un torent de munte puternic și grăbit, așa că nu poate fi trecut ca apă mijlocie. Bistrița de Aur și-a primit numele de la aurul pe care îl transportă această apă, fără a-i culege cineva darurile. După aceste ape mai mari, râușoarele Moldovița și Dorna, ale căror debite sunt încă considerabile și, atunci când cursul lor de mijloc, nu mai pot fi traversate, precum și pâraiele Soloneț și Solca, Sucevița, Sirețelul și Derehlui nu pot fi notate drept cursuri de apă dificile. În afară de aceste ape, cele două văi mlăștinoase, Șomuzul Mare și Șomuzul Mic, între râurile Moldova și Suceava, pot fi greu traversate de cai și căruțe, fără poduri și baraje; de asemenea, în spațiul dintre Prut și Nistru, cele 2 văi, care se întind de la Verenceanca, la Mămăiești, și de la Borăuți, la Lujeni, sunt impracticabile, din cauza iazurilor și mlaștinilor lor mari, aproape conectate între ele, când se pot distruge podurile și barajele, în timpul unor operațiuni de campanie.

 

Drumurile. Lanțul muntos de graniță, care este de fapt încă legătura dintre lanțurile muntoase din Carpați, care anterior despărțeau Polonia de Ungaria, dar care separă, acum, Transilvania de Moldova, se întinde, spre nord, până la Kutti, spre creste înalte care îl înconjoară, apoi, malul stâng al râurilor Moldovița și Moldova, se întinde, cu o înălțime considerabilă, până la Capu Codrului și acolo formează, încet, poarta către acei munți, prin care singurul traseu bun continuă spre Mănăstirea Moldovița și Pojorâta, în munți; din pricina crestelor muntoase, toate celelalte rute cu căruța, care urcă din țară, cu excepția urcușului deja abrupt de peste muntele Humor și încă 2 trasee proaste, tăiate prin pădure.

 

Acești munți sunt în mare parte foarte abrupți, pietroși și sălbatici. Înălțimea lor crește, pe măsură ce se apropie de granițele Transilvaniei și Maramureșului. Coamele superioare sunt, în mare parte, goale și conțin cele mai frumoase pășuni de iarbă și fânețe, așa cum se pot observa și la poalele munților împăduriți, unde pajiștile au fost făcute prin sârguința muntenilor, și mai ales pe văile frumoase mai largi ale Dornei, ale râurilor Moldova și Moldovița, unde oamenii se ocupă cu creșterea bovinelor și a ovinelor, și nu au câmpurile cele mai puțin arabile, care încep, înainte de a se observa Capu Codrului. În rest, toate aceste 3 căi de acces sunt acoperite cu pădurile cele mai sălbatice și cu un lemn de o valoare incomensurabilă, deși constă, aproape în întregime, din molid, brad și unele pâlcuri de arin, deoarece celelalte tipuri de lemn nu sunt foarte frecvente în aceste zone. Locuințele de munte sunt mult mai bune decât cele ale locurilor din părțile de deal, pentru că și oamenii sunt mai altfel. Deoarece se spune că toate drumurile din acești munți sunt închise, potecile satisfac necesitățile vieții lor, iar pentru a practica micul comerț cu brânză, unt, piei de bovine, pe care îl au cu Transilvania, se folosesc de căruțe, ai căror cai foarte puternici și rezistenți, se găsesc în număr mare prin aceste părți, și ar putea prăsi niște cai excelenți pentru război.

 

Pădurile. Acestea acoperă cel puțin jumătate din suprafața acestui district și se pare că pădurile acestea, într-un context neîntrerupt de sălbăticie, să se fi întins de la crestele înalte ale munților, până la râul Prut, dar au fost, apoi, defrișate treptat și transformate în locuri locuibile de către locuitorii care s-au refugiat în acești munți și în vecinătatea scaunului voievodat de la Suceava, din pricina incursiunilor frecvente ale tătarilor; și în cealaltă parte a țării, dintre Prut și Transilvania, există doar 3 prelungiri ale drumurilor considerate principale, și duc, de la Suceava, pe valea Horaiț, la Rădăuți, iar de acolo la Cernăuți, restul drumului strecurându-se prin pădure, aproape nevăzut. Întinderea de la râul Brood, până la Nistru ar fi fost mai locuite, în vechime, deoarece această frumoasă întindere de pământ era apărată de pădurea Bucovinei ca de o fortăreață. Pădurile de deal au soiuri amestecate de specii de lemn, inclusiv așa-numitul lemn de refacere rapidă, dar lemnul acestor păduri constă, în cea mai mare parte, din fagi, în vreme ce pădurile muntoase au mai ales conifere și, uneori, arini.

 

Minerale. Este probabil ca în aceste lanțuri montane înalte, care conțin o varietate atât de mare de munți, să existe minereuri de tot felul; General Baron von Spleny, călătorind prin acești munți, mi-a adus nisip de aur foarte frumos, cules de pe Bistrița de Aur; la fel cum rușii, în perioada ocupației, au cercetat anumite zone mai intens, din moment ce stăpânitorul turc, cunoscut moldovenilor până acum, a făcut eforturi pentru a suprima toate exploatările din această țară. În Bucovina sunt 2 puțuri de sare, dintre care unul, lângă Vijnița, încă nefolosit, iar cealalt, la Pârteștie și în zonele din jur, își revarsă apa sărată, încă fierbând.

 

Pârâul Iacobeni poartă un fel de apă sulfuroasă, care are vapori sulfuroși foarte puternici, mai ales iarna[4]. Chiar deasupra graniței, la Șaru Dornei, se află o ruptură, care are culori galbene foarte frumoase, în nuanțe diferite, de asemenea puțin albastru; pusă în foc, această rocă provoacă mult fum de sulf. Armenii din Transilvania plătesc 6 cruceri oca de sulf, pe care o împachetează și o duc, încărcată pe o mulțime de cai, în Transilvania.

 

Articole provinciale. Așa cum am spus mai sus, suprafața districtului Bucovina este formată din văi înalte, din lanțuri montane şi din joase, primele două părți oferind cele mai frumoase pajiști și cele mai productive pășuni, alături de o imensă aprovizionare cu lemn, iar cea din urmă, cele mai excelente câmpuri pentru folosire ca teren arabil. Este foarte clar că, dacă orientarea este bine stabilită, cele două activităţi, creșterea bovinelor și agricultura, trebuie văzute ca fiind principalele componente ale utilizării acestei noi achiziții austriece, pe lângă o utilizare superioară a lemnului și deschiderea de mine.

 

Având în vedere cele dintâi, trebuie totuși luat în considerare dacă nu este suportabil să se ia în considerare întregul district, care are cea mai favorabilă situație, singur și singur (cu consumul dermic, aproape în general în creștere, mai puternic al bovinelor sacrificate și valoarea creșterii acestuia cu creșterea numeroasă dedicat cavaleriei ușoare și suplimentului anual necesar pentru aceasta) înaintea creșterii bovinelor sau dacă, în funcție de natură, se va face împărțirea și o parte din aceasta este utilizată pentru agricultură, iar cealaltă parte pentru creșterea bovinelor, spațiul dintre cuib și râul puiet, care conține o dimensiune de aproximativ 15 mile pătrate mai mult, în parte, dintre cele mai bune terenuri arabile, până la construcția de câmp și restul părții de pe malul drept al acestui râu până în Transilvania, înainte de creșterea bovinelor atât a fermierului, cât și a fermelor imperiale care urmau să fie înființate ar putea fi determinată cu avantaje extraordinare.

 

În primul caz, deci dacă se vrea să determine districtul Bucovinei să continue cu creșterea bovinelor și acesta să fie principalul obiectiv aici, există suficiente locuitori în acest district, iar ceea ce contează este o valorificare mai bună a acestei ramuri de activitate, care exportă până în Silezia, dar exportul se poate răspândi în întreg imperiul, pentru a determina înflorirea acestei zone și aducerea ei într-o situație mai bună, cât și pentru producerea abundentă de produse, apoi și pe moșiile Aerariumului Cameral (Fondul religionar, care se va constitui ca fundație imperială – n. n.) și ar putea fi asigurate cele mai înalte servicii, evitându-se bâlbâielile de până acum, în parte pentru a realiza sume considerabile de bani, care nu vor mai ieși din țară, dacă sursa exportului în țări străine ar fi blocată, cât și pentru a restabili, în această provincie, reproducția și creșterea de cai pentru cavalerie. Probabil că există subiecte suficiente și adecvate, printre vechii cavaleriști ai celui de-al doilea regiment de remontă, situat în țară, la Rădăuţi, și cu ocazia privilegiată de a aproviziona cavaleria cu un număr considerabil de cai, prin folosirea unor iepe aduse de la tătari și din Ucraina, pentru remontă cu armăsari de rasă, care ar putea fi aduşi în Bucovina pentru ameliorarea raselor de cai din această zonă. Locurile au fost alese, de mult timp, pe râurile Siret și Suceava, precum și pe pârâul Horaeţ, iar spațiul dintre râurile Siret și Suceava poate fi folosit pentru a extinde pajiștile, precum şi pădurile de la Presecăreni, care nu sunt utilizate în scopuri militare sau provinciale, în apropiere de Frătăuţi.

 

Dar se doreşte aprovizionarea mai ușoară a trupelor din districtul Bucovina, trebuie încurajată şi agricultura, care ar pune pe locuitorii țării într-o poziție mai bună, iar trupele din acest district ar avea suficiente produse pentru a se hrăni, fără să dăuneze comerțului exterior; în opinia mea, încurajarea agriculturii ar trebui făcută cu locuitorii țării.

 

Modul de hrănire a trupelor, care sunt în prezent situate în districtul Bucovina, a fost, până acum, foarte dificilă, deoarece nu se produce o recoltă de rezervă în aceste zone și, prin urmare, tot necesarul trebuia adus de departe, cu multe costuri și probleme. Generarea de cereale în această zonă ar putea ajuta.

 

În plus, mi se pare că mai există un mijloc pentru a facilita această producţie sau pentru a crea aici rezerve de stoc, care constă în comerțul cu sare și cereale cu o mare parte din Ucraina și din Podolia. Locuitorii acestor provincii vin, în fiecare an, în zonele muntoase Kutti, Kossow, Peszinizin, Delyatin, la Szalulj, în Galiţia, unde își schimbă cerealele pentru sare din fabricile de sare. Întrucât cel mai înalt factor de decizie, conducătorii camerali din Sambor și Drohobytz, au rezerve de sare considerabile, acestea, dacă nu sunt folosite în altă parte, ar putea fi trimise, cu plutele, pe Nestru, către Szaleszik, de acolo către Jucica, unde a fost înființat un depozit, sub supravegherea slujbaşilor imperiali, care ar putea aranja schimbul acestei sări cu cereale ucrainene, la fel cum plutele ar putea fi, apoi, vândute foarte bine ca trunchiuri de lemn.

 

Singura modalitate de a face acest lucru ar fi să folosiţi o cale moderată pentru stabilirea acestui comerţ. Comerțul cu sare nu va păgubi aprovizionarea locuitorilor din munți, care nu au agricultură și trebuie să-şi procure cele necesare, schimbând sarea pentru cereale, şi nici pe proprietarii acestor puţuri de sare nu îi va face să sufere prea multe daune în veniturile lor, care pot fi atraşi să-și combine comerțul particular cu sare cu comerţul imperial și ar accepta ca toate rezervele lor de sare să fie trimise la Jucica, pentru schimb în regia imperială consacrată.

 

Folosirea lemnului. Lemnul poate fi încă un produs foarte rentabil în districtul Bucovina, dacă doar o singură comandă forestieră, bine organizată, ar funcţiona în această regiune bogată în lemn, a cărui folosinţă este limitată la lemnul de foc și la lemnul de construcție, pe lângă lemnul care este ars pentru potasă în gropi, ar putea să trimită lemnul la Constantinopole, pe apă, după instalarea unor gatere, cu care s-ar putea realiza mai multe utilizări benefice. Așadar, vreau doar să notez că, în zona înaltă de munte, care începe de la graniţa dintre districtul Bucovina şi Pokuţia, până la cel de la Triplex Confinium, în care se întâlnesc graniţele Marmureşului, Moldovei și Transilvania, multe mii de bușteni de lemn, parțial spălaţi de vânt, parțial în mult prea îmbătrâniţi, pentru transportul lor cel mai avantajos, cu plute, fiind necesară o inundație bine îngrijită a râului Ceremuş, dar şi a altor pârâuri mici, ar oferi cursul de apă pentru a transporta buştenii în localităţile puternic populate Snyatin, Horodenka și în o mare parte din Pokuţia, care au rămas fără păduri.

 

Aceste părți superioare ale munţilor nu au nevoie de nici un fel de protecție, având în vedere intențiile militare; mai mult, din exploatarea forestieră bine organizată rezultă mai multe pășuni și fâneţe, pentru creșterea bovinelor, astfel încât toată folosinţa lemnului să poată fi făcută cât mai bine pentru munţii Aerariului Cameral; având în vedere frumoasa pădure Bucovina (Codrii Hotinului sunt numiţi şi astăzi Pădurea Bucovinei – n. n.), de lângă pădurile Ţeţina și Spaske, aceasta are o natură complet diferită, care determină nevoia înlocuirii fostei păduri cu puiet, produs în pepiniere naționale închise, astfel încât utilizările camerale să fie preferate, astfel încât, avându-se în vedere regenerarea, ar trebui să se facă mai întâi o regenerare puternică a pădurilor Ţeţina și Spaske, care este cea mai apropiată de malul stâng al Prutului, din pădurea Bucovinei, iar cea din restul satelor, dintre Prut și Nistru, împreună cu o parte a Podoliei imperiale despădurite, vor fi aprovizionate cu lemne de foc și cherestea.

 

Pentru a se atinge intențiile utile, menționate mai sus, este absolut necesar să se introducă regulamente forestiere bune, să se stabilească o exploatare forestieră regulată și să se angajeze un oficial forestier iscusit și activ, împreună cu brigadierii și pădurarii necesari în ambele păduri numite, iar oficialul forestier ar trebui să provină, probabil, din armată. Trebuie făcută cunoscută direcţia care trebuie conservată în orice moment. Conform cunoștințelor mele, eu aş face în Sadagura reşedinţa unui brigadie silvic de raion, cu 2 pădurari, un brigadier şi 2 pădurari la Verbouţi, un brigadier și 2 pădurari în Palamutka[5], un funcționar forestier, cu 2 pădurari pentru a supraveghea pădurea Bucovinei (a Hotinului, aşa cum am precizat – n. n.) și, în sfârşit, la Hliniţa, un brigadier și 2 pădurari, toţi anganjați pentru pădurile Ţeţina și Spaske. Acest personal ar fi suficient pentru a întreține şi a exploata bine pădurea și s-ar obţine şi o sumă considerabilă de bani pentru vistieria statului.

 

În plus față de această creație și îngrijire specială, frumoasa pădure de graniță, care este expusă unei devastări totale, nu poate fi salvată de intențiile militare, câtă vreme întrebuințările camerale sunt retrase, așa cum se poate observa în cazul devastării pădurii de la Sadagura.

 

Minele. Până acum, din cauza diversității ocupațiilor mele şi din cauza poziţionării locurilor reale, unde există urme, nu am reușit să obțin încă informații mai precise despre ele, astfel încât nu pot decât, așa cum am menționat mai sus, să spălați aurul, care este adus de Bistriţa de Aur. Cu toate acestea, dacă forul cel mai înalt ar fi dispus să facă câteva încercări în acest sens, unii mineri iscusiți ar veni din Transilvania; și, având în vedere baştina lor și diversele facilităţi de la generalul baron Spleny, și armenii din Suceava ar putea primi mai multă încurajare.

 

Comerţul. Pe lângă obiectivele de provincie, menționate mai sus, mai trebuie să adaug câteva. Îmi pare trist să văd frumosul râu Nistru și puietul de peşte considerabil, care curge atât de leneș și de idilic. Nistrul scaldă o mare parte din cele două țări, în special Polonia și Moldova, unde nu există industrie sau fabrici și, prin urmare, este necesar să fabricați tot ce este necesar străinilor. Alt râu curge prin întreaga Moldova şi se varsă, la Galaţi, în Dunăre, iar de aici, în Marea Neagră, facilitând comunicarea până la Constantinopole, iar asta ar trebui să ne încurajeze să îl folosim.

 

Las evaluarea acestui subiect într-o perspectivă mai profundă asupra comerţului și vreau doar să remarc faptul că Moldova ne oferă un stoc mare de lână de oaie, care poate ajunge dintr-o colibă într-o fabrică, prost mobilat, precum cea, de până de curând, de la Szaleszik, unde am găsit pânze la 2,5 florini, un preț foarte mic şi  care, cu multă grijă, ar putea fi probabil condus și îmbunătățit mult mai mult, dacă fabrica ar fi într-un loc din Bucovina şi ar fabrica pânze de lână, de lenjerie și altele asemenea. În afară de aceasta, în timpul șederii mele în aceste zone, am văzut diferitele tipuri de mărfuri comerciale, pe care negustorii din Iaşi le primesc de la Leipzig în fiecare an, şi nu mă refer numai la bunuri necesare, ci și la cele legate de lux, și sunt sigur că, anual, s-ar obţine pe ele minimum 400.000 ducaţi, pentru că aceste mărfuri se vor răspândi, apoi din Iaşi, în toată țara și până la Constantinopole. Întrucât ruta de la Iaşi la Viena este mult mai scurtă decât cea până la Leipzig, iar negustoria, pe ruta anterioară, este supusă unui număr atât de mare de taxe tranzit prin diferite țări, mi se pare că această acțiune nu ar trebui să fie foarte dificilă Să direcționeze produsele direct spre Viena sau, prin stabilirea unor înţelegeri, cu fabricile vieneze din Snyatin sau Szaleszik, care locuri au o poziție excelentă, pentru a aduce avantaje considerabile, deoarece mărfurile menționate ar putea fi transportate spre partea de sud a Polonei şi în Moldova cu ajutorul râurilor Nistru și Prut, pe primul, cu vehicule plate, pe al doilea, care are o adâncime medie, dar uniformă, cu alte plute, mai mici.

 

Note militare. La fel cum am afirmat, la început, că Bucovina formează aripa dreaptă a Galiţiei și leagă această provincie de Transilvania, Maramureşul fiind învecinat în întregime cu o mică parte a Transilvaniei, cu aripa dreaptă, și mai ales cu Pokuţia, aproape că granițele naționale ale Austriei au fost foarte îmbunătățite, asigurate și de avantajul esențial al unei comunicări atât de necesare cu Transilvania, prin care trupele acestor țări se pot sprijini reciproc, ceea ce este un obiectiv, având în vedere situația naturală a acestor țări, de maximă importanță, cu atât mai mult, cu cât este necesar, din moment ce nu mai avem un drum de acces spre Pasul maghiar Vereczker, până pe culmea acestor granițe, pe o distanță de 25 de mile germane, și sunt, prin urmare, întrerupte atât de evident, încât expansiunea fericită a statelor cezaro-crăieşti asupra acestui unghi proeminent, din toate punctele de vedere, dar mai ales util intențiilor militare, ar trebui să fie luată în considerare ca un caz de revoluție împotriva diferitor vecini. Bucovina se învecinează cu Moldova, ţară aflată sub protecția Turciei, tenitoriul turcesc din apropiere al Hotinului, şi cu Galiţia, aflându-se la doar aproximativ 40 de mile de granițele Imperiului Rus. După vecinii mai apropiați vin tătarii, nu foarte îndepărtați, care adesea răspândesc pârjolul și devastarea în aceste zone prin raidurile lor, dar nu vor mai merita multă atenție, deoarece constituția lor s-a schimbat și invaziile de acest tip au încetat. Pentru a apăra în mod corespunzător Bucovina și o forță mică, dar bine antrenată, administrată și susținută, ar putea fi suficientă.

 

Având în vedere operațiunile de amploare, trebuie remarcat faptul că turcii nu au foarte multe șanse să își implice armele într-un război nou, ci mai degrabă operațiunile lor se vor concentra doar pe granițele din vecinătatea Dunării, iar dacă vor pierde acele teritorii, turcii vor putea fi determinaţi, prin promisiuni sau intrigi, să se retragă, mai ales că, în acest moment, proviniantul din Moldova pentru numeroasele lor trupe de cavalerie şi resursele de sacrificare de vite, pentru hrana armatei lor la graniță au de suferit, iar armura puternică a Hotinului, în imaginația lor, nu-i mai poate apăra în conflictele puternice cu vecinii nemulțumiți și de intrigile unor alte puteri interesate.

 

Într-un caz sau altul, adversarii noștri, ale căror cetăţi din Hotin și Kaminick, sunt la fel de periculoase ca nişte cuiburi de viespe, ar putea să folosească cetăţile acestea drept capete de pod împotriva noastră și de aici apare necesitatea de a ne opune acestor posesii de cetăţi. Ce vreau să ating este că dacă alte intenții sau obligații politice similare, datorate acestei noi achiziții, districtul Bucovina, nimic nu ne împiedică să întărim Mănăstirea Mămăieşti şi înălțimile de pe malul drept al Nistrului; în afară de acestea, ar trebui să se întărească Sniatin, despre care voi spune mai multe în cele ce urmează. Dacă mă pot extinde și la celelalte puncte de graniță mai îndepărtate a Galiţiei, care sunt avantajoase aici, mi se pare că, în funcție de cel mai înalt nivel de autoritate în ceea ce privește punctele de frontieră, trebuie întărite, în această nouă provincie, punctele Ockopi, Brodi, Samosce, care ar forma un Cordon foarte avantajos.

 

Având în vedere obiectul de mai sus, și anume un posibil plan conceput de inamic împotriva acestei aripi drepte, vreau să vizualizez acest district din două puncte de vedere, ca într-un război defensiv și ofensiv, și să îl defalc în funcție de cunoștințele speciale pe care le am despre aceste zone, o vizualizare în care prima diviziune va conține dezavantajele intrării inamice în aceste zone, a doua, o idee generală a apărării acestor zone, și a treia, avantajele acestui unghi proeminent, Bucovina, într-un război ofensiv, împreună cu câteva comentarii.

 

Dezavantaje ale unei intrări inamice. Acestea pot deveni esențiale și semnificative, în funcție de dimensiunea și puterea armatelor inamicului și de intențiile sale. Este deosebit de important să luăm în considerare dacă inamicul încearcă să pătrundă aici doar cu un singur corp sau se agite, pe partea stângă a Nistrului, cu toată puterea sa și atacă cu un singur corp, care să efectueze o diversiune, sau dacă acest plan de operare s-a făcut pentru a folosi forţele împotriva aripii drepte, din această parte a Nistrului și cealaltă, de pe malul stâng, împotriva Galiţiei.

 

În primul caz, când doar un singur corp încearcă să pătrundă aici, ceea ce presupune concentrarea trupelor în această zonă, corpul acesta ar putea avea intențiile și consecințele tăierii comunicării noastre transilvănene, de a intra în posesia acestui frumos șir de munţi, cu excepția oraşului Stanislau, pe care l-ar putea devasta, și apoi s-ar retrage, atunci când trupele noastre vor contraataca și vor avansa din diverse direcţii. Dar dacă corpul de armată nu a ajuns prea departe, şi ar fi greu pentru un corp, dacă nu este considerabil, să ajungă cât mai departe de locul pe unde a trecut Nistrul, pentru că tot mai mulți dintre apărători l-ar împresura ca pe o balenă (? – semnul întrebării rezumă nedumerirea lui Polek – n. n.), Stanislau, cu unele îmbunătățiri, poate fi asigurat împotriva unui atac uşor, iar acest corp ar trebui să fie preocupat de spatele său, dinspre Transilvania, și de trupele care pot veni din Potolia imperială.

 

În celălalt caz, când un corp urmează să se răspândească și să se spargă aici, în timp ce armata principală inamică ne oprește puterea pe malul stâng al Nistrului, în aşteptare sau chiar în contraatac agresiv, această încetinire ar putea fi o operațiune solidă, cu consecințe substanțiale pentru intenție. În cazul comunicării închise cu Transilvania, un astfel de corp ar fi serios în avantaj; flancul său stâng ar fi acoperit de munți, iar dreptul, de Nistru. Potrivit planului, atunci când aceste trupe avansează pe malul drept al Nistrului, zonele Podoliei Imperiale și Pokuţiei, din partea stângă, ar fi cucerite în același mod; Stanislau ar încerca să îl păstreze, ca să-și înființeze depozitele acolo și apoi, ca să beneficieze de înălțimile care domină la Hallicz, ar trece Nistrul şi s-ar uni cu armata principală sau ar încerca să amenințe Lembergul. Ș. a. m. d.

 

NOTĂ: Cum materialul maiorului Mieg contiuă tot cu astfel de sfaturi strategice, întrerup aici traducerea, deși bătăliile Hotinului de mai târziu i-au confirmat pe deplin presupunerile.

 

Podul moldovenesc de peste Prut

 

[1] Mieg, Friedrich von, Topographische Beschreibung und militärische Anmerkungen, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 11-

[2] Această hartă o are Dr. Werenka publicatî ca anexă la Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich (Topografia Bucovinei la momentul achiziției sale de către Austria), Czemowitz 1895.

[3] Localitate în Galiția.

[4] Prin urmare, această apă este numită Puciosul, de la pucioasă, adică sulf.

[5] Localitate în Basarabia, din ţinutul Hotinului.


Bucovina, notele militare ale maiorului Friedrich von Mieg

 

Printre bărbații cărora li s-a acordat un loc deosebit de onorabil în istoria Bucovinei se află Friedrich von Mieg[1]. Acest merituos ofițer austriac a fost, în 1772, în calitate de căpitan al personalului general, însărcinat cu ridicarea stâlpilor de frontieră din sud-estul Galiției. Chiar și atunci a găsit granița pocuţio-moldoveană, care mergea de la Nistru la Prut, „pe câmpiile întinse, pe o linie de nerecunoscut” [2], ceea ce era foarte nefiresc și extrem de dezavantajos. În această convingere a fost întărit de experiența pe care a avut-o în toamna anului următor.

 

La sfârșitul lunii iunie 1773, împăratul Iosif al II-lea a venit în Galiția, din Transilvania, prin Ungaria. În Transilvania făcuse planul de a stabili o legătură mai bună între această țară și Galiţia nou dobândită, prin partea de nord a Principatului Moldovei, adică Bucovina, care trebuia achiziționată; Mieg, împreună cu colonelul Regimentului 2 de Infanterie Valah (grănicerii năsăudeni – n. n.), Karl Baron von Enzenberg, cu un alt ofițer și cu doi subofițeri, au fost trimiși în zona prevăzută pentru imediată acaparare pentru a o cunoaștere cât mai precis. Pe 9 August, împăratul a ajuns în orașul galiţian de frontieră Sniatyn pe Prut. Aici a primit raportul de recunoaștere al lui Enzenberg[3]. Conform acestui raport, confiscarea Bucovinei este nu numai avantajoasă pentru monarhia noastră, ci și ușor de pus în aplicare[4]. Nu este de mirare că granița de sud-est a Galiţiei, pe care împăratul, în acele zile (din 9 până în 12 august), a vizita-o în amănunţime, nu-i făcuse o impresie plăcută. Cert este că, la scurt timp după aceasta, căpitanul von Mieg a primit ordinul, de la Comanda generală galiţiană, de a cartografia imediat districtul de frontieră al Moldovei, între râurile Nistru și Prut[5].

 

Imediat după sosirea sa la graniță, Mieg s-a dus, de la Sniatyn, la Cernăuţi. De acolo, a călătorit pe marginea vestică a așa-numitei Păduri a Bucovinei, din creasta montană cu fagi, întinsă, de la Prut, prin apropierea Cernăuţilor, în direcția nord-est, spre Nistrului, către Hotin și apoi spre Kamieniec Podolski, de unde se întoarce la Hotin și apoi „pe drumul de țară”, spre Horodenka (în Galiţia). Deși a urmărit doar scopul acestei „însărcinări”, de a-şi forma o „idee” generală asupra acestor zone, el a realizat o „hartă generală” chiar atunci și, în plus, „în acest atât de scurt timp și în pofida neîncrederii particulare”, Comandantul Hotinului a permis planuri speciale pentru această regiune. La 17 septembrie 1773, Mieg a prezentat o copie a hărții generale Comandamentului general galiţian, în timp ce, tot atunci, într-un raport detaliat, scris la fel cu cel al colonelului Enzenberg, a oferit argumente despre marile avantaje ale unui avans al „frontierei de altădată, de nerecunoscut și nenaturală” până la acel moment, de la linia indicată de el, până la Pădurea Bucovinei și Prut. „Landul”, a spus el, „s-ar apăra cu ușurință împotriva unei invazii inamice, ar fi blocat împotriva ciumei și ar împiedica emigrarea. Întinderea pe care pârjolurile au dezbrăcat-o de lemn, de la Horodenka la Holtz, ar putea fi folosită pentru creșterea animalelor ar putea fi extinsă, prin acapararea acestui adevărat depozit de fân, în condiţiile operațiunilor actuale (războiul ruso-turc 1708-1774); în timpul iernii, după încheierea campaniei, o serie de regimente de cavalerie rusești obişnuiesc să se retragă şi să trăiască în zona Hotinului. Mai mult decât atât, ocuparea punctuală a ţinutului, în funcție de avantajele ei, ar fi excelentă, dacă s-ar transforma respectabila fortăreață într-o citadelă împotriva a două țări, care nu pot oferi niște cetăți teribile” [6].

 

 

Două luni mai târziu, la 23 decembrie 1773, Mieg a continuat să raporteze Comandamentului General că „a promovat cel mai înalt serviciu” și „a ieșit din drum, pentru a aduna știri despre regiunea Moldovei care urma să fie ocupată”. Așadar, el a fost cel „de la care țăranii au aflat că, încă de la început, graniţa polonă a fost dincolo pe spaţiul menționat (adică pe spatele Pădurii Bucovinei)”. Întâmplător, evreii i-ar fi arătat „o piatră de delimitare, care încă exista cu adevărat la Fontina Sauki[7], iar unii boieri, a căror încredere o dobândise, ar fi „recunoscut” că „întregul district Cernăuţi și Suceava ar fi fost parte a Poloniei”, iar „unul dintre ei, Strischka (Stâşca – n. n.), îi dăduse, pentru promisiunea unei recompense și păstrarea secretul numelui său faţă de ruși și turci, un uric de donație al regelui Johann Sobieski a satului Piedykoutz (Piedecăuţi – n. n.), din raionul Cernăuți”, donaţie rămasă pentru o perioadă scurtă de timp. La sfârșitul acestui raport, Mieg repetă avantajele preluării acestei țări. De această dată, ca graniță, el propune un reper „general” de la Okoy (pe Nistru), via Cernăuţi, Siret și, de acolo, până la Borgopasse (Pasul Bârgău sau Tihuţa – n. n.) din Transilvania, și promite să detalieze, în continuare, aceste avantaje, în „descrierea sa militară, care va fi trimisă”[8].

 

Rapoartele lui Mieg despre natura Bucovinei, precum și datele istorice pe care le-a dezvăluit, confirmând cercetările efectuate, în același timp, de baronul von Seeger, „pentru a demonstra pretențiile legale austriece faţă de această țară”[9], nu au fost fără influență asupra intențiilor împăratului. Acest lucru este evidenţiat de faptul că Iosif al II-lea, prin emiterea ordinului din 4 ianuarie 1774, a blocat provizoriu amplasarea vulturilor austrieci la „nou numita graniță a Pokuţiei”, atât timp cât în ​​vecina Moldovă trupele ruse s-ar abține să facă acelaşi lucru, dar urmau să fie amplasate imediat după ce rușii vor părăsi Moldova, acesta fiind primul pas decisiv spre acapararea Bucovinei, idee pe care căpitanul von Mieg a exprimat-o şi, drept mulţumire, împăratul l-a numit maior[10].

 

La 6 martie 1774, împăratul a modificat ordinul, menționând doar că în Pokuţia nu numai că nu a fost ascuns vulturul, ci s-a „săpat un drum, prin nivelarea grămezilor de graniţă cu adevărat existente, granițele nedecise urmând să fie lăsate acolo”, iar Mieg va cartografia „noul teren” din Moldova, care va fi inclus în Austria cât mai curând posibil, în primăvara următoare[11].

 

Înainte ca Mieg să-şi fructifice munca, l-a întrebat pe comandantul general dacă nu ar fi posibil ca, „sub pretextul unei reasamblări”, 30 de ostaşi, conduși de un ofiţer, să fie mutaţi, de la Sniatyn, la Cernăuţi, și a doua divizie de trupe, de la Horodenka, la Preworodek (pe Nistru, vizavi de Okopy). Aceste trupe, a explicat el, nu numai că vor promova cartografierea, dar vor proteja și populația Bucovinei împotriva atacurilor rușilor și le va folosi, „mai târziu și pentru posesia viitoare”[12]. Împăratul a aprobat imediat această propunere; el și-a dorit doar ca maiorul să „înțeleagă” că, atâta timp cât nu au părăsit Moldova, rușii nu numai că nu au pus obstacole în calea lor, ci mai degrabă au încercat, în toate modurile posibile, să păstreze bunăvoința Austriei, și mai ales Mieg trebuia să se străduiască pentru a câștiga aprobarea ofiţerilor ruşi pentru ca el și trupele sale să poată face harta[13].

 

 

Cartografierea era în plină evoluție, când, într-o zi – era sfârșitul lui iunie sau începutul lunii iulie 1774 –  generalul comandant al Galiţiei, Mareşalul de Câmp Baronul von Ellrichshausen, a ajuns incognito în Bucovina. El a călărit, împreună cu maiorul von Mieg, prin district, timp de cinci zile. Obiectivul său principal s-a concentrat pe comunicarea care trebuia stabilită între Galiția și Transilvania. Era de părere că acest lucru ar trebui realizat prin „următoarea intrare în munții Moldovei”, adică, din Suceviţa, prin Moldoviţa, iar Hess investiga doar „calea dură”, propusă de Mieg, care leagă aceste două provincii. Rapoartele lui Mieg au oferit mărturii din teren şi convingerea că dorita comunicare, deci cordonul care trebuia tras, trebuia să fie mutata mai spre sud[14].

 

La 17 iulie 1774, s-a încheiat, în sfârșit, pacea între Rusia și Turcia. Când vestea acestui eveniment a venit la Lemberg – ştirea a fost trimisă de locotenentul de câmp Vincenz Baron von Barco, care a participat la război ca voluntar în armata rusă – Mieg, care anunțase, cu puțin timp înainte, că va finaliza cartografierea până la sfârșitul lunii august, a primit ordin să accelereze lucrările în toate modurile posibile și să aibă grijă de el însuși şi să se mute la Cernăuţi, „pentru a monitoriza atât plecările rușilor din Moldova, cât și atitudinea supuşilor moldoveni”[15]. O astfel de poruncă nu ar fi fost necesară pentru a inspira râvna maiorului; la vremea aceea, el plecase atât de departe și a făcut o plimbare la Iaşi, pentru a afla dacă sau când armata rusă va traversa Dunărea și cât va dura şederea lor în Moldova[16]. De ce mare respect se bucurau maiorul von Mieg în faţa superiorilor săi pentru misiunea asumată se va vedea în scurt timp după aceea.

 

Întrucât granița de est a Galiției era încă în litigiu, autoritatea vieneză nu a făcut nici un anunț la St Petersburg asupra intențiilor sale cu privire la Bucovina; fusese sfătuită să obțină permisiunea de a ocupa țara, prin medierea baronului Barco, mai de grabă de la liderul armatei ruse, Mareșalul conte Romanzow. „A existat o oportunitate foarte naturală de a face acest lucru. Întrucât baronul Barco fusese voluntar în armata rusă, mult timp, în subordinea Mareșalului Romanzow, și fusese tratat de acesta cu multă prietenie, fericire și ospitalitate”, Barco considera „inevitabil, din cauza celei mai înalte poziţii, să-i dăm contelui Romanzow”, așa cum făcuse regele prusac, cu mult timp în urmă, „cea mai înaltă venerație”. Această „venerație” a constat dintr-o casetă încrustată cu diamante și 5.000 de ducați, iar un ordin al prințului Kaunitz cuprindea instrucțiunea că Barco „ar trebui să fie trimis în Moldova”, fiind un ofiţer modest, priceput și cunoscător, care a învățat circumstanțele locale ale districtului bucovinean[17]. Alegerea a căzut cu atât mai mult asupra lui Mieg, cu cât el elaborase „planul”, iar rapoartele sale conţineau instrucțiunile care trebuiau incluse[18].

 

Așa cum era de așteptat la Viena, Romanzow a permis ca noua linie de frontieră între Pokuţia şi Moldova să fie ocupată imediat, iar după plecarea sa de la Iaşi, ​​anunțul a fost „suspendat” acolo. Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[19]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[20]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[21]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[22].

 

Imediat după ocuparea Bucovinei, negocierile au fost inițiate, din cauza încredințării lor formale, de către Poartă prin nunţiului austriac din Constantinopol, Franz Baron von Thugut. La jumătatea lunii martie 1775, acestea erau atât de avansate, încât Turcia nu numai că s-a oferit să ordone o comisie de rectificare a frontierei, care să-şi înceapă imediat activitatea, dar a recunoscut „provizoriu” că Poarta trebuie să cedeze Înaltei Curți (vieneze) partea din Moldova, atâta cât va fi necesară pentru realizarea unei comunicări adecvate”[23].

 

Împăratul Iosif a dorit ca granițele de pe Nistru să înceapă la Preworodek. Cu toate acestea, la 27 martie 1775, l-a însărcinat pe contele al Hadik, președintele Consiliului de război, să dea comandantului general galiţian ordinul că el, împăratul, doreşte „cea mai precisă indicare a părții Bucovinei” la care Austria ar putea renunţa, cu cel mai mic dezavantaj, pentru a obține acordul prietenos de la Poartă pentru rest, dar în așa fel, încât comunicarea dintre Transilvania și Galiția să nu fie întreruptă sau îngreunată prea mult, inclusiv granița Pokuţiei să rămână cu o asigurare suficientă”.

 

Apoi Mieg a solicitat o nouă aprobare planului, venind la Lvov special în acest scop. Mieg a spus, în „sugestia lui supusă”, că locul cel mai înalt, înălțimile Preworodok, care domină zona fortului Okopy, precum şi părțile dintre aceste înălțimi și pârâul Răchitna, puteau fi returnate ca fiind „deja foarte ruinate” și dificil de apărat. Acest lucru ar însemna că linia noastră de apărare ar fi mai concentrată și ar ajunge la toată frontiera „o linie mai șic” [24].

 

Acest raport abia ajunsese la Viena, când împăratul și-a anunțat decizia. El i-a numit pe feldmareşalul-locotenent Baron von Barco şi pe maiorul Mieg comisari de frontieră și a identificat principalele puncte ale instrucțiunii, care trebuie indicate de Consiliul de Război al Curții și de Cancelaria de Stat. Preworodek trebuie returnat numai în caz de urgență, dar nu şi Rohatin[25].

 

La 7 mai 1775, convenția de delimitare a graniţei a fost încheiată. Acesta enumeră cele mai importante localităţi de frontieră din Transilvania, până la Cernauca. Din acest punct, până la Nistru, granița a rămas deocamdată indecisă; doar atât s-a stabilit, că Hotin și zona din apropiere trebuie să rămână ale Turciei. Comisia de reglementare a frontierei și-a rezervat determinarea precisă a liniei de delimitare[26]. La sfârșitul lunii mai, Poarta a numit comisarul său, pe supraveghetorul construcțiilor Tahir Mehmed Aga. Faptul că acesta din urmă a trebuit să acționeze singur a determinat Curtea vieneză să se mulțumească şi ea cu un singur comisar. Pentru aceasta Barco a fost ales, datorită rangului său înalt – a fost și proprietarul unui regiment de husari și Cavaler al Ordinului „Maria-Theresia”; cu toate acestea, maiorul von Mieg și secretarul comisiei, Bernhard von Jenisch, în conformitate cu instrucțiunea, trebuiau să lucreze împreună cu Barco şi să aibă grijă ca toate incidentele consiliului lor consultativ să fie respectate și e comisarul turc. Mai mult, înainte de plecarea sa de la graniță, a fost chemat la Viena, pentru a-i oferi împăratului explicații mai detaliate ale localităților prin care trece graniţa actuală” (adică precizarea punctelor de graniță[27]).

 

Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[28]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[29]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei.

 

Odată cu finalizarea demarcării, principala activitate a lui Mieg în Bucovina se încheie. În general, se știe foarte puțin despre celelalte aspecte ale vieții sale. Trebuie menționat aici doar că Mieg a fost promovat locotenent-colonel, în 1779, și a murit, cu acest grad, în Galiția, în 1783.

 

Bucovinei Mieg i-a dedicat o frumoasă descriere, bazată pe trei ani cunoaştere, dar şi pe observațiile făcute în iarna anilor 1775/76, descriere care este o adevărată reflectare a stării în care se afla Bucovina, atunci când a fost preluată de la Poartă. Din păcate, azi există doar o copie. Aceasta se află, sub indexul Arh. 3, Kast. 12, Env. VI a k. k. Arhiva de război din Viena.

 

La reproducerea memorandumului, am omis doar virgulele de prisos și consoana c, folosită pentru a consolida k (de exemplu, în lincks – lingurițe, Stärcke – amidon etc.), am urmat o regulă consistentă, în ceea ce privește marile saloane, și am făcut unele greșeli de ortografie care atrag atenția ( p. 11, „geraumen” în „genauen”, p. 12., „Land” din „Rand”); pe de altă parte, nu am schimbat nimic în comentariile atașate planurilor, deoarece Mieg le-a scris singur.

 

În cele din urmă, îmi iau libertatea de a saluta pe directorul k. k. Arhiva de război, Dpmnul Feldmarschall-locotenent L. Cavaler von Wetzer, căruia am a-i mulțumi pentru că mi-a trimis manuscrisul.

 

 

[1] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[2] Werenka, Bukowinas Enstehen und Aufblühen (Archiv für österr. Geschichte, Bd. 78, Wien 1892, Beilage III – Apariția și înflorirea Bucovinei (Arhiva pentru Istoria Austriei, Vol. 78, Viena 1892, Suplimentul III

[3] Polek, Joseph’s II. Reisen nach Galizien und der Bukowina (Călătoria lui Iosif al II-lea în Galiţia şi Bucovina). S –A aus dem Jahrbuch d. Bukowin. Landesmuseums III 1895, pp. 2 şi urm.

[4] Acest raport se intitulează: „Vond und aus der Bucowina. Im September 1781”, în Schlözers Staats-Anzeigen, Bd. I. Heft 1, pp. 38 şi următoarele:, Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876, pp. 488-496. Un extras din acesta poate fi găsit în Polek, Acapararea Bucovinei de către Austria (Erwerbung der Bukowina durch Oesterreich), Cernăuţi 1889, pp. 14-20.

[5] Werenka, op. cit., p. 18.

[6] Ibidem.

[7] Fontina (izvor, fântână) Sauki, nu departe de originea pârâului Onut, care se varsă în Nistru.

[8] Werenka, Supliment JH.

[9] Werenka, Suplimentele II și XIII.

[10] Ibidem, Supliment VI.

[11] Ibidem, Supliment XV.

[12] Hadik către Hofkriegsrath, ddto. Lviv, 25 aprilie 1774; la Werenka, Supliment XIX.

[13] Comentariu cu privire la depunerea Consiliului de război al Curții din 3 mai 1774; la Werenka, Supliment XX.

[14] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[15] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[16] Mieg către Ellrichshausen, Czernowitz, ă 4 august 1771. (Ibidem, Supliment  XXVII.).

[17] Kaunitz către Maria Theresia (Ibidem, Supliment XXX.); Werenka, Supliment XXVIII.

[18] Werenka, Supliment XXVIII.

[19] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.

[20] Werenka, Supliment L şi LI.

[21] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.

[22] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.

[23] Werenka, Supliment LXXXV.

[24] Werenka, Supliment LXXXVI.

[25] Comentează prelegerea Consiliului de război al Curții din 15 aprilie 1775; Werenka, Supliment LXXXVIII.

[26] Neumann, Recueil des Traites et Conventions conclus par l’Autriche, Tomul I, nr. 84 și Hurmuzaki, op. cit., Nr. XCV.

[27] Kaunitz lui Thugut, 3 august 1775; Documentele lui Hurmuzaki, Tom VII. Nr. CXVI.

[28] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[29] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.


Bucovina, într-o carte americană din 1828

 

Mare bucurie pe capul meu, dimineaţă, când dau peste o carte despre Austria, publicată în America anului 1828 de Frederick Shoberl, carte în care Capitolul XII, The Bukowina, mă făcea să sper în niscaiva mărturii inedite, pe care să încerc să le smulg din uitare, în beneficiul contemporanilor mei. Prin urmare, mă apuc de tradus capitolul cu pricina şi constat că am mai citit chestiile astea undeva, dar, până să mă dumiresc şi unde, traduc şi inserez, unde e cazul, câte o notă a mea, cu precizări, în paranteze.

 

În prefaţa cărţii „Austria; containg a description of the manners, customs, character and costumes of the people of that empire”, deci „Austria; cuprinzând o descriere a manierelor, obiceiurilor, caracterului și costumelor oamenilor din imperiul respectiv”, Frederick Shoberl simula un autorat responsabil, în ciuda faptului că lucrarea nu era decât un plagiat, deci nici măcar o compilaţie incompletă, a textelor albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.

 

Tot în prefaţă, Frederick Shoberl spunea, făcându-mă să-l iau în serios, că, „la întoarcerea paginilor acestei lucrări, unii cititori ar putea fi surprinși să constate că o proporție atât de mare din gravuri aparține uneia dintre țările care compun imperiul austriac”, respectiv Ungaria, cu toate provinciile din preajmă, aflate de fapt sub dominaţia austriacă, şi că rostul acestei cărţi, de iluminare a Americii anului 1828 asupra obiceiurilor, manierelor, prejudecăţilor etc. popoarelor Austriei, pe care americanii le puteau desluşi şi din selecţia de desene a „costumelor singulare, pitorești și romantice ale regatului maghiar și provinciilor sale dependente”.  Şi asta pentru că Frederick Shoberl nu s-a folosit tranşant de litografiile acuarelelor lui Franz Jaschke, ci de „decupări” ale personajelor din cadre prin desene aproximative, şi de fragmente de text explicativ, copiate la fel de grosolan din lucrarea apărută la Viena, în 1821.

 

Iată, totuşi, ce am tradus, înainte de a mă dumiri că sunt tras pe sfoară de către un fals autor al Americii, cu oarece notorietate de două veacuri:

 

 

Acapararea ţării de către Austria. Populaţie. Port. Bucovina, fostă parte a Moldovei, a fost supusă de către ruși, în 1769, dar recuperată de Poarta Otomană, prin pacea încheiată în 1774. În același an, Austria a pus stăpânire militară pe această provincie, iar prin convenția din 12 mai 1776, a fost legitimată această ocupare. Bucovina își trage numele de la numeroasele păduri de fag pe care le conține, acel copac fiind numit buk în limbile slavone. Lungimea cea mai mare este de aproximativ 150 de mile, iar lățimea maximă, de 80. Solul este fertil, în special între râurile Prut și Nistru și în valea Sucevei; iar părțile împădurite ale munţilor sunt fragmentate de pășuni bogate și întinse; însă, din cauza înghețurilor timpurii și a duratei lungi a iernii, singurele culturi care pot rodi în munţi sunt ovăzul, orzul și cartofii.

 

La ocuparea legitimată a acestei provincii de către Austria, în 1776, Bucovina nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece mii de familii. Conscripția din 1817 a recenzat un număr de aproape patruzeci și două de mii de familii și mai mult de două sute de mii de suflete. Aceste familii sunt compuse din moldoveni sau locuitori băştinaşi, ruteni, germani, care trăiesc în optsprezece colonii, maghiari armeni, lipoveni sau filipoveni, țigani și evrei.

 

 

Un boier sau gentlemanul bucovinean. În Bucovina, fiecare domn sau proprietar de pământ este numit boier. Portul obișnuit al acestei clase este reprezentat fidel în placa din pagina opusă (unde se reproduce acuarela „Boier din Siret” a lui Franz Jaschke – n. n.). O manta albastră lungă, cu mâneci scurte, acoperă hainele de sub care ivesc paltalonii roșii largi, o cămașă cu dungi albastre și o centură largă, în care este lipit un cuțit și de care atârnă o năframă. Capul este acoperit cu un fes din pânză de servian roșie.

 

Boierul reprezentat aici este un locuitor al orașului Siret; se presupune că tocmai a părăsit casa lui și apare într-o atitudine contemplativă (de fapt, „boierul”, numit aşa de Jaschke în albumul cu litografii, din care se inspiră, până la a traduce, Frederick Shoberl, este un… negustor armean din Siret, după cum o probează şi fesul, pe care boierii nu l-au purtat vreodată – n. n.).

 

Un ţăran din Bucovina (iarâşi, o acuarelă de Jaschke, cu un huţul din Ţibău – n. n.). Costumul obișnuit al țăranilor din Bucovina este format din pantaloni albi sau roșii (în cazul huţulilor, iar în cazul rutenilor şi al răzeşilor, negri – n. n.), o cămașă, cu mânecile largi, deschise, care sunt brodate la încheietura mâinii și, peste cămaşă), o haină deschisă, tivită cu blană. Cu o traistă purtată pe umăr și cu un baltag cu mâner lung, care oferă locul unui băț, în mână, el continuă, de obicei, la munca sa pe câmpuri și pădure”…

 

 

Aici m-am oprit, dar nu înainte de a-mi nota şi celelalte subtitluri ale plagiatorului de peste veacuri şi de peste Ocean: „Woman of Szucsawicza”, „Unmarried female of Jakobeny” şi „Female peasants of Philippowan”[1], texte pe care nu le mai traduc, pentru că le prefer pe cele din 1821, publicate la Viena, şi traduse, în 1933, de Eugen I. Păunel, când, sub titlul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke”, pictorul acesta silezian, cu numele real Jaschke, care vizitase Bucovina în două rânduri, „însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer”, ne-a lăsat tulburătoare mărturii iconografice, care ar merita un loc măcar onorabil, dacă nu şi cuvios, în memoria românească (să-mi fie iertată folosirea acestor două cuvinte absolut incompatibile: memoria, românească!).

 

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

Bucovina.

 

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

 

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

 

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

 

Pe  cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

 

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

 

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

 

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

Boier din Siret

 

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

 

Un om din Bucovina

 

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

 

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

 

Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke

 

Femei din Suceviţa

 

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

 

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Fată din Iacobeni

 

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

 

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Femei din Iacobeni

 

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

 

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Filipovence

 

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

 

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

 

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

 

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

 

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

 

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

 

Vederi.

 

Ansicht von Szutzawa in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Ruinele de la Suceava.

 

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

 

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

 

Mănăstirea Suceviţa

 

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

 

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

 

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Valea de la Vama

 

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment”[2].

 

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

 

[1] Shoberl, Frederick, Austria, Capitolul XII, The Bukowina, Philadelphia 1828, p. 81-86

[2] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432


Pagina 18 din 124« Prima...10...1617181920...304050...Ultima »