Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (X)

Populația avea o valoare aproximativ egală: „Pot fi daţi câte 50 de florini pentru fiecare familie bună, mediocră sau rea, care este prețul cu care stăpânii ardeleni își vând iobagii[1]; se obţinea, astfel, un total de 20.500.000 de florini”[2]. Din acest calcul se poate deduce că Țara Românească și Moldova au depus în visterii sume considerabile. Dar, cu timpul, aceste pământuri vor deveni o sursă de venit pentru imensa bogăție minerală, din care un guvern inteligent ar putea să scoată averi imense. În plus, agricultura era în dezvoltare, deoarece solul era foarte potrivit pentru cultivare și numeroasele turme erau alcătuite din rase frumoase. Comerțul se putea dezvolta mai mult, deoarece toate legăturile ce le-a avut Imperiul Otoman cu Rusia, Polonia și Germania treceau prin București și Iaşi. În ceea ce privește utilitatea strategică, nici măcar nu este nevoie de o discuţie.

Dispoziția locuitorilor a rămas cunoscută. Raportul se referea la cler, boieri și țărani. Călugării și preoții nu erau în favoarea Curții din Viena, pentru că ceea ce le era cunoscută intoleranța Casei din Habsburg şi nu încurajau transferul[3]. Prin urmare, comisia i-a considerat negativi. Dispoziția boierilor a fost mai puțin hotărâtă. Pe de o parte, la coloniștii pe care s-a exercitat o opresiune insuficientă, prejudecățile erau comune cu ale clerului. Pe de altă parte, dorința de a scăpa de ruși i-a făcut să dorească ca țara să fie încorporată în statul habsburgic. Agricultorii (spune Comisia) sunt mai bine dispuși față de noi. Și, după ce a revenit trista situație a ţăranilor, pe care Grigorie Ghika încercase să o îmbunătățească, ţărani, după cum a adăugat Comisia, „au dorit cu ardoare să scape de ruși[4], sperând că orice schimbare le va face destinul mai bun; iar acum, când cunoscuseră jugul muscovit, îl detestau și, în ciuda opoziției clerului, invocau Casa Austriei, știind de la vecinii lor că coloniștii sunt protejaţi în Austria[5], că se cer doar impozite rezonabile de la ţărani, iar dacă ei le plătesc îi lasă să trăiască în pace și ăi tratează cu dreptate[6].

Acest document foarte important ne face să înțelegem de ce Grigore al III-lea Ghika nu a găsit sprijin eficient în poporul său pentru apărarea drepturilor cele mai vitale ale Moldovei; căci masele, după ce au plecat ruşii, erau dispuși să-i primească pe germani cu bunăvoință.

Răspunsurile Comisiei arată, de asemenea, cât de mare este iluzia celor care şi-au închipuit baza ideii naționale în casta țărănească. Pentru țărani, problema economică este mai presus de toate. În revoluția franceză, țăranul a luptat vitejeşte împotriva străinului, care dorea să înlăture imense beneficii materiale ale Revoluției[7], dar, în anii 1814, 1815 și 1870, și, mai ales, în ultimul, el nu a făcut nimic sau aproape nimic împotriva invaziilor, care nu i-au afectat interesele. Ducele de Broglia citează, în Memoriile sale[8], un episod care oferă o idee foarte exactă asupra dispoziției țăranilor. Ducele povestește că, atunci când a fost trimis într-o misiune în „Marele Ducat al Varșoviei”, polonezii au luptat foarte bine pentru Polonia, în timp ce cei soldaţii guvernului rus au arătat un curaj egal în apărarea Rusiei. Și acesta va fi întotdeauna cazul, cu excepția situaţiilor în care pasiunile religioase nu numai că îi smulg pe țărani din modul lor de viaţă calculat, ci, într-un fel, se poate spune că îi mână într-un sacrificiu al beneficiilor eterne, care nu îl atrag prea mult.

Raportul Comisiei a concluzionat că este necesară extinderea monarhiei către est și că posesiunea care a aparţinut Moldovei avea o importanță deosebită, punând Transilvania în comunicare directă cu provinciile Galiţia și Lodomeria, care au fost achiziționate recent de către Austria. Prin urmare, anexarea Bucovinei ar fi putut să țină pasul cu alte întreprinderi de același fel, dacă Maria Teresia ar fi avut o încredere mai mare în politica de cumpărare. Pentru poporul nostru, ocupația prelungită a principatelor (după 1850) era în armonie cu opiniile Comisiei; dar protestele repetate din Franța și Anglia au obligat guvernul austriac să renunțe la aceasta.

Se părea că împărăteasa era mulțumită de Bucovina, iar moldovenii, care nu mai erau teribilii soldați ai lui Bogdan al IV-lea și ai lui Ștefan cel Mare, nu considerau că ar avea vreun rost să se împotrivească; dar erau cu toții mulțumiți sau resemnaţi, cu excepția intransigentului Grigorie Ghika.

Acest prinț, pe care Thugut îl considera de o încăpățânare care îl transforma într-un instrument orb al politicii rusești, dându-și seama că nu avea ce să spere de la guverne, a căutat un punct de sprijin în altă parte și a sperat că polonezii se pot alia cu Poarta[9], împotriva Casei Austriei, care a uzurpat Galiţia și Bucovina[10], în același timp în care fusese luată Silezia, „fără umbră de lege”[11]. Aceste încercări nu au putut să facă mai ușoare relațiile prințului Moldovei cu noii stăpâni ai „Ducatului Bucovinei”[12].

Tribunalul din Cernăuţi doreau să-și extindă jurisdicția într-un mod care părea prințului arbitrar; dar plângerile sale au fost judecate de reprezentanții instanței din Viena[13].

Acordul a fost adus la Constantinopol și prințul a însărcinat pe spătarul Rizo, kapu-kéhaia lui, ca, în cazul în care Tassara se dovedește a fi împotriva lui, să ducă o scrisoare la reis-efendi[14]. Turcii din acea vreme, la fel ca toate națiunile și familiile degenerate, au început să prefere comoditatea. Ulterior, Tassara și-a informat guvernul că a fost vorba de a se face unele schimbări în principate „și că Ghika şi-ar fi pierdut mințile”, adăugând că aceste zvonuri nu meritau nici o atenţie, deoarece acestea se datorau intrigilor rusești. Este clar că la Viena se obișnuiseră să explice totul în acest fel.

Trădarea miniștrilor otomani a fost oportună pentru a încuraja guvernul Mariei Teresia să încerce să obțină noi concesii și să transforme moldovenii în cât mai mulţi vasali. Grigorie Ghika, care nu s-a lăsat adormit, a încercat, prin intermediul lui Rizo, să ajute Poarta să înțeleagă unde își propunea să o conducă și să o reducă Casa Austriei, adresându-se direct generalului care comanda Bucovina. Porta sfârşi prin a înțelege pericolul și reis-efendi a trimis câteva proteste ambasadorilor, dar miniștrii erau prea plictisiți, ca să nu încerce să obțină unele concesii, ca o trăsătură demnă de caracterul lor.

Prin urmare, turcii erau hotărâți să-l jertfească pe Prințul Moldovei, ca și cum ar vrea să demonstreze adevărul tristului proverb albanez: „Cine face bine trebuie să se aștepte la rău”. Boierii nu au recunoscut acest pericol, care era cu adevărat extrem pentru țara lor, ci o ocazie de a-și satisface ura și gelozia împotriva prințului, care i-a împiedicat să-i împingă pe ţărani în deznădejde[15]. În loc să-i ofere sprijin împotriva dușmanilor patriei, au profitat de ocazie pentru a-l agita împotriva Porţii cu grabă rușinoasă. Mi-aș dori să mă îndoiesc de trădare, dar mărturia diplomației franceze, foarte dezinteresată de această problemă și care nu a arătat niciodată vreo parțialitate pentru Grigorie Ghika nu permite nici cea mai mică îndoială[16].

[1] Aparent românii din Transilvania, în zilele lui Montesquieu și Washington, aveau această valoare! Și atunci tu, minunile micii afecțiuni pe care această populație o are pentru coroana Sfântului Ștefan!

[2] Fiecare familie românească a fost estimată la 107 lire şi 50 cenți. Această „epocă de aur”, așa cum este numit „regimul antic”, avea, faţă de demnitatea umană, idei foarte unice!

[3] Vezi Michiels, Histoire secrète du gouvernement autrichien, în special capitolele I, IX, XVI, XVIII. Maria Teresia însăși a mărturisit o groază de toți „eroii” și „schismaticii”. „Nu i-a permis fiului său, Joseph, să călătorească în Anglia. „Britanicii”, a spus ea (erau britanicii înaintea rațiunii metodiste), „sunt aproape toți necredincioși, liber-cugetători și deişti. Mă tem că va strânge relațiile cu acei oameni, şi că aceasta îl va strica!”. Comisiile religioase monitorizează strict disidenții. Ele apelează chiar la eufemismul „transplantează-mă”, folosit de împărăteasa pioasă, atunci când vorbesc despre domiciliul forțat aplicat cetățenilor excelenți, a căror singură vină este aceea de a nu gândi ca ea.

[4] Acest pasaj demonstrează cât de dificil a fost pentru Grigore, apoi şi pentru prințul Țării Românești, să frâneze această invazie.

[5] Este clar că această imagine nu a putut fi aplicată românilor din Transilvania, care, potrivit unui istoric francez, „au avut stăpâni cruzi, care și-au supus concetățenii lor slujitori, pe spate şi pe sângele  cărora huzureau, atitudini dure, ţinându-i într-o mizerie profundă, „o mizerie care a dat naștere la răscoala extraordinară  din1784, care a fost condusă de teribilul Horea, împăratul Daciei” (E. RegnauIt, Principtautés danubiennes, p. 145).

[6] Schlaetzer, Staats Anzeigen, partea I, pp. 38 și urm. Mirabeau, De la monarchie prussienne sous Frédéric le grand, Londra 1788, pp. 279 și următoarele.

[7] Nimeni a fost mai inspirat decât, Michelet, în Histoire de la Revolution, a subliniat faptul capital al acelei revoluții – mai mult sau mai puțin de eliberare a țăranilor. Acesta o numește „căsătoria pământului cu omul”.

[8] Au fost analizate de Guizot, în Revue des deux mondes.

[9] Rizo a comunicat înaltului reprezentant de afaceri despre relațiile pe care le-a avut cu emisarul polonez Poskam, nutrindu-se cu speranțe (Scrisoarea lui Tassara din 4 martie 1777).

[10] „Revoluția”, spune un scriitor german, „a distrus moralitatea politică a popoarelor și a introdus spiritul de cucerire în Europa” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit). Poate că anexarea Galiţiei și Bucovinei a fost opera jacobinilor francezi? Autorul nu a recunoscut că Prusia a fost „agresivă” față de Polonia, „în sensul cel mai larg al cuvântului și fără umbră de drept”?

[11] H. von Sybel, cu o seriozitate demnă de Thugut, spune: este adevărat „că acest eveniment” (anexarea Sileziei) nu a avut nici o influență asupra ordinii juridice a Europei, şi nici  altă influență, „decât să proclame, mai târziu, cu energie duală, principiul respectării legii și tratatelor” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit, Dusseldorf 1853-1857). Grigorie a trebuit să plătească foarte scump pentru efortul necesar înțelegerii raționamentelor care păreau luate literalmente de la îngerul lup, ca să nu spunem pur și simplu, cu autorul cărţii Animali maladi di pesta: „Vous leur fites, seigneur – En les croquant, beaucoup d’honneur!” (aproximativ „Îl faci stăpân, acordându-i multă cinste!” – n. n.).

[12] Bucovina nu înseamnă „pădure roșie”, așa cum crede Bouillet, autorul Dictionaire universel, dar se pare că derivă din Bucov, o țară renumită cândva pentru rasele de vite.

[13] A se vedea scrisoarea generalului Spleny, din 26 februarie 1777. Tassara a trimis-o, adăugându-și opinia, cu scrisoarea sa din 3 aprilie 1777.

[14] „Iaşi, 1/12 martie 1777. // La sfârșitul lucrărilor comisie mixte de demarcație, mulți moşii ale boierilor Moldovei au rămas dincolo de linia acelei părți, în timp ce aceşti boieri au rămas în această parte; și, în timpul în care comisarii destinați demarcarea zonei lucrau, printre altele acest lucru a fost propus, și anume că, ori de câte ori oricare dintre locuitorii de graniţă vor fi avut vreo controversă sau pretenție cu privire la moşie sau la orice alt diferend cu oricare dintre locuitorii acestei părți, în oricare dintre părți s-ar afla bunul sau lucrul, trebuie să fie judecată, iar cauza trebuie judecată reciproc, de către ambele părți; înainte cu câteva zile, s-a întâmplat o circumstanță similară și, deși cel care pornise procesul se găsește locuitor al acestei părți a Moldovei și are tot binele său aici, cu toate acestea a fost trimis în judecată, ca străin, şi judecat de tribunalul din Cernăuţi, cu amenințarea că, dacă nu ajunge la termenul fixat, va fi pedepsit, deoarece aşa precizează instrucţiunile Generalului Spleny. O diferență similară o are și marele nostru Vistier, care este citat să fie judecat de tribunalul de la Cernăuţi, ceea ce este total incomod și cu adevărat emoționant. Toți marii noștri miniștri au moșii dincolo de graniţă; certurile nu încetează niciodată şi sunt mulţi, dincolo, care caută motive de a se certa. Prin urmare, în conformitate cu scrisoarea generalului Spleni, care solicita că, ori de câte ori vreunul dintre locuitorii acelei părți va avea o dispută, tribunalul stabilit în Cernăuţi îi va chema pe miniștrii noștri să fie judecați și, în consecință, să facă cheltuieli mari şi să irosească timp, deşi îşi au mai toată posesia lor în această parte, și au doar câteva moşii în Bucovina. Un lucru atât de incongruent și incomod trebuie să fie rezolvat și adaptat. Așadar, m-am gândit ca Serenităţii Voastre foarte amabilă domnul Spătar, dragul nostru socru, să-i raporteze personal această neplăcere, el fiind cazat în casele dregătorului domn Incio. Nu am considerat că trebuie să se adreseze el însuși instanței din Cernăuţi sau generalului Spleny, ci să continue în acest fel, chiar dacă regula aceasta fusese acceptată de comisarii demarcației, la acea vreme, pentru că noi considerăm că este necesar să supunem problema atenţiei lui Reis Effendi, pentru a fi luată o hotărâre  şi a dispune cum trebuie să ne purtăm, ori de câte ori vreunul dintre domnii țării, rezident în această parte, este citat în acea instanță. Domnii lor vor lua în considerare scrisoarea generalului Spleny, care îi consideră sudiţi pe toți cei care au moşii Moldova, având dincolo câteva palme de moşie?” (Traducere succintă a scrisorii, scrisă în idiomul grec, de Alteţa Sa Prințul Moldovei, înalților săi agenți și în special domnului lacovachi Rizo).

[15] Elia Regnault, Provinces Danubiennes, cap. IX.

[16] Lebas spune că a fost convins (la Constantinopol) că „acuzațiile grave și generale ale boierilor împotriva regimului asupritor al acestui prinț nu au contribuit prea mult la căderea lui”.> Și în deviza pe care o reproduce şi care i-a fost așezată lângă cap, i se reproșează „că a condus tiranic”  (Lebas către ministru, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IX)

De fapt, în urma unui ultimatum al Curții de la Viena, Porta a decis asupra acestui tratat, care urma să fie o rușine veșnică pentru Abdul Hamid[1] și comisarilor din ambele părți pentru stabili liniei de frontieră. Rizo a încercat în zadar să salveze părţile Sucevei și mormântul lui Ștefan cel Mare, acel Achile al României. Thugut nu a cedat nimic. Dar, deși prințul Moldovei, al cărui popor fusese vândut ca o turmă[2], părea definitiv învins, el a considerat prudent să-l calmeze cu fine cuvinte: „Sper (așa i-a scris lui Grigorie) că înălțimea voastră va dori să contribuie la realizarea unei astfel de lucrări salutare[3], contribuind la înlăturarea dificultăților care au apărut între comisarii respectivi, în demarcarea limitelor pe care urmează să le întreprindă”[4].

Răspunsul lui Grigorie părea foarte resemnat. Dar internunţiului era prea diplomat pentru a nu putea citi printre rânduri. El știa mai bine decât oricine altcineva că, dacă demisia lui Grigorie a fost reală, aceasta a acordat mai puțin timp, decât părea, ca să-şi probeze credința și ca să plătească tributul, pentru a împiedica Turcia să îl dezonoreze[5]. Pe de altă parte, Thugut a avut motivele sale întemeiate[6] pentru a se îndoia de această demisie. El a fost surprins de anumite expresii, semnificative pentru un om de stat care știa foarte bine că, „dacă cuvântul este argint, tăcerea este aur”; de exemplu, că „există o soluție prietenoasă între cele două imperii” şi a adus „o pierdere considerabilă pentru Moldova”[7], ceea ce diplomația din Viena a deghizat în mod constant. Abandonat de toți, Grigorie a trăit prea intens sentimentul propriei demnități, ca să se abandoneze plângerilor copilărești, ceea ce nu ar face decât să sporească triumful mijlocirii; dar a așteptat prilejul să străbată, sperând că va reuși să facă imposibilă executarea rușinosului tratat. Sosirea prințului Repnin, în Iaşi, a făcut să pară că soarta i-a scos lui Grigorie în faţă o oportunitate.

Nicolai Vassilievitch Repnin era un Rurikovitch, adică aparținea unei familii care se trăgea din Rurik[8], fondatorul imperiului rus[9]. Îndrăzneala serviciilor pe care le-a oferit țării sale a sporit splendoarea originilor sale ilustre. În tinerețe, de fapt, se distingea pentru talente singulare și pentru o valoare demnă de a strămoșilor săi. În timpul războiului de șapte ani, el a servit ca voluntar în armatele franceze și locuia la Paris. „Acolo, spune Rulhière, în libertatea conversațiilor franceze, unde toate evenimentele nefericite s-au reprezentat ca fiind ultima perioadă a decadenței națiunii și tot ceea ce era străin a fost lăudat, în timp ce se umplea țara cu satire; Repnin, atunci când guvernul francez a început să fie disprețuit, nu avea prea multe opinii despre puterea acestuia. Trimis, mai târziu, de Petru al III-lea[10], la Curtea de la Berlin, atunci când regele Prusiei a încercat să dispună de toate forțele Rusiei, el a devenit obiectul atențiilor și seducțiilor acelui erou”[11].

După ce a fost ministru plenipotențiar la Berlin, Repnin a trecut, cu același titlu, la Varșovia, unde a favorizat activ dizolvarea acestei ţări nefericite, pregătită de intoleranța iezuită și de plângerile unei nobilimi anarhiste. Ulterior s-a distins în războiul împotriva turcilor și a semnat cu ei pacea de la Kainardji. Prin urmare, Thugut a trebuit să fie mai tulburat să afle că bărbatul care sosise la Iaşi era Repnin, renumit pentru relațiile sale cu Frederick cel Mare, acum dispus, cu siguranță, în favoarea Prințului Moldovei, care îl considera „unul dintre cei mai remarcabili bărbați ai secolului său, care a adăugat talentelor unui om de stat de prim rang pe cele ale unui general și un mare administrator; diplomat de admirabilă prudență și energie”[12]. Grijile internunţiului s-au dublat, când „a auzit că Repnin a fost întâmpinat de către voievodul moldovean Ghika cu onoruri extraordinare” şi că s-a oprit, câteva zile, la Iaşi[13]. Întrucât Grigore al III-lea Ghika încercase, „prin toate mijloacele”, să împiedice reglementarea frontierelor între Austria şi Turcia[14], Thugut a trebuit să creadă că preocupările sale nu erau lipsite de temei, în ciuda eforturilor lui Rizo[15] de a-l asigura că totul este în ordine[16]. Și, cu siguranță, discuțiile sale cu reis-effendi-ul i-ar fi putut restabili liniștea mai mult decât asigurările Kapu-Kehaiei.

Rizo, din partea sa, trebuia să recunoască faptul că, dacă i-ar fi atras pe cei prezenți de partea internunţiului, s-ar fi expus la multe necazuri. Prințul Repnin, renumit pentru aroganța sa[17], și care s-a arătat atât de mândru faţă de aristocrația poloneză, nu a fost un om care să-și deghizeze gândurile. El ş-a tratat pe Rizo „cu cea mai mare violență” și nu a vorbit cu mai mult respect față de „ignobila poziţie” – expresia nu este exagerată – în care Poarta fusese așezată. Dragomanii și grecii din Divanul ei nu au avut mai multă durere decât ea. Ei au răspândit cele mai răuvoitoare judecăți în familiile ulemalelor și au făcut tot ce au putut pentru a spori nemulţumirea împotriva tratatului, arătând cele mai nefavorabile scopuri[18]. Între timp, o diversiune importantă a venit în favoarea internunţiului. Franța lui Ludovic al XV-lea abandonase tradițiile lui Richelieu și Ludovic al XIV-lea, tradiții întemeiate de germani[19]. Ciudățenia lui Pascal mai ceva ca nasul Cleopatrei a influențat asupra destinelor lumii, care fusese refăcută în secolul lui Voltaire, „sub domnia lui Cotillon al III-lea”, pentru a o pune în stilul epigramelor vremii. Maria Tereza, cealaltă fiică a Habsburgilor, îi scrisese doamnei marchize de Pompadour, născută Antonietta Poisson, care l-a condus pe regele absolut[20], care conducea Franța. Această condescendență[21] a împărătesei mândre şi dominatoare[22] față de „sora ei dragă și verişoară”[23], împreună cu epigramele lui Frederick, care, după cum spune Voltaire, „nu a iubit nici femeile, nici poeții”, a mijlocit împăcarea „celui mai inventiv inamic al Cezarului și al Imperiului”[24] cu fiica lui Carol al VI-lea, o împăcare îndelung pregătită de către prințul francofil von Kaunitz, în timpul șederii sale ca ambasador la Versailles[25]. Tratatul de la Viena, din 30 decembrie 1758) a fost rezultatul acestei influențe a unei specii atât de diferite[26]. Secolul nu trecuse încă, atunci când francezii au arătat puține satisfacții cu o alianță căreia i-au atribuit „declinul și degradarea țării lor”[27].

Dar, în 1875, o fiică a Mariei Teresia, Marie-Antoinette, era regină a Franței, iar noul regat devenise atât de popular, cu reformele lui înțelepte, încât Versailles, fără a determina vreo națiune să-i facă vreo opoziție serioasă, se putea înțelege bine cu Viena, în continuare. Această stare de fapt a produs consecințe de tot felul în Est. Lui Grigorie Ghika îi părea rău de Franța, deși era un prieten al acelui ambasador, pentru că, spre sfârşitul perioadei când era mare dragoman, trecuse de partea lui Frederick al II-lea.

Devenit prinț al Moldovei, cavalerul de Vergennes, ambasadorul Franței, i-a mărturisit internunţiului Penkler, că devotamentul lui Ghika, pe care l-a arătat, „într-o anumită măsură”, rușilor și prusienilor, se diminuase considerabil. Consulul Franței în Crimeea semnalase această schimbare în sentimentele prințului şi Hanului Crimeii, care primea şi el informații exacte despre evenimentele din Polonia și despre lupta rușilor și polonezilor, şi începea să fie bucuros pentru Grigorie în multe privinţe. Și Penkler a fost atras să împărtășească această opinie, cu atât mai mult cu cât, kapu-kehaia Moldovei, Rizo, l-a avertizat despre intrarea noilor trupe ruse în Polonia. Vergennes a susținut că are alte informații şi a atras atenția că prințul Ghika era mai puțin favorabil politicii ruso-prusace. Nemulțumit de Alexandrovicz, agentul lui Poniatovski, protejatul Rusiei, a îndreptat proteste energice, în numele Porţii, asupra înţelegerilor teritoriale dintre Polonia, Prusia și Rusia[28].

Internunţiul Brognard era puțin alarmat de faptul că prințul Ghika era dispus mai mult în favoarea Berlinului, decât în a Vienei, şi spune, despre prima domnie a lui Ghika în Moldova (în acord cu Raicevich, care îl considera dedicat Casei Austriei), că a fondat fabrici de țesături[29] și a tratat bine oamenii.

Grigorie Kallimachi, al cărui tată fusese un mare dragoman înainte de Ghika, a fost înlocuit de el, dar acesta nu a avut alt motiv decât lupta familiilor grecești între el, familii „ale căror intrigi nu au încetat încă”[30]. Prin urmare, Brognard era dispus să regrete mazilirea lui Grigore al III-lea Ghika, iar pe de altă parte, nu trebuia să repete că plângerile reprezentanților Sfântului Imperiu, împotriva modului în care ar fi fost încălcate „toate acele principii”, fuseseră aduse la cunoştinţă Sultanului.

Dar Vergennes, care se întoarce întotdeauna la ideea sa fixă, îl consolează, asigurându-l că nu a neglijat niciodată să facă ceva în favoarea rușilor[31]. Trebuie menționat că i-a mai spus lui Penkler şi contrariul[32]. Mai mult decât atât, Vergennes, care, în mod evident, a exercitat o influență, în Est, asupra relațiilor secrete ale Curții de la Viena cu cea de la Versailles și care a ocupat, ulterior, o poziție importantă în țara sa[33], nu a fost un jucător înfocat sau un personaj sincer, pentru că opiniilor sale i s-ar putea da o importanță deosebită[34].

În timpul închisorii sale, Grigorie Ghika a încercat să se apropie de guvernul francez, dar am văzut că aceste încercări fuseseră acceptate cu răceală. Când a pornit la luptă împotriva Casei Austriei pentru Bucovina, l-a găsit pe ambasadorul francez atât de favorabil adversarilor săi, încât Thugut, expert în astfel de probleme, a fost nevoit să se declare perfect satisfăcut de comportamentul său, chiar și atunci când prințul Repnin i-a atras pe turci împotriva convenției[35].

Acordul celor două mari puteri catolice[36] a triumfat asupra opoziției curților din nord, iar la 12 mai 1776, a fost semnată o a doua convenție. Thugut a anunțat această veste bună pe 16, în aceeași lună. El a lăudat foarte mult serviciile lui Rizo și, mereu îngrijorat de gândul nesupunerii lui Grigorie Ghika, și-a exprimat speranța că acesta se va resemna în faţa a ceea ce era inevitabil, „mai presus de toate, după ce a început să se convingă ce înseamnă inutilitatea protecției ruse, o inutilitate care s-a manifestat de mai multe ori”[37]. Într-adevăr, Rusia nu a făcut nimic important pentru a împiedica această mare nelegiuire, întrucât nu s-a opus nici germanilor, atunci când au propus să se împartă Polonia. Ecaterina a II-a a fost prea bucuroasă ca să vadă Turcia și Curtea din Viena pedepsind toate diviziunile provinciilor române.

Când Thugut a plecat, triumfal, la Viena și a fost înlocuit cu Tanara, Rizo a apelat la el, pentru a-și face afacerile la Viena. El a solicitat postul de dragoman al imperiului, pentru a dirija reprezentarea diplomatică spre singurul său fiu, Iorgaki. Thugut era în favoarea acestei numiri, deoarece darul în ducați nu i s-a părut o recompensă suficientă pentru serviciile aduse de Rizo Casei Austriei și pentru că creditul unei familii atât de puternice trebuia să consolideze influența imperială asupra Porţii. În orice caz, el credea că trebuie să păstreze acest mod de a merge în secret şi pe viitor[38].

Deși anexarea Galiţiei și a Bucovinei ar putea satisface pe cei mai ambițioși, cu siguranță că oficialii din Viena nu mulţumeau doar cu atât[39]. Opinia comisiei însărcinate cu examinarea provinciilor române a fost de natură să încurajeze pe partizanii unei politici aventuroase. Cele cinci întrebări, pe care comisia a fost însărcinată să le studieze şi să afle răspunsuri, au fost făcute în aşa fel, încât să insinueze răspunsurile, pe care ofițerii de stat major, din care era alcătuită comisia, trebuiau să le dea guvernelor lor.

Primele două întrebări s-au referit la drumul care era util să se deschidă în Bucovina, de parcă ţinutul ar fi făcut deja parte din statele împărăteștii regine. Monarhia austriacă ar putea (prin harul lui Dumnezeu) să încorporeze, într-un fel sau altul, acele provincii, dacă ar recunoaște avantaje reale, deci ar fi necesar să se calculeze întinderea și populația acestora, precum și calitatea solului. Prin urmare, a fost nevoie să se stabilească valoarea întregii țări, pentru a ști ce se poate cheltui pentru achiziția ei[40].

Presupunând că Austria, după o asemenea cercetare, a fost hotărâtă să preia țara[41], a fost convenabil să se examineze dacă această creștere a teritoriului era utilă doar pentru una dintre provincii sau pentru întreaga monarhie și în ce constau aceste avantaje. Ce rău ar provoca pierderea acestor provincii Turciei sau Rusiei, dacă ar fi fost obligate să renunțe la ele? În sfârșit, care sunt dispozițiile locuitorilor? Prezintă înclinație sau repugnare faţă de guvernarea Austriei?

Răspunsurile au fost limpezi. Solul munților neclintiți și al mlaștinilor a fost estimat la doar[42] douăzeci de milioane de florini[43] (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 352-360).

[1] A se vedea următoarele trei convenții: din 7 mai 1775, din 12 mai 1776 şi din 25 februarie 1777). Pe scurt, după cum spunea germanul Schoell, în umbra unei negocieri misterioase, Austria a dobândit un district cu o suprafață de 198 de mile geografice pătrate și o populație de 132.000 de suflete (Istoria tratatelor.) Istoricul a atribuit nenorocirile lui Grigorie Ghika opoziției sale la tratat.

[2] Despoţii din această epocă par să fi dorit să justifice sensul ironic dat expresiei „păstorilor popoarelor”; i-au vândut și abandonat ca pe nişte adevărate fiare.

[3] Frederick al II-le cel Mare a avut motive să arate o mică simpatie pentru stilul lui Thugut.

[4]  Scrisoare în limba franceză din 25 mai 1775.

[5] „El a semănat argintul cu mâinile pline, dar inutil. Banii lui au fost bine primiți de către imperiali sau de osmani, dar transferul nordului Moldovei s-a ratificat” (Vaillant, La Romanie, III, p. 245).

[6] Scrisoarea din 17 octombrie 1775.

[7] Scrisoarea prințului Ghika către internunţiu, Iaşi, 29 mai 1775. Se poate observa că Grigore era asigurat că țara trebuia să aștepte ordinele Majestățile lor Imperiale, Regeşti şi Apostolice, în privinţa „Despăgubirii pentru pierderea respectivă”.

[8] După ce prințul Anikita Repnin s-a căsătorit cu o finlandeză, Petru I, a cărui soție (Catherine I) era ea însăși o finlandeză, l-a împiedicat să-și transmită numele copiilor săi, care au fost și sunt și astăzi cunoscuţi sub numele de Repninski.

[9] Prințul P. Dolgoroukov, Mémoires, tomul I, capitolul II.

[10] Fondator al celei de treia dinastii din Holstein-Gottorp.

[11] Histoire de l’anarchie de la Pologne. Scriitorul francez, care nu-i iartă contribuţia avută în împărțirea Poloniei, face maliţioasă referire la alterarea rasei scandinave finlandeze în fizionomie și caracter. „El a numărat, printre străbuni, un tătar calmuc; iar urmele acestei origini pot fi încă recunoscute în costume, ca și în trăsături”.

[12] Duckett (Dictionaire de la conversation, articolul Repnin). Această hotărâre este pe deplin adoptată de autoarea acestei cărţi. În 1801, numele prințului Repnin a trecut la o ramură a familiei Volkonski (Vezi Dolgoroukov, Notices sur les principales familles de la Russie, Berlin, Schneider, ediția a doua).

[13] Scrisoarea din 17 august 1775 vorbește despre opt zile; în cea din 4 septembrie 1775, Thugut afirmă că întâlnirea care îl îngrijorau a durat 13 zile.

[14] Scrisorile din 18 septembrie şi 3 noiembrie 1775.

[15] Zelul lui Rizo a fost răsplătit printr-un cadou de o mie de ducaţi turcești (Scrisoarea din 18 septembrie 1775), sumă care era, atunci, mult mai considerabilă decât acum.

[16] Scrisoarea lui Thugut din 4 martie 1776.

[17] La Varșovia a repornit comedia pe care regele Stanislaus Poniatowski o lăsase să înceapă înainte de sosirea sa.

[18] Scrisorile lui Thugut din 4 şi 18 martie 1776.

[19] „Este o uitare de Dumnezeu şi de poruncile lui, un abandon al oricărei modestii și a onoarei, un război aprig împotriva tuturor virtuților, o anihilare a dreptății și a legii, un dispreț pentru credinţă și loialitate, chintesența oricărei rușine dintre toate viciile, un model de trădare și neloialitate, nemurirea corupției cele mai nelegiuite” (Machiavellus gallicus). Polemiștii germani și-au păstrat obiceiul acestui limbaj conciliator, atunci când a venit limbajul„ Welchi”, folosit, la rândul lui, de partizanii panslavismului, în vorbirea compatrioților câștigătorului de la Varus, care considera că „ virtutea și fraternitățile slave” se vor regenera într-o zi. „Ce tragedii va vedea lumea atunci!”, a strigat pacificul.

[20] „Acest copil, a spus despre fiul lui Pericles, guvernează Aspasia, în care a guvernat Pericles, guvernează Atena, în care a guvernat Grecia. „Filozofia istoriei” nu poate face nimic împotriva combinațiilor similare.

[21] Această prudență a trecut într-o atenție exagerată. Acum era foarte geloasă pe împărat și își propunea să îndepărteze femeile care încercau să-i facă plăcere lui.

[22] „«Favorita fusese măgulită de mângâierile pe care Maria Teresia nu s-a sfiit să le coboare spre ea” (Michaud, Biographie universelle, articolul Pompadour). Veggasi: Michiels, Histoire de la politique autrichienne, cap. XX. Ducele Alberto di Broglie, un scriitor catolic, nu împărtășește iritarea inspirată de raționalismul lui Michiels în politica franceză a vremii, politică pe care a apărat-o în Revue des deux mondes”.

[23] „Kaunitz a avut o influență suficientă asupra Mariei Teresia pentru a o determina să scrie o scrisoare autografă către doamna de Pompadur și el a schițat schema discursului în sine. A început: „Doamnă, draga mea soră și verişoară”. Amanta lui Ludovic al XV-lea a răspuns: „Regina mea dragă”. Când împăratul (Francisc I) a cunoscut această corespondență, dictată în acest fel… el a fost cuprins de o furie frenetică, în ciuda amabilității obișnuite” (Michiels, capitolul XX).

[24] Acesta este titlul dat galilor, într-o scrisoare curioasă, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, intitulată Media quibus ab uratissimo Caesaris, Imperiique hosti. Gallo, mire resisti, ejus potentia et fastus infrangi, amissaque facilius recuperari possunt, a sincero Germano, Germanopoli, 1689. Michiels oferă o analiză a acesteia, pp. 269, 270. A se vedea scrisul intitulat: Das neugrierige und veraenderte Deutschland și Machiavellus Gallicus.

[25] Michiels, Histoire secrète de la polilique autrichienne, capitolul XX. Cartea lăsată de ducele de Choiseul arată că considerațiile religioase au făcut o impresie deosebită asupra lui Ludovic al XV-lea. El avea obiceiuri licenţioase și „credința arzătoare ca un cărbune” (Vezi Saint-Priest, Histoire de la chute des Jésuites).

[26] Madama du Hausset, camerista Doamnei de Pompadour, în Mémoires, pp. 180, 181, a căzut în eroare, atribuind ideea abatelui de Bernis.

[27] Vezi Peyssonnel, fost consul în Smirna, Situation politique de la France, II, pp. 113, 114, Neuchatel, 1789. Părerile lui Peyssonnel seamănă oarecum cu cele ale unor proprietari de restaurante francezi: „Este eroarea lui Rousseau! Este teroarea lui Voltaire!”.

[28] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[29] În conformitate cu această scrisoare, Grigorie s-ar „fi ocupat, în prima sa domnie, de a crea o industrie moldovenească, încercare pe care o continuă, de obicei, şi în a doua sa domnie”.

[30] „În sfârșit, am anunțat respectuos Alteţei Voastre moartea prințului Țării Românești, Scarlat Gyka (Carlo I) și, în același timp, alegerea fiului său. De atunci, s-a spus cu insistență că prințul Moldovei, Grigorie Gyka, care a guvernat acest principat, timp de aproximativ trei ani, va fi schimbat sau va fi înlocuit cu un altul dintre acești greci mai remarcabili. Nu am vrut să cred zvonul, la început, știind că Prințul Moldovei are mulți protectori aici, că el este în relații bune cu Porta, că a fondat unele fabrici de țesături în Moldova și, în general, a tratat bine pe oamenii acelei provincii”.

[31] Scrisoarea lui Brognard din 16 februarie 1767.

[32] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[33] A devenit ministru de externe, sub Ludovic al XVI-lea (1774).

[34] Și-a acoperit duplicitatea, spune unul dintre compatrioții săi, sub un aer de candoare și simplitate; a povestit meticulos și fără har detaliile șederii sale în Turcia și a afectat o mare indiferență pentru satirele și cântecele îndreptate împotriva lui. Acest personaj a avut un rol în Europa, dar reputația i-a dispărut după moarte, aşa că numele său nu va fi niciodată amintit printre cele ale marilor miniștri” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Vergennes , scris de Audiffret).  „Vergennes”, spune Bouillet, Dictionaire universelle, „a lăsat o reputație de ministru mediocru”. Artaud, Dictionaire de la conversation, deși este mai favorabil lui Vergennes, încheie prin a spune că a băgat două milioane în reputația sa de „impozantă mediocritate”.

[35] Scrisoarea lui Thugut din 18 martie 1776.

[36] Una dintre aceste două puteri, prin a căror înţelegere a fost luată Bucovina de la poartă, sub regele “Parco-dei-Cervi”, nu se afla într-o situație mai strălucitoare decât cea a Turciei; iar cealaltă nu a trecut mult până să decadă, sub regimul Thugut. „Dacă un orb, spune Evanghelia, îl ia pe un alt orb ca ghid, ne vor purta amândoi spre groapă”.

[37] Acum Thugut atribuie Rusiei toate avantajele obținute de Grigorie, repetând că sprijinul Rusiei a avut rezultate minime.

[38] Scrisoarea lui Thugut, care conține aceste detalii, este datată la Viena, în 28 ianuarie 1777. Mulțumirile lui Rizo se găsesc într-o scrisoare expediată din Tassara, în 3 mai 1777.

[39] Nu am văzut, în zilele noastre, că nu sunt mulțumiți doar cu Veneția, Lombardia și cu protectoratul din Italia centrală, ci doresc să extindă umbra sceptrului Austriei asupra întregii peninsule? Aceste dorinţe imprudente au dos la bătăliile de la Solferino și Sedan.

[40] Este clar că, din acest moment, vecinii au crezut că turcii ar trebui să vândă totul, chiar și principatele, pe care trebuiau să le protejeze, în condițiile tratatelor.

[41] Nici nu s-a presupus – din câte se pare – dacă românii s-ar putea lăuda cu unele drepturi pe teritoriul lor. Şi când te gândeşti că Revoluția Franceză este acuzată că a introdus violență în relațiile internaționale.

[42] Cu toate acestea, nu trebuie uitat că această sumă ar reprezenta astăzi o valoare mult mai considerabilă.

[43] Pentru a corecta aceste cifre, se poate consulta Cezar Bolliac, Topographie de la Roumanie, 1856.

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VIII)

Oamenii, guvernul, diplomația străină par să înțeleagă ce era ciudat la această întreprindere, împotriva unui stat vasal al Porţii. Cu toate acestea, Thugut a sfătuit să se cumpere timp, știind bine că otomanii au nevoie de mult timp pentru a urma o idee. Rizo nu era mai puțin încurcat decât el. S-a întors la ambasadă, înainte de a-i trimite curierul, pentru a solicita o întrevedere, prin care să-i ceară moderarea cerințele guvernului său, care, potrivit lui Rizo, ar fi trebuit să se limiteze la limitarea și trasarea frontierei. Dar, din moment ce rușii încă ocupau Moldova, nu exista nici o asigurare din această parte[1]. Thugut nu a băgat de seamă că Ecaterina era prea agitată, pentru a o împiedica pe Maria Teresia să ofere exemplul uimitor al unei politici, pe care urmașii săi ar fi putut să o ia drept exemplu[2]. Când Alexandru I avea să ocupe restul provinciilor române, desemnat fiind pentru aceasta de aliatul său Napoleon I, la începutul secolului al XIX-lea, el nu a făcut altceva decât să ia modelul pe împăratul Carol al VI-lea[3], moștenitorul scrupulos al Habsburgilor. Atunci când politicienii acționează cu uimire aparentă[4], ei se expun la acele pocăințe sterile, care inspiră împărțirea Poloniei, de către Prințul on Kaunitz[5]. Dar încă nu ajunsese la un astfel de punct, cum a fost spus Thugut, să împingă acordul, fără a se expune la necazuri excesive. Era o problemă de întristare; mai degrabă pentru a da cel mai trist exemplu din lume, pentru o bucăţică neînsemnată de ţară a Moldovei. Se pare că Maria Teresia se temea că va fi târâtă, din toamnă, la conduite rușinoase, când a scris despre împărțirea Poloniei:

„Când toate provinciile mele vor fi atacate, în același timp, și nu voi mai avea unde să-mi odihnesc capul, aș avea măcar liniştea conștiinței mele și ajutorul lui Dumnezeu pentru această împăcare. Acum, ce diferență! Nu doar dreptul public în Europa este împotriva noastră, dar avem probleme şi cu rațiunea și corectitudinea. N-am suferit niciodată, mărturisesc, cât am suferit de o asemenea pacoste – mă sfiesc să mă arăt în public. Gândește-te, prințe, ce exemplu ne pregătim să oferim lumii, dacă pentru o bucată mizerabilă a Poloniei și, poate, a Moldovei și Țării Românești, ne compromitem onoarea și sacrificăm stima tuturor! Sunt pe deplin conștientă de faptul că sunt singură și că vârsta mi-a înlăturat rezolvarea, așa că trebuie să las lucrurile să curgă de la sine, dar nu fără un regret profund”[6]. Timpul trebuia să arate că Maria Teresia, cu siguranță nu o femeie obișnuită[7], a fost mult mai inspirată decât consilierii săi neprevăzători.

Ciudata apatie a miniștrilor lui Abdul Hamid a justificat punctul de vedere al lui Thugut, care nu a văzut obstacole serioase din partea Prințului Moldovei. Cu toate acestea, reiseffendi-ul a ieșit, în cele din urmă, și a decis să ia informații de la Rizo, care, fără a aștepta instrucțiunile prințului, s-a grăbit să-l liniștească, în privința rectificării granițelor[8], o aventură lipsită de importanță, pe care voievodul Ghika ar fi avut-o conformă şi a pus imediat ordine. Deși Porta nu a arătat nici o îngrijorare, reis-efendi și marele dragoman au pus, totuși, la îndoială demersul internunţiului, pe care prostia i-a făcut să-l vadă drept un prieten excelent[9]. Prințul von Kaunitz era scârbit de minciuni[10], dar Thugut nu a avut aceleași scrupule, precum cancelarul, și a folosit, pe scară largă, privilegiile diplomației. El a răspuns cu „cuvinte bune”, pentru a trage de timp până pe 21 decembrie, moment în care rușii au fost nevoiți să evacueze Moldova. „În primul rând”, a scris Thugut, „este necesar să împiedicăm intervenția rușilor și a prusienilor! Dar acest lucru nu a fost suficient. A fost necesară mituirea miniștrilor turci, aceasta fiind marea resursă a guvernelor care atacă imperiul otoman”[11], și argintul nu lipsea din comorile din Viena, atât de bine umplute de Franța[12]. Tuguth, care a cunoscut minuțios țara, a cerut puteri depline și instrucțiuni cu privire la sumele, „de care are nevoie în mod constant pentru a soluționa dificultățile cu miniștrii, curtenii și plenipotențiarii turci”. De asemenea, el a estimat că i-ar fi de folos dacă a-şi arăta „recunoștința” față de familia Ghika, de care se știe că s-a sperat, dar nu știe dacă va reuși să-l atragă de partea sa pe socrul prințului, Rizo[13].

O fi înţeles el, Grigorie, că a avut de-a face cu un om care nu iubea sinceritatea sau a fost înșelat de avalanşa de prietenii care s-a năpustit peste el și familia sa? Prima ipoteză este cu siguranță mai probabilă, din moment ce fostul mare dragoman a văzut un număr mare de diplomați de aproape, şi că nu putea fi înșelat cu ușurință de cuvintele lor de aur. Prin urmare, este probabil ca corespondența sa cu nunţiul să fie considerată pur diplomatică. La insinuările de prietenie ale lui Thugut, Grigore a răspuns cu același conținut, promiţând doar că s-ar simţi norocos să aibă ocazia de a-i fi de folos[14].

Dezinteresul Porţii a sfârșit prin a fi observat de diplomatul Thugut, după o întrevedere cu reis-effendi,  când a fost înclinat să creadă în influenţe ale trimisului prusac, ale diplomaţiei ruse și poate chiar ale ambasadorului Angliei[15]. Prin urmare, a așteptat cu nerăbdare sosirea mesagerului, trimis de Rizo prințului Moldovei, și evacuarea acestui principat de către ruși. Între timp, pentru a nu se plictisi, s-a ocupat de trimişii Moldovei și Țării Românești. Alessandro Ypsilanti și Rizo, în numele lui Grigorie Ghika, au propus publicarea unui hatişerif care să sancționeze prerogativele acordate principatelor prin ultimele tratate, o măsură directă împotriva influenței ruse[16]. Un astfel de sfat pare, într-adevăr, puțin compatibil cu „orbul atașament față de Rusia”, pe care Thugut îl atribuie lui Grigorie, despre care face aluzie în scrisoarea despre care vorbim. Această scrisoare cuprinde o serie de ipoteze, pe care internunţiul le-a examinat, pentru a încerca să uite de nerăbdarea și neliniștea produse în el de așteptarea mesagerul trimis de Rizo la Prințul Moldovei. Se temea că, mișcat de atașamentul său orb, Ghika va comunica planurile Austriei în Rusia, pentru că le cunoştea de la socrul său. Cu toate acestea, trebuie mărturisit că prințul, şi fără „atașament orb”, avea dreptul și datoria de a căuta peste tot, și mai ales în rândul celor care respectaseră integritatea teritoriului românesc[17], un mijloc de a rezista violenței nedrepte de care a suferit. Dacă Thugut ar fi putut intrat în legătură cu feldmareșalul Romanzov, pentru a-i ține pe turci departe de provincia lor bogată, nimeni nu ar avea dreptul să-l învinovățească. Dar Thugut s-a liniștit imediat, luând în calcul caracterul lui Abdul Hamid și al miniștrilor săi. „Voința rea” a prințului Moldovei ar întâmpina „o dificultate insurmontabilă”, la Constantinopol, și s-ar găsi unele mijloace pentru a fi înțeles corect. Cu toate acestea, a fost necesar să recurgem la alte metode decât subterfugiile folosite până acum. Divanul Moldovei, influenţat de Romanzov, cu siguranță nu a stat liniștit și a continuat să întărâte frecvent Poarta. S-a vorbit și despre sosirea unui trimis din Moldova, care ar fi fost însărcinat[18] să aducă revendicările ţării sale şi să solicite și reprezentări ale poporului său la Constantinopol[19].

Cu toate acestea, Ecaterina a II-a nu a vrut să împiedice Curtea de la Viena să facă una dintre acele erori care, ulterior, ar contribui la înmulțirea jenei ei; ea și-a retras trupele din Moldova. Astfel, rușii au lăsat terenul la cheremul intrigilor periculoase ale lui Thugut. Nunţiul Austriei a găsit, de asemenea, un ajutor neașteptat în prințul Țării Românești[20], care, până atunci, fusese considerat mai mult ca un partizan al Rusiei, decât al Austriei[21], și care, în aceste condiții atât de critice pentru țară, se purta cât se poate de echivoc. În momentul în care internunţiul era iritat de întârzierea trimisului lui Rizo, de la care aştepta nerăbdător veşti, domnitorul din Țara Românească, „cel mai devotat” casei din Austria, a trimis lui Thugut informații precise despre intenţiile lui Grigorie al III-lea Ghika.

Ghika trimisese un memoriu, la Portă, cu privire la dezacordul dintre faptele Curții de la Viena şi manifestările sale de aparentă afecţiune, insistând asupra importanței teritoriului râvnit de Austria. Ghika solicita ferm ajutorul puterii de protecție, reconfirmată prin tratate solemne[22]. El a mai întrebat dacă Moldova se poate apăra și dacă este legal să recurgă la ajutorul unei puteri străine. Este clar că Grigorie era înclinat să imite conduita energică a unchiului său, Grigorie I; căci observase că apărarea cordonului de ocupație nu este considerabilă și că ar fi ușor alungată.

Ypsilanti a profitat de ocazie pentru a-l acuza pe prințul Moldovei că s-a aruncat în brațele rușilor, știind (cum se poate crede) că Thugut, o astfel de bănuială era, acum, dispus să o vadă peste tot. Grigorie, potrivit domnului din Țara Românească, ar fi încercat să întârzie plecarea lui Romanzov și ar fi dorit să demoleze cetatea Hotinului, un bastion al Moldovei. Este adevărat, însă, că, potrivit lui Ypsilanti, Grigorie Ghika ar fi acționat în acord cu poporul, trimiţând o deputăție de moldoveni la Romanzov, cu siguranță pentru a-l determina să-l sprijine.

Thugut a folosit cu precauție aceste confidențe, pentru a oferi neliniște reis-efendi-ului și pentru a observa atitudinea lui Rizo, fără a-l compromite pe Ypsilanti. La rândul său, Rizo, care nu știa de unde provin zvonurile, înțelegea clar cum ar trebui să i se pară aceste ipoteze îndrăznețe, pentru a justifica demersurile ginerelui său, a recurs la „subterfugii” –  probabil punând la îndoială o parte din lucrurile pretinse de internunţiul austriac. Pasionat de diplomaţie, el era dispus să le accepte fără dovezi; acest lucru trebuie atribuit, în parte, antipatiei inspirate de prințul Ghika, care trebuie să se fi bazat pe motive personale[23] și care, în parte, insinua ideea ciudat de falsă că el ar fi fost influenţat de opiniile prințului. Grigorie, departe de a-și crede poziția foarte fermă, pentru că fusese numit prinț pe viață, potrivit secretarului său Carra, locuia în palatul domnului Moldovei, care palat i se părea democratului francez prea modest. Știa bine că nici plecarea sa de la Constantinopol, nici relațiile sale cu Prusia și Rusia nu l-ar putea salva de soarta tatălui său[24] și de destinul care, după cum Ali Pașa însuși, de la înălțimea puterii sale, îl prevenea că este sub amenințare[25]. Dar nici „frica” de Poarţă, nici cea de puterea Mariei Teresia, exprimată în frumosul limbaj al lui Thugut[26], nu l-au făcut „să accepte rațiunea”. Un german nu va înțelege niciodată pe un albanez. Cu siguranță, acestea pot fi supuse unui anumit „farmec”; dar cel ce exercită pericolul asupra cuiva nu este mai puternic decât acesta[27]. Cu toate acestea, Thugut încă mai spera „să-l facă să înțeleagă rațiunea”, prin alte mijloace decât teroare. Și, în aceeași lună. i-a scris:

„Pera 23 ianuarie 1775. / Am primit scrisoarea cu care Alteța Voastră m-a onorat, în 19 noiembrie stil vechi. Pe lângă diferitele bune oficii ale lui Yakobaki Rizo, ceea ce îl îndreptăţeşte la toată recunoștința mea, scrisoarea m-a obligat într-un mod mai sensibil, făcându-mi cunoscutul meu atașament sincer faţă de Alteţa Voastră: îmi va oferi un mijloc sigur de a-mi mulţumi Auguştii Stăpânii. Bunăvoința majestăților lor și semnele distincte ale înaltei lor satisfacții vor fi întotdeauna răsplata cuvenită a atitudinii eficiente a Alteţei Voastre pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns; și cu această speranță voi pune toată abnegaţia mea în slujirea în slujba Alteţei Voastre. Sunt etc.”[28].

Această scrisoare fusese trimisă zile după ce Thugut aflase că prințul trimisese o hartă topografică a părţii din Ţara Moldovei invadată. El a subliniat că, dacă Poarta era pregătită să accepte o rectificare a granițelor, destinată să pună Transilvania și Galiţia în comunicare, nu era necesar să se dăuneze Moldovei într-un mod atât de esențial și nici să se ceară transferul unui teritoriu atât de important. Poate că Rizo a vrut să ofere această observație ca dovadă a dispozițiilor de conciliere ale ginerelui său. Dar internunţiul știa cum trebuie să se lipească de acest subiect și continua să informeze că Grigorie Ghika a fost animat „de cele mai rele intenții”. De fapt, o scrisoare a prințului Ghika, către Thugut, arată că s-a limitat în special la apărare și că a fost fericit să nu aibă probleme. El se laudă că socrul său a atras afecțiunea internunţiului şi îi mulțumește pentru „atașamentul sincer”, pe care îl dovedeşte și pentru dorinţa sa de a se afirma, în fața Majestăţilor Lor Imperiale, Regale şi Apostolice, dorința pe care o are de a le face un serviciu. Această dorință a existat, fără îndoială; dar a vrut să știe cei se poate „cere în continuare” și l-a rugat pe internunțiu să-i spună lui Rizo[29].

Dar Thugut, convins că Grigorie va încerca doar să câştige timp și că nu-l va putea seduce și nici speria vreodată, și-a dat seama că slăbiciunea și venalitatea miniștrilor turci[30] îl vor scuti de acele intrigi inutile. Banii pe care i-a cerut au fost deja capabili să-și producă efectul[31], iar prevederile reis-effendi-ului erau atât de precise „în ce priveşte voievodatul Moldovei”, încât, cu trimitere la acel triumf, Thugut a declarat că se poate „lăsa cu ușurință deoparte concursul acelui grec ambiguu”[32], „în ciuda maleficei sale împotriviri, pentru a realiza cele mai măreţe proiecte” (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 343-351).

[1] Scrisoarea lui Thugut din 3 noiembrie 1774.

[2] Michiels merge și mai departe, prezentând pe cele două împărătese drept complici în prezentarea Bucovinei ca parte a Poloniei: „Ecaterina a II-a dorea să se asigure că i-a oferit Bucovina drept favoarea vecinei sale occidentale. Iar guvernul imperial austriac a păstrat acest dar” (Histoire secrète de la politiqite autrichienne, capitolul XXXI, „politică pe care Austria o respectă în mod tradițional față de provinciile dunărene”). Politica Ecaterinei a fost mult mai prudentă. Trimisul ei dicta la Constantinopol, iar Repnin a tunat și a fulgerat, dorind să ofere o satisfacție moldovenilor, dar a fost o idee bună să o împiedice pe Maria Teresa să facă ceea ce Talleyrand ar fi făcut (din punct de vedere politic), „mai mult decât o crimă , o ciudățenie”. “Acești aliați excelenți vizau să se înșele reciproc. Și, de fapt, în acest moment a fost faimoasă Comisie, din care au făcut parte Schletzer (Staats Anzeigen, I, p. 38) și Mirabeau (De la monarchie prussienne sous Frédéric le Grand, VJ, p. 279), căreia i s-a pus întrebarea: „Ce rău ar provoca pierderea acestor provincii, dacă Rusia ar fi obligată să renunțe?”.

[3] Banatul Timişoarei sau, mai degrabă, Timişoara, a fost cedată de turci Casei de Habsburg, în 1718. Astfel, în secolul al XVIII-lea, Turcia a început să vândă ceea nu îi aparținea, ca și cum ar vrea să demonstreze că protectoratul otoman era plin de inconvenienţe. În ceea ce privește Curtea de la Viena, aceasta a pus în aplicare acel program lipsit de sens, pe care alții l-au imitat mai târziu (A E I O U – Austriae est imperare orbi universo) și care i-a condus pe imitatorii săi la marginea prăpastiei.

[4] Michiels povestește (Politique autrichienne, capitolul XXVII) că, atunci când Kaunitz era la vârful puterii sale, i s-au reproșat „amețelile infame”. Vârsta nu face ca moralul, dar și fizicul, să acorde o importanță mai mare corpului persoanei și, dacă s-a spus, pe bună dreptate, că „omul este un copil”, se poate afirma, de asemenea, că bătrânul reînvie „în bărbat”.

[5] „Cancelarul Austriei și-a cunoscut ulterior greșeala. Frederick al II-lea nu scutise nimic pentru a-l seduce; a format un proiect de împărţire pentru Polonia. Dar era prea târziu” (Michiels, capitolul XXVIII). În urma opiniei comune, autorul cărţii Politique du gouvernement autrichien a atribuit lui Frederick prima idee a împărţirii, în același mod în care Duckett a afirmat că „prima idee a venit cu siguranță de la Kaunitz” (Dictionnaire de la Conversation, articolul Kaunitz). Este însă indus că inițiativa aparține germanilor și că, atunci când a fost acceptată, Rusia era condusă de o germancă.

[6] „Această notă remarcabilă se strecura între foile copiei faptei pe care Prințul von Kaunitz trebuia să o aibă pe o bucată de hârtie” (A. Michiels, Histoire Secrète du gouvernement autrichien, capitolul XXVIII).

[7] Un scriitor, care nu este foarte favorabil Austriei, afirmă că „Maria Teresia nu era o femeie obișnuită; că era înzestrată cu o inteligență puternică, cu o imaginație rodnică, cu o activitate neobosită, cu un curaj indiscutabil; și că, în ciuda devotamentului excesiv, care o inspiră în copilărie, superstiția s-a diminuat sub domnia ei” (A. Michiels, Histoire du gouvemement autrichien, capitolul XIX).

[8] Mirabeau vorbește despre modul remarcabil al României de a „reglementa” frontierele cu Viena. În timpul nopții, au fost îndepărtați stâlpii care au marcat limitele teritoriului, ceea ce părea faimosului orator „foarte ciudat” (De la monarchie prussienne sous Frédéric le Grand).

[9] Saint-Priest, într-o expediere pe care am menționat-o, se minunează de o „prostie” care a ajuns la un astfel de grad. Totul se ciocnește împotriva statelor aflate în declin: prostia este la același ca trădarea.

[10] „Prințul (precum turistul englez Siwnburne) disprețuiește micile artificii și minciuni; iar când nu vrea să-și exprime adevărata opinie, el tace”.

[11] Filip Macedoneanul a spus că, dacă un oraș nu era impregnabil, un căruţ încărcat cu aur îl poate deschide. După capturarea Varnei, a cărei garnizoană a fost comandată de Jussuf Pașa, fiind amenințat de pierderea bunurilor pe care le avea în Macedonia, „împăratul (Nicolaie) i-a dat câteva țări în Crimeea și o sumă considerabilă. (Biographie universelle, de Michaud, articolul Nicolas, de Levot). Ulterior, s-a afirmat că, dacă Balcanii ar fi fost traversați, după un an de luptă, darurile lui Filip ar fi fost preferate de mai mult decât un șef otoman şi îndepărtaţi de la îndatoririle lor.

[12] Cartea roșie, descoperită la Tuilerie și publicată în 1793, a dovedit că a fost trimisă, de la Versailles, la Viena (1757-1769), suma, cu mult mai mare atunci, decât acum, de 82.052.479 lire! Kaunitz era înclinat să vadă sfârșitul acelei alianțe, utilă țării sale. A murit la 26 iunie 1794, a doua zi după bătălia de la Fleurus, care a inaugurat lupta finală de la Solferino, între cele două țări. Se spune că, din moment ce nu mai putea lupta împotriva intrigilor, ceea ce a făcut ca influența sa să fie nulă, omul de stat, care a luat Bucovina de la români, s-a lăsat să moară de inacțiune (A. Michiels, Pólitique du gouvernment autrichien, capitolul XXVIII) ca Raghib, ultimul celebru Mare Vizir.

[13] Scrisoarea din 17 noiembrie 1774.

[14] Scrisoarea, în limba franceză, este datată, la Cucuteni, aproape de Iaşi, pe 19 noiembrie stil vechi (Arhivele din Viena).

[15] Se pare că şi Curțile din Nord, cu excepția celor două curți scandinave, fără influență la acea vreme, au fost de partea lui Grigorie Ghica, în timp ce cele două state catolice principale erau împotriva lui. Aceste state, înmulțind fapte similare, au sfârșit prin a da câştig de cauză protestanților și ortodocșilor.

[16] Scrisoarea lui Thugut din 3 decembrie 1774.

[17] Pe atunci, maghiarii intrau în posesia Transilvaniei, iar Banatul era acum uzurpat de împăratul Carol al VI-lea, în timp ce rușii nu se retrăseseră de pe nici o parte a teritoriului românesc.

[18] Raportul comisiei însărcinate de Maria Teresa cu studierea spiritului românilor nu arată că boierii ar fi fost în favoarea dominației habsburgice. Prin urmare, trebuie să considerăm că cuvântul „revendicare” este o nouă inexactitate (Vezi Mirabeau, De la monarchie prussienne, tomul VI, pp. 279 și următoarele)

[19] Scrisoarea lui Thugut din 17 decembrie 1774.

[20] Ypsilnnti, primul domnitor din familia sa, vedea rău, cu siguranță, o familie care a domnit încă din secolul al XVII-lea. Thugut, care, ca și el, abia a ieșit din popor, a simțit şansa pentru familia sa în acea mică simpatie, pe care i-au inspirat-o cei care aspirau să-l înlocuiască pe Ghika. Acest instinct a fost cel care i-a sporit antipatia împotriva Ghika, după înlăturarea lui Alexandru al X-lea. „De îndată ce a fost numit prinț (Giorgio Bibesco), unii mari curteni şi-au sporit ambiția de a vedea în exil întreaga familie Ghika!” (Vaillant, La Romanie, II, p. 432).

[21] Un scriitor moldovean, favorabil protectoratului rus, potrivnic lui Grigore al III-lea Ghika, l-a numit pe Ypsilanti cu epitetul „virtuosul”.

[22] „Atunci, sfătuit de tatăl său, Ștefan cel Mare, prudent și înţelept, Bogdan al V-lea  a făcut un act de vasalitate lui Suleiman Magnificul (1504). Ștefan al V-lea a reînnoit jurământul (1551). Când Suleiman a asediat Viena, un ambasador al lui Petru Rareș a adus un omagiu cu șapte condiții (1529). Al patrulea a fost că „țara va fi protejată de Turcia, de fiecare dată când va fi solicitată”. Petru a primit, mai târziu, de la Sultan mantia voievodală, tuiul cu trei cozi și cuşma cu penei de struț,

[23] Astfel, răutatea lui Calcoen împotriva tatălui lui Grigore părea să fi avut motive pentru ura care exista între marele dragoman și Karadja, dragoman al ambasadei olandeze. Dacă Grigore ar fi avut asprimea tatălui său, ar fi fost capabil să încurce viitorul internunţiului, care a trăit mult timp la Constantinopol, în locuri întunecate.

[24] Grigore trebuie citat ca un exemplu de siguranţă, chiar dacă prinții îşi iau măsuri de securitate, atunci când despotismul atârnă deasupra lor. În acest sens, Rhigas, eliberatorul, spune: „Ghika, Maurogenii sunt oglinzile în care vă puteți orienta căutându-vă pe voi”.

[25] „Un vizir, a spus albanezul, este un bărbat îmbrăcat în blană, așezat pe un butoi de pulbere, pe care îl poate face să explodeze o scânteie”. Este clar că albanezii nu își permit să fie„ fascinat” la fel de ușor, așa cum Thugut dorea să crede.

[26] Scrisoarea din 4 ianuarie 1775.

[27] Hecquart, consul al Franței la Scutari, a dat dovezi curioase despre aceasta (Histoire et description de la Haute Albanie).

[28] Scrisoarea lui Thugut din 3 februarie 1775.

[29] Scrisoare de la Grigorie, adresată internunţiului, în 12 februarie 1775 (Arhivele din Viena).

[30] „Abdul Hamid i-a lăsat nepotul său Sellim, un imperiu ursit pierderii ireparabile și nişte miniștri slabi și corupți” (Biographie, de Michaud, articolul Abdul Hamid).

[31] Apostrofarea lui Giugurta, în Roma timpului său, poate fi aplicată şi Constantinopolului lui Abdul Hamid: „Oraș venal, vei pieri când vei găsi un cumpărător!”.

[32] Este amuzant să-l auzi pe Thugut, în timp ce mărturisește trucurile sale, declamându-se împotriva grecilor. „Cine va permite ca grecii să se plângă revoltaţi?”.

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VII)

Tuguth era mulţumit că Zegelin nu i-a cerut să întreprindă ceva care să domolească nemulţumirea lui Kaunitz. Influența Rusiei și a Prusiei în această afacere este decisivă. Candidatului pentru principat el îi rezumă biografia, în funcție de părerea pe care o avea despre el, adică i se pare prea proclet pentru acele două guverne. Când era mare dragoman, Ghika s-a arătat atât de favorabil trimisului prusac Rexin și dispus promoveze cererile sale, în detrimentul Curții de la Viena, încât reprezentantul Prusiei nu putea avea decât simpatie pentru un astfel de „om”[1]. În calitate de prinț al Țării Românești, Ghika ar fi avut relații vinovate cu rușii, pe care generalii imperiali ruşi de la frontiere nu le-au răspândit niciodată (așa cum a repetat Thugut). Această acuză este caracteristică lui Thugud și arată clar cum diplomatul austriac amestecă mereu zvonurile cu anumite fapte, care nu merită să fie repetate.

În ciuda credinței sale prudente, Thugut nu se grăbise să se opună reprezentantului diplomatic al lui Frederic cel Mare, Rexin. În spatele ascensiunii lui Grigorie Ghika se afla, în mod clar, cuceritorul Sileziei, în timp ce împărăteasa Rusiei, supărat pe o înfrângere recentă, se plasase de partea aliatului ei. Thugud nu avea niciun plan de încercare a unei rezistențe, care nici nu ar fi avut şanse de reuşită, încât candidatul lui Frederick și al Ecaterinei să nu fie preferat de către cei mai mulți miniștri ai Porţii și de membrii corpului puternic al ulemalelor. Thugut spune, de asemenea, că a salutat comunicarea lui Zegelin şi că i-a spus că primise una similară de Obrescov, cu aproximativ un an înainte, pe care a comunicat-o guvernului său, la acea vreme; și, întrucât nu a primit nici un ordin în această privință, a crezut că Înalta Curte vieneză nu are nimic împotriva instalării lui Ghika pe tron; că personal nu ar dori să susțină acest proiect la Portă, dar că, pentru moment, a considerat că este indicat să se abțină de la orice ingerință directă și publică în acea afacere, pentru că feldmareșalul Romanzov nu a menționat nimic în corespondența sa și că, pe de altă parte, nu părea să existe nici o dificultate, la care Zegelin să nu poată reacţiona cu ușurință.

Întrucât ministrul prusac a fost mulțumit de aceste răspunsuri, Thugut povestește că a crezut în datora de a face familia Ghika să creadă în cuvintele lui, precum că ar fi cu adevărat dispus să-i fie util candidatului. Și Grigorie Ghika chiar a crezut, cu atât mai mult, cât cunoştea atașamentul socrului său pentru Austria, Rizo prestând, de-a lungul vremii, mai multe servicii ambasadei austriece. Cu toate acestea, Thugut a fost dezamăgit să vadă că, după încheierea păcii care a asigurat preponderența Rusiei la Constantinopol, opiniile lui Rizo, cu privire la inconvenientele păcii cu ruşii, sprijinirea candidaturii ginerelui său de către ruşi, s-au schimbat într-atât, încât părea că privește favorabil tot ceea ce îi putea favoriza pe ruşi. Cu toate acestea, internunţiul austriac a continuat să înmulţească obstacole și să se opună, în ceea ce-l privea pe Ghika, practicilor lui Romanzov[2].

De fapt, el poate fi văzut urmărind îndeaproape mișcările feldmareșalului rus, după ce a reușit să obțină scrisoarea, pe care o acesta o trimisese Marelui Vizir, la scurt timp după aceea. În ea Romanzov menţionează că prințul Grigorie „Ghika, mergând pe urmele strămoșilor săi, a făcut Sublimei Porţi servicii foarte importante”. El însuși și-a pierdut majoritatea averilor în ultimul război. Prin urmare, Marele Vizir s-a angajat să-l Înălțimii Sale Padişahului ca prinț al Moldovei. Angajamentele asumate de Muhzinzadè (cumnatul Sultanului – n. n.) și de plenipotențiarii otomanii erau atât de sigure, încât nu părea necesar să fie menționate în tratatul de pace. Feldmareşalul Romanzov a cerut, totuşi, cu mare îngrijorare, ca angajamentele în favoarea prințului Ghika să nu rămână o literă moartă[3].

Prin urmare, Thugut a trebuit să se resemneze cu numirea lui Grigorie Ghica pe tronul Moldovei și a lui Alexandru Ypsilanti, pe cel al Țării Românești[4].

Istoria inedită, dictată de tatăl acestui prinț, se pronunţă în favoarea lui Grigore, iar expedierile lui Thugut atestă că fiul s-a descurcat foarte bine împotriva acestui diplomat versat. Dacă internunţiul ar fi avut deja acele relații cu Prințul Țării Românești, din care ar fi reușit să atragă multe foloase, mai târziu, nemulțumirea lui ar fi fost mai puțin puternică, în ciuda efortului de conciliere, depuse de Kaunitz[5]. Mai mult, nu a pierdut nici o clipă în a-şi pregăti răzbunarea, astfel încât necazurile lui Grigorie Ghika au început încă din primele zile ale domniei sale. Internunţiului i-ar fi fost mai ușor să-și atragă guvernul Valahiei, întrucât tratatul de la Kainardiji părea să-i rezerve Austriei, în Est, un loc destul de secundar. Prin urmare, guvernul său a decis să ocupe Pocuţia, districtul moldovenesc care astăzi face parte din Galiţia, disputat, de secole, de domni ai Moldovei și de regii Poloniei și cauza unor lupte sângeroase[6].

Cu siguranță, împărăteasa Maria Teresia era mai puțin accesibilă decât Ecaterina a II-a și Frederick al II-lea la seducțiile periculoase ale politicii de cucerire. Dar guvernele absolute nu pot alege întotdeauna. Aceasta s-a văzut în momentul divizării Poloniei, țara față de care Habsburgii aveau multe îndatoriri. „Ce zici de vărul devotat?”, întrebă Frederick al II-lea. Prințul sceptic a uitat că suveranii creștini nu au practic o politică diferită de cele de atunci, deoarece influența creștinismului asupra societății a fost, până acum, foarte slabă. Doar ei urmăresc pretexte, în timp ce alții se descurcă fără ele. Ei au grijă să nu spună că „puterea depășește legea”, știind că este ușor să dovedești este corect doar ceea ce îţi doreşti, atunci când ai puterea la dispoziție. Partea regatului lui Sobieski, pe care împărăteasa austriacă o avea ca zestre, conform proclamaţiei ei, a fost inclusă în vechile posesiuni ale regatelor sale din Ungaria și Boemia. După anexarea Galiţiei, nu i-a fost ușor să descopere că Bucovina era o „posesie străveche” a Galiţiei?

Thugut, care cunoștea partea slabă a reginei împărătese, l-a sfătuit pe prințul de Kaunitz să declare districtul Bucovina, ocupată deja de austrieci, este o „posesie legitimă” a părții Poloniei, anexată statelor Austriei. Dacă Porţii nu i-ar fi plăcut astfel de raționamente, ar fi trebuit să se recurgă la amenințări și la forță. Problema refugiaților ar oferi, dacă nu s-ar găsi una naturală, o oportunitate de marș al trupelor. Apoi, internunţiul a înțeles foarte bine că totul va merge conform dorințelor Curţii sale, dacă Grigorie Ghika nu ar fi prinț al Moldovei. Thugut credea că Bucovina este doar o extindere a principatului și că prințul ar putea găsi sprijin în Rusia. Prin urmare, a fost o problemă de a neutraliza intențiile sale „cele rele”. Diplomatul, căruia i-a fost cunoscută apatia orientală, a estimat că prințul, aflat la începutul domniei, nu ar acorda prea multă importanță districtului invadat de austrieci[7] și, mai târziu, și-ar ignora neplăcerile datorate unor fapte deja realizate – raționament specific lui Thudut. Dar prea mult sânge albanez curgea prin venele „omului rău”, prin venele nepotului lui Grigore al II-lea, învingătorul lui Ursetti[8], pentru ca lucrurile să stea în acest fel[9].

În ciuda speranței lui Thugut că prințul urma să accepte de bunăvoie împărțirea unei țări, pe care o considera „proprietatea lui”[10], nu abandonează acordul la întâmplare, el salută familia prințului, deoarece aşa îi fusese recomandat de Kaunitz, şi calculează ce foloase ar putea trage din atașamentul primului Kapu-Kehajà al Moldovei, Rizo, care merita recunoştinţa lui Ghika pentru utilitatea serviciilor pe care i le-a făcut la Poartă. De fapt, se pare că, cu el, se poate apăra până la un anumit punct de aventură și poate diminua suferințele care ar putea rezulta dintr-o astfel de întreprindere. Chiar și cu Rizo, însă, a fost necesar să se folosească multă precauție, deoarece nimic nu ar fi mai periculos decât să le dea Porţii sau lui Ghika cele mai mici griji în privinţa ocupației. Totuși, Ghika va trebui să înțeleagă că Sultanul a ezitat să-l numească prinț pe viaţă și că își datorează poziția nu în tratatele de pace, ci intervenției Rusiei în favoarea sa[11]. Este clar că Thugut calcula distragerea atenţiei prințului, la sugestia lui Kaunitz[12], mai capabil decât el, dar pe care trebuia să-l judece ca imitator al „nepăsării franceze”[13], de vreme ce scrisorile sale anterioare probau că raţionamentul său este incorect.

Problema Bucovinei a fost complicată de agitația produsă de ţările româneşti, în tratatul Kainardji. Unii deputați ai lui Valahiei și ai Moldovei au mers la Constantinopol, pentru a cere întărirea privilegiilor lor cele vechi și punerea în aplicare a drepturilor care le-au fost acordate prin tratat. Sosirea acelor deputați ar fi putut face inutile revendicările nebunești[14] ale politicii austriece, influențând succesul intrigilor internunţiului. Prin urmare, Thugut s-a grăbit să sublinieze că deputații veniți din Țara Românească erau nemulțumiți de noul lor Gospodar, Alessandro Ypsilanti. De aici ar ști ce partidă ar putea să urmeze moldovenii. Dar, până atunci, era cu mintea în altă parte; de aceea a vrut să discute cu Rizo, pentru a afla de la el părerile și planurile Prințului Moldovei[15].

Internunţiul a fost mulțumit de prim Kapu-Kekaià din Moldova. El i-a propus să-l facă pe Ghika să înțeleagă că prințul avea tot interesul interes în a menține relații bune cu Curtea din Viena. Întrucât Austria avea forța proprie și putea ține teritoriul ocupat, Ghika a trebuit să se resemneze, consimţind de bună voie faptele realizate și, mai ales, pentru a evita orice pas greşit.

Nu s-a spus nimic despre asta, din punctul de vedere al diplomaţiei germane. Și Rizo, de asemenea, nu numai că s-a declarat convins, dar a afirmat că ginerele său are suficientă inteligență pentru a accepta motivele lui Tugut. Mai mult, el s-a ocupat de negocierile, pe care dorea să le conducă în secret, între prinț și internunțiu. Prin urmare, el și-a propus să trimită un mesager la Iaşi, ​​exprimând speranța că teritoriul ocupat nu va fi prea mare. Această reflecție semnificativă l-a implicat probabil pe Tuguth să ceară vreun argument „specific”. La aceste preocupări, s-au adăugat și alte circumstanțe. Intrarea trupelor imperiale-regale în Bucovina a produs o mare senzație. Într-adevăr, nu este un lucru obișnuit să invadezi o țară, printr-o simplă şi paşnică desfășurare de forţe[16].

[1] Thugut era plin de curtoazie faţă de cei de care depindea și dur, atunci când nu avea de ce să se teamă de cineva. Acest lucru trebuie atribuit, în parte, unei lipse de educație, în parte a temperamentului trist, pe care guvernele absolute îl insuflă diferitelor personaje.

[2] Scrisoarea lui Thugut din 17 august 1774.

[3] „Înălţimea Sa nu poate ignora faptul că prințul Grigorie, la fel ca Alexandru Ghika, se mândreşte că, mergând pe urmele strămoșilor săi, a prestat servicii esențiale Sublimei Porţi, pe care, chiar în acest război, a slujit-o, având de suferit tot felul de nenorociri, până ce a pierdut cea mai mare parte a proprietăților sale. / Din această cauză, în timpul negocierilor, atât Poarta, cât și regretatul Mare Vizir, s-au angajat, în mod expres, să depună eforturi pentru a obține confirmarea Înălţimii Sale faţă de cele menționate, numindu-l domnitor pe Grigorie Ghika,  pe viață și fără demitere în Principatul Moldovei. Am crezut că sunt dator să respect promisiunea simplă a acestor miniștri, cu atât mai mult cu cât, într-o scrisoare a regretatului Muhsinzadé despre acest subiect, se spune că prințul nu poate decât să aștepte cu încredere ceea ce i-am promis. / Avizele atât de puternice, care s-au alăturat celor mai urgente cazuri, pe agenda plenipotențiarilor, au fost cauza că nu am inserat aceasta ca articol în instrumentul de pacificare. Prin urmare, acest caz a fost decisiv, promis prin cuvânt și în scris din partea miniștrilor înzestrați cu deplinele puteri ale Porții: eu nu pun în balans, în virtutea bunei armonii care există între cele două imperii, reînnoirea tratatului cu menţionarea cererilor mele cele mai presante pe acest subiect. Voi lua în considerare, ca efect al sentimentelor tale personale pentru mine, mijloacele pe care le vei folosi pe lângă Înălțimea Sa, pentru a obține confirmarea prințului Ghika, pe durata vieți lui și fără schimbare, în Principatul Moldovei. Voi avea o obligație specială față de tine și aştept nerăbdător răspunsul” (Scrisoarea feldmareşalului Romanzov către Marele Vizir, din  28 septembrie 1774).

[4] Scrisoarea din 3 octombrie 1774.

[5] Cancelarul a cerut să încerce să convingă familia Ghika de afecțiunea internunţiului Thugut.

[6] Este districtul Pocuţia, visat de Thugut.

[7] Această afirmație contrazice ceea ce spusese despre exagerările scrisorilor trimise de Grigorie Ghika la Poartă.

[8] „Imperialii de  sub comanda lui Ursetti din Ferrara, au încercat o lovitură de stat asupra Moldovei. . . Grigorie al II-lea a contraatacat puternic și i-a pus pe fugă” (Vaillant, La Roumanie, II).

[9] „Istoria oferă dovezi splendide ale energiei albaneze” (L’Alta Albania, Introducere, p. X și următoarele, Hequard spune despre albanezii care trăiesc în afara orașelor că sunt: „munteni cu voință de neînfrânt, cu o mare mândrie, excesiv de disprețuitori cu moartea, ceea ce îi face teribili pentru musulmani” – p. 333).

[10] Acest gând l-a iritat, mai ales, pe internunţiu. Este clar ce concept a format din importanța stabilității unui prinț care părea dispus să se identifice cu țara și să-și apere drepturile.

[11] Scrisoarea lui Thugut din 3 octombrie 1774.

[12] „Galantul diplomat a fost unul dintre puţinele personaje pe care Natura le-a produs; dar îi oferise un dar bogat de talente superioare” (Michiels, Politique du gouvernement autrtchien, capitolul XX).

[13] „Politicienii din vremurile antice sau moderne nu au avut niciodată o admirație mai vie și un atașament mai sincer față de țara noastră” (Michiels, Politique du gouvernement autrichien, capitolul X).

[14] „Înțelepciunea, spiritul unirii și patriotismul s-au pierdut printre ei… Toată lumea voia să fie prinț” (Kogălniceanu, La Dacie). Atunci a urmat tratatul de la Kainardji.

[15] Scrisoarea din 17 octombrie 1774.

[16] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 337-342

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VI)

Scenă din războiul ruso-turc

„Dominanta caracterul lui Abdul Hamid a fost mândria, moştenită de la o mamă iubită și dobândită din cunoaşterea istoriei imperiului, în care el a căutat să urmeze, cu sfinţenie, doar principiilor descendenței sale, realizate de istorici măgulitori. Nu știa altceva decât măreția lui; el credea că nu are altă datorie decât capriciile sale și că un om neștiut, ridicat la rangul cel mai înalt, prin moștenire, trebuie să fie neapărat infailibil. Inteligența sa limitată nu i-a permis să vadă tot imperiul său vast, ci doar ceea ce era închis între pereţii seraiului”[1]. Germanii și francezii sunt unanimi în a-l judeca defavorabil, împreună cu inepții săi miniștri[2]. Thugut a scris că „slăbiciunea și timiditatea lui depășesc orice imaginație”[3]. Eyriés spune: „Am fost trimis la închisoare, ca să-l aduc pe tron, ​​la o vârstă fragedă, dar nu a avut nici curaj, nici activitate. La cincizeci de ani, petrecuse patruzeci și patru în vechiul serai, unde ocupațiile sale erau să facă săgeți… a murit, lăsând nepotului său, Selim, un imperiu slăbit de pierderi ireparabile, miniștri slabi și corupți, pași rebeli, armate fără disciplină, generali fără talente și fără experiență”[4].

Destinul, în secolul al XVIII-lea, a opus „faimoasei legi salice”, dacă le-a contrapus pe Ecaterina a II-a și pe Maria Teresia unor bărbați precum Ludovic al XV-lea și Abdul Hamid. Sultanul care, după cum spune Barault, „avea știința unui Derviş și priceperea unui muncitor”, nu înțelegea sfera concesiunilor cerute de la el, de către împărăteasa regină; pe de altă parte, devotatul împărat era departe de a renunța la poftele ambițioase. Nu dorea decât să reprime pe briganzi în aceste țări, să împiedice răspândirea hoţiei în provinciile otomane și să ofere securitate musulmanilor și creștinilor. Trebuia să ai o inimă foarte rea, ca să te opui unor astfel de intenții lăudabile. Nici binevoitorul Padişah, nici slujitorii săi vrednici nu au avut un suflet atât de negru, încât să fie capabili de o asemenea infracțiune. Dar toată această dorinţă de reprimare a avut în vedere doar pe albanezul[5] care conducea Moldova și putea să trădeze țara și poporul. România pierduse mai mult de o provincie[6]; România trebuia să sufere şi mai multe deposedări și să se găsească, întotdeauna, la sânul ei, bărbați care să o vândă. Dar, în aceste vânzări ale lui Iuda, Grigorie Ghika nu a fost niciodată implicat și, tocmai de aceea, a fost hotărât[7] să facă toate sacrificiile ca să sfideze pericolele, pentru a salva onoarea numelui său.

Pentru a înțelege rolul jucat de Grigorie Ghika în acapararea Bucovinei de către Maria Teresa și lupta care a început între Prințul Moldovei și Casa Habsburgilor, este necesar să ne întoarcem la origini și să arătăm în ce fel Grigorie și Baronul internunţiu Thugut (ambasadorul Vienei la Constantinopol – n. n.) deveniseră dușmani ireconciliabili. Numeroasele scrisori ale lui Thugut, păstrate în Arhivele din Viena, nu ne lasă să aflăm nimic despre natura și dezvoltarea acelui conflict, care s-a finalizat atât de tragic.

Educat la Pera, unde se afla reşedinţa reprezentantului Curţii de la Viena (baronul Penkler)[8], fiul lui Alexander Ghika, prieten al lui Ulefeld, nu a arătat pentru acea autoritate simpatia care s-ar fi presupus[9]. După ce a devenit mare dragoman, a arătat o mare simpatie pentru Frederick al II-lea, care avea să-i tulbure relațiile cu Viena și să-l facă să piardă relaţiile bune, pe care tatăl său le avusese cu Franța.

Cu siguranță, atunci când Thugut vorbește despre el, este mai bine să se calculeze spiritul exagerării, obișnuite la ambasador, și a dorinței diplomatice (foarte arzătoare și tenace în antipatiile lui), de a-l face suspect în faţa cancelarul vienez, Prințului Imperiului von Kaunitz[10], pe care părea să-l considere personajul cel mai conciliant, dar și cel mai plesnitor. Prin urmare, nu este sigur că Grigorie Ghika, după cum se pretinde, ar fi avut rolul principal în încheierea tratatului dintre Frederick al II-lea și Poarta, din 29 martie 1771[11]. Dar nu trebuie să ne îndoim că Ghika a contribuit la aceasta, deoarece politica sa, așa cum am subliniat deja, a respectat perfect opiniile unchiului său, Grigore al II-lea, intențiile ferme ale celebrului mare vizir Raghib și interesele evidente ale Porţii. A devenit, apoi, în ochii lui Thugut, unul dintre cele mai periculoase personaje, gata pentru orice intrigă și extrem de dispus să primească bani din partea statelor, în special din Rusia, pentru a le servi proiectele. În mod natural, Thugut, care a primit o pensie din Franța și care a lăsat o avere considerabilă[12], a fost înclinat să explice totul cu ipoteze similare: când cineva este galben, vede totul în galben. Deci, după părerea sa, Grigorie Ghika s-ar fi îndepărtat de Petersburg, pentru că Rexin nu i-ar fi dat dovezi suficiente despre recunoștința sa. Dar, pentru că toți grecii sunt suflete blestemate ale Rusiei, se pare că rușii erau foarte naivi să cumpere obrazuri foarte scumpe, deja cumpărate anterior de Prusia. Catolic zelos, Thugud era înclinat și credea că în alte religii totul era subordonat interesului religios. German în plinătatea cuvântului, el părea să creadă că Iehova i-a repudiat pe evrei doar pentru a alege un popor nou. Aceste prejudecăți sectare și aceste urme de rasism fac rău şi celor mai înțelepte duhuri, iar când fiul bărbatului din Linz, umflat în înălțimea sa, a devenit oracolul partidei retrograde[13] și-a precipitat țara într-o luptă împotriva Franței, în 1780, prin care i-a visat nebunește dezmembrarea[14] și, din toamnă, a condus-o în astfel de catastrofe, încât casa de Lorena, moștenitoarea habsburgilor, a pierdut guvernarea Sfântului Imperiu, copleșită de complicații, în care nu era obligată să intre, indiferent de interes. Stilul lui Thugut, judecat sever, dar pe bună dreptate de Frederic II[15], oferă o idee despre modul său de a privi lucrurile. Cu toate acestea, datorită influenței Hanului Crimeii, Grigorie Ghika a devenit domnitor al Țării Românești, acolo unde l-a înlocuit pe Alexandru al VI-lea Ghika, ale cărui calități rare[16] nu au fost puse la îndoială niciodată nici de diplomația austriacă. Vorbind despre acest fapt, Thugut a uitat satisfacția pe care această alegere i-a cauzat-o predecesorului său, Brognard[17]. De fapt i s-a părut foarte probabil, ținând cont de caracterul și politica pe care i-a atribuit-o prințului, că a profitat de obligația pe care o avea, de a da informații despre starea și dispozițiile puterilor creștine, de a înșela Poarta, de a o face să accepte vești false și schița imagini înspăimântătoare cu privire la intențiile Curții de la Viena, de a decide să se ocupe de Rusia, așa cum au făcut toți grecii din Constantinopol[18]. Cu toate acestea, Tuguth nu și-a amintit că Hanul din Crimeea, dușman sagace și hotărât al rușilor, ceruse pentru Grigorie Ghika tronul Țării Românești[19]. În „vremurile bune” existau suficiente mijloace sigure pentru a aduna mai multe informații pozitive decât din conjuncturile lui Thugut despre intențiile oamenilor. De fapt, un conflict a avut loc, între Prințul Țării Românești și Contele O’Donnel, comandant general în Transilvania, pentru scrisorile pe care Grigorie Ghika le-a primit de la agentul său de la granița ungară-poloneză. Se pare că Grigorie a găsit acest mod de a proceda, într-o oarecare măsură, pentru că O’Donnel i-a scris[20] că va fi mulțumit de parfumul scrisorilor.

S-ar fi putut crede că Grigorie Ghika, luat prizonier de către ruși[21], nu ar inspira îngrijorarea nimănui. Plictiseala și descurajarea pe care le-a simțit în captivitatea sa, despre care vorbesc publiciştii francezi, și dorința de a se înțelege, reciproc, cu Curtea de la Versailles, nu se pot împăca ușor cu gândurile secrete ale lui Thugut, care suspecta o înţelegere ​între Ghika și guvernul Ecaterinei a II-a, dar aceste temeri îi erau complet necunoscute lui Grigorie, și au apărut altele, mult mai grave pentru temerile lui.

După ce a studiat cu atenție Turcia și Orientul (de fapt el și-a datorat cunoașterea limbilor estice şi a fost prețios în poziția sa, în acele circumstanțe), Ghika a înțeles mai bine decât alții valoarea imensă a evenimentelor care vor urma tratatului de la Kainardji. Ecaterina, care, așa cum se gândea la viitor, a presupus, pe bună dreptate, că Austria, văzând dezvoltarea puterii rusești, va fi tentată să caute o compensație suplimentară în România. Deci ea a trebuit să se gândească să-i opună, pe acest teren, un stat care nu o va lăsa liberă în mișcările sale. Și fostul prinț al Țării Românești era cu atât mai potrivit pentru tronul Moldovei, cu cât Rusia știa că Grigore va fi o persoană foarte binevenită pentru Frederick al II-lea şi că el are multe motive să vrea să evite gratiile. Și acest lucru este atât de adevărat, cu cât Carra, secretarul prințului, chiar a mers până la a spune că, dacă Ghika a fost urcat pe tron, acest lucru s-a făcut după dorinţa regelui Prusiei. Thugut, în ciuda atenţiei sale permanente, nu s-a preocupat de o astfel de eventualitate, deși a primit, de la Roman, o scrisoare de la plenipotențiarul rus Obrescov[22], care a fost implicat în proiectul suveranei sale de a propune pe gospodarul Ghika la Poartă pentru tronul Țării Românești, cu asigurare funcţiei pe viață. Thugud nu a prevăzut că internunţiul ar trebuie să facă obiecții, cu privire la această numire, deoarece Austria nu a avut niciun motiv să se plângă de Ghika, până atunci, iar acesta nici nu a fost zgârcit cu semne de simpatie, atunci când Împărăteasa Regină i-a dat lui Demetrius[23], fratele Prințului, în Transilvania, asigurări de bunăvoință.

Această scrisoare l-a făcut pe Thugut să se teamă că influența rusă în principate va avea o extindere imensă. Dar, știind că cuvântul a fost dat diplomaților pentru a-și ascunde gândurile, el a răspuns politicos: să nu se creadă că curtea sa ar fi avut vreun motiv să se plângă de prințul Ghika și că speră că ar putea, având instrucțiunile corespunzătoare, să urmeze liber impulsul sentimentelor sale personale pentru prințul Ghika și familia sa[24].

În aceeași zi, Thugut a scris, într-un mod foarte diferit, prințului von Kaunitz, cancelarul imperiului, trimițându-i şi scrisoarea lui Obrescov, și răspunsul său. Nu a existat nici o parte din propunerea lui Obroscov, pe care să nu o considere deranjantă: alegerea prințului, ingerința Ecaterinei a II-a într-o aventură, din care s-a străduit să-l facă pe tot omul de stat să înțeleagă toată gravitatea, care, să zicem, pe duhovnicul german Grimm l-a determinat să spună că Ecaterina a avut mai multă grijă de toaleta sa, decât de toată politica.

Lăsând-o pe împărăteasa Rusiei să plaseze un voievod fidel ei la granița statelor ereditare ale casei Austriei, Austria trebuia să se aștepte să o vadă devenind stăpâna absolută a principatelor și să provoace nenumărate nemulţumiri pentru curtea din Viena. Dar, cum e posibil ca prințul Ghika să nu fie atât de util, ci să se opună direct planurilor de la Petersburg, chiar şi indirect lor, Tuguth s-a gândit să împiedice numirea nebunaticului Ghika sau să-l facă să fie investit în funcții mai puțin periculoase pentru guvernul austriac. Pe această bază, diplomatul vorbește despre relațiile sale excelente cu socrul voievodului, Iacovaki Rizo, care a participat la congresul din Focşani, ca şi Thugut. Rizo era la fel de plăcut lui Thugut, pe cât îi era de puțin simpatic prințul. Rizo a fost devotat politicii din Viena[25] și s-a putut conta pe el. Prin relațiile sale cu mai mulți miniștri ai Sultanului, Thugut l-a folosit în mod util și a putut cunoaște multe lucruri care îl interesau. Astfel, internunţiul atestă că a crezut datoria sa de a investiga care este planul pe care îl putea cunoaște Obrescov.

Rizo s-a arătat îngrijorat de aceste proiecte, nu numai în ce-l priveau pe ginerele său, ci și pe rudele lui Grigorie Ghika, deoarece propunerea diplomatului rus ar putea duce la bănuiala că Grigorie este prea apropiat de Rusia și, astfel, să-l expună pentru a fi mazilit de Poartă. Modul în care Rizo a acceptat aceste deschideri și relațiile sale cu familia Ghika i-au confirmat internunţiului intenţia de a-l folosi pentru a face opoziție ascunsă planurilor Ecaterinei[26].

Rusia nu-l putea adormi pe ​​Thugut, iar marele mareșal Romanzov i-a scris o scrisoare Marelui Vizir, în anul următor, în care arată că Ecaterina a II-a nu renunțase, așa cum se credea, la proiectul ei iniţial[27], prevăzut în acordul dintre Rusia și Prusia, iar tenacitatea celor doi germani, Frederick şi Ecaterina, care au guvernat în cele două state, a fost prea puternică pentru a-i face să renunţe, cu ușurință, la opiniile lor. Odată ce pacea de la Kainardji s-a încheiat, Thugut nu s-a putut amăgi cu acordul lor. Zegelin pare să fi arătat că acest acord a fost clar; pentru că a făcut cunoscută o scrisoare a contelui Romanzov, în care mareșalul de câmp îi cere să grăbească numirea lui Grigorie Ghika în principatul Moldovei, amintindu-i că primise de mult timp porunci, de la regele său, în această privință[28] și că şi Mare Vizir Muzun Oglu Mehmed-paşa (Muhzinzadè) s-a angajat expres să ceară numirea Sultanului[29].

Tătari din Crimeea

[1] Lamartine, Histoire de la Turquie, Cartea XXXIV.  Vezi și Lvallée, Histoìre de la Turquie, Cartea III, capitolul 4.

[2] Cumnatul său, marele vizir Muhzinzade, care i-ar fi putut fi îndrumător, „a murit de durere, la șapte zile de la semnarea tratatului de la Kainardji”. Se crede că și-a grăbit sfârșitul cu o otravă. „Era demn de mai mult noroc” (Lamartine). Hammer, cel mai autoritar autor, care spune că Lamartine nu este mai puțin sever cu imbecilul Sultan, „Abdul Hamid, fiul lui Ahmed al III-lea, i-a urmat fratelui, după moartea tatălui său, şi a rămas, vreme de 43 de ani, în serai ca într-o închisoare. El nu a avut nici talent și nici experiența conducerii, iar ignoranța lui era egală cu aptitudinea lui; era un om fără ingeniozitate, fără caracter” (Hammer, Cartea LXXIII).

[3] Raportul din 3 august 1774.

[4] Biographie universelle, de Michaud, articolul Abdul-Hamid.

[5] «Sunt curajoși și hotărâți” (Thornton, Etat actuel de la Turquie, tom II, capitolul IX).

[6] Maghiarii au luat Transilvania din secolul al X-lea. Banatul Timişoarei a fost încorporat în aceasta din urmă, în conformitate cu Nicolò  Maurocordat.

[7] Grigore al III-lea era în același timp neînfricat și blând. Acestea sunt calitățile pe care autorul României, nu foarte optimist, le acordă lui Grigore al III-lea (Vaillant, II, p. 241). Raicevich, care nu vedea lucrurile într-un mod trandafiriu, nu era de acord cu opinia sa. „„Pedeapsa cu moartea a fost aproape abolită de ultimii principi, cărora trebuie să le aduc corectă laudă, căci sunt în general umani și lipsiţi cruzime, în special prințul Alessandro Ypsilanti” (Comentarii despre Moldova, p. 143). E adevărat că Raicevici spune că, „Aici, (în Moldova) clemenţa s-a aplicat doar pentru a câștiga bani din intrigi prost concertate” (Raicevich, p. 177). Nu trebuie uitat că acest scriitor dalmatic, aflat în slujba guvernului de la Viena, „actualul secretar al Curții Imperiale”, se afla sub comanda marii lui suverane (Raicevich, p. 306), întotdeauna fidel tristei devize, postată consecvent în capul cărții sale (fără mirări), dar, cu toate acestea, nu a avut nici o ezitare în a-l lăuda pe Grigore: „el fusese deja dragoman de Poartă și apoi prințul Moldovei, înainte de războiul cu rușii, și a exercitat aceste atribuții în mod strălucit” (Raicevich, p. 176). Dar când politica lui Ghika nu mai era în acord cu cea a împărătesei sale, secretarul imperial nu mai vedea în el decât duplicitate, extravaganță, nebunie, avariţie, spirit de intrigă, copiind calificativele incisivului Salaberry. Era natural ca prințului energic și patriot, care a vrut să apere teritoriul românesc împotriva stăpânilor scriitorului dalmaţian, să i se atribuie toate aceste defecte! Mărimile austriece aveau, cu siguranță, suficienţi bani, pentru a acționa în Constantinopol, în cadrul unei afaceri bauată, în întregime, pe intrigă, pentru a servi o cauză proprie. Şi sunt mulţi cei care acceptă şi preiau afirmații similare, fără interpretări proprii sau care mutilează textele pe care doresc să le reproducă. Astfel, Thornton se îndepărtează de ceea ce spunea Dimitrie Cantemir despre presupusa loialitate a lui Grigore I față de tatăl său, Constantin Cantemir (Etat actuel de la Turquie, capitolul IX, Moldavie et Valachie), dar este atent să spună că Dimitrie Cantemir „a fost un om mare”. Thornton este mai malefic pentru ignoranții istoriei, decât pentru interesat. Pentru a da un test despre naivitatea sa, el menționează o autoritate precum Carra, de care compatrioților săi nu le pasă. Autorul României spune că, dacă Ypsilanti și Ghika și-au făcut întoarcerea pe tronuri, ei și-au afectat și țara, chiar dacă „Ghica a arătat că el nu este mai puțin devotat intereselor românilor decât celor alor sale”. „După ce am descris purtarea prinţilor fanarioţi”, adaugă el, „trebuie precizat că Ghika este o excepție printre ei. Iubea banii („Păstrează bani albi pentru zile negre”, spune un proverb albanez; şi „zilele negre” (nefericite) nu au întârzia mult pentru Grigorie), dar nu-i acumula, iar generozitatea sa i-a contrariat pe mulți, iar „generozitatea lui l-a costat viața” (Vaillant, La Romanie, II, p. 242). Vaillant a fost uimit să vadă, într-o lucrare precum Dictionnaire de la conversation, a lui Duckett (articolul Princes Ghika), insistându-se mai ales pe „stoarcerile” atribuite lui Grigore al III-lea. Această expresie nu este decât un sinonim al unei afirmații a lui Salaberry, emulatorul lui Carra: „Era preocupat (când a condus Moldova pentru a doua oară), să răspândească intrigi și să adune comori imense” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Ghika, de Salaberry). Scriitorii francezi, adesea uimiți, au reprodus acuzații cu adevărat copilărești. Aşa, Lavallée (Histoire de la Turquie, Mahmud I), vorbeşte într-un mod grotesc despre Grigore al II-lea. Lavallée a fost unul dintre foarte rarii francezi care s-au îndrăgostit de visele tirolezilor Fallmerayer și, ca ei, nu a putut suferi nimic grecesc sau ce i s-a părut grec. Acest „profesor al școlii imperiale din Saint-Cyr” a scris istorie, cu o precipitare cu adevărat deplorabilă, aşa ca și cum romancierul Alessandre Dumas i s-ar fi impus ca model, astfel încât, într-o ediție Malte Brun, a adunat multe lucruri ciudate asupra unei Republici din apropierea țării sale, doar pentru a-i face pe elvețieni să înțeleagă motivul gafelor geografice ale ofițerilor francezi ai elevilor lor, în campania împotriva Prusiei.

[8] Scrisoarea lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[9] Într-adevăr, după ce a fost asasinat marele dragoman, pentru că i s-a reproșat că ar fi fost parțial în favoarea Curţii de la Viena – cum ar fi făcut nimic pentru ai săi? Când cineva nu dorește să ia în considerare probleme, cum ar fi Thugut, care, pe de o parte, singur vine să ofere o teorie foarte crudă despre bărbați și lucruri.

[10]  Kaunitz, mult mai puțin pliabil, dar o inteligenţă ministerială, știa, din experienţele Doamnei de Pompadour, să reconcilieze Habsburgii și Burbonii  (Mémoirea de Madame du Hausset, femme de chambre de Madame de Pompadour, pp. 180, 181).

[11] Scrisoare lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[12] „Thugut, spune un scriitor legitimist, deținea talente reale și mai presus de toate o experiență deosebită a diplomației, dar a avut și opinii înguste și uneori prea personale. Nici nu se poate spune că el, la fel ca interesele statului, a avut grijă de ai săi și l-a făcut în mod repetat pe suveranul său să cadă în jena de care nu a putut să se elibereze. El a adunat mari averi; iar ura sa față de revoluționari s-a spus că provine, în parte, din pierderea pensiei acordate de guvernul anterior” (Biographie universelle, Articolul Thugut, de Michaud).

[13] Când Maria Teresa a murit şi a fost ales definitiv Iosif al II-lea, o nouă eră în Austria a început în istorie… Leopold al II-lea a menținut, încă, un anumit număr de reforme; dar a murit în 1792, când Thugud devine cancelarul lui Francisc al II-lea, iar vechea politică a imperiului și-a exercitat influența proastă. Sistemul iezuit a continuat să sprijine populațiile, în absența lor” (A. Michiels, Hstoire secrète da gouvernement autrichien, Cap. XXVIII).

[14] Michaud, Biographie universelle, articolul Francois I, şi Michaud cel Tânăr, vezi și Mémoires d’un homme d’Etat: „Nu îl vom acuza pe tânărul împărat (Francisc I.), spune Michaud, de această politică macchiavelică: era tradițională în cabinetul de la Viena și, între alţii, Kaunitz, Thugut și succesorii lor sunt le sunt continuatorii”.

Scriitorul legitimist nu suspectează judecățile sinistre ale suveranilor absoluţi.

[15] Maria Theresa l-a trimis la Frederick, în 1778. Regele Prusiei povestește această vizită a lui Thugut, în Memoriile sale. Nu a avut încredere (spune el) nici în soluţiile, nici în intențiile sale. „ Voi adăuga că, în pledoariile sale, există un sunet servil, care nu seamănă deloc cu cel al lui Penkler și al lui Brognar”.

[16] „De câteva săptămâni, s-a auzit că prințul Țării Românești , Charles I Ghika, a murit în țara sa. Grecii, care aspiră de regulă la aceste funcții, sunt prada unei mari agitații, dar sultanul i-a ales fiul drept succesor, care a ajuns deja la destinaţie, iar în aceste părți se află deja comisarul turc și șeful chihaielor (Kapu-Kehaià), însărcinat să-i dea firmanul. Multe calități bune îi sunt recunoscute, în general, noului prinț” (Scrisoarea internunţiului Brognard, Pera, 16 ianuarie 1769. Am vorbit despre Brognard în cartea Albanais musulmanas; el a fost ucis în Albania). Dar chiar și un prinț dotat cu cele mai bune calități s-a găsit înconjurat de aceleași dificultăți, pe care le enumera Brognard, în altă parte. Valahia a contractat datorii uriașe. În mod firesc, trebuia să se gândească să obțină de la Poartă „cele mai severe ordine pentru Prințul Țării Românești” (scrisoarea lui Brognard, 3 noiembrie 1766), nevinovat de această situaţie. În ciuda temperamentului său pașnic, Alexandru al VI-lea nu a scăpat de aceste necazuri. În arhivele din Viena există multe documente despre aceste aspecte. S-a plâns de obstacolele din calea exportului de cereale, din Țara Românească, în Transilvania; a exprimat dorința prințului de a negocia preţul cerealelor cu trimişii imperiali-regali etc. În unul dintre aceste documente se menționează privilegiile acordate de Grigorie Ghika (iulie 1733) și de Carlo Ghika (25 august 1761) comercianților transilvăneni. Întrucât „versiunea românească” nu există, este dificil să judecăm probleme care, pe de altă parte, nu mai contează.

[17] În scrisoarea sa din 16 noiembrie 1768, spune că prințul Țării Românești (Alexandru al VI-lea) a fost pus pentru tinerețe, care l-ar face inferior condițiilor și s-a arătat fericit că Grigorie Ghika, sub care supușii Imperiului otoman din Moldova nu s-au plâns, a fost înlocuit. Internunţiul, pe care îl știa „în persoană”, s-a grăbit să-l felicite pe Bianchi. Înainte de a pleca la Bucureşti (11 noiembrie), prințul a cerut informaţii speciale cu privire la motivele procesului, pe care internunţiul credea că îl are împotriva guvernului valah, dar era pentru plângerile supușilor imperiali, și i-a trimis secretarului său asigurarea că va avea de-a face cu această afacere, care trebuie rezolvată cu promptitudine.

[18] Scrisoarea lui Thugut 18 octombrie 1769.

[19] Hanul a crezut că, în acele circumstanțe grave, este nevoie de un om cu un temperament diferit faţă de cel al pașnicului Alexandru al VI-lea: „La 28 octombrie, spune Brognard, s-a întâmplat detronarea prințului Țării Românești, despre care, până atunci, se credea că era prea tânăr și fără experiență, iar în locul său turcii au ales pe prințul Grigorie Ghika, fost dragoman al Porţii și, apoi, domnitorul Moldovei. Hanul tătarilor, care se găsea acolo, trebuie să fi contribuit la acest lucru” (Scrisoarea lui Brognard, Pera, 2 noiembrie 1768). Brognard poate servi, de multe ori, pentru a-l îndrepta pe  impetuosul și absolutul Thugut.

[20] Scrisoarea din 7 iunie 1769, către Hermanstadt (Sibiu).

[21] Scrisoarea din 18 decembrie 1769. El nu vorbește despre această veste decât ca zvon.

[22] Roman, 22 august 1773 … Nu știu, domnule, dacă sunteți informat despre conduita anterioară a Gospodarului Ghika față de Augusta voastră Curte; dar, din câte îmi amintesc, ea era fericită; dovadă că prințul de Lobkowitz l-a asigurat, de mai multe ori, de toată susţinerea înaltei sale autorităţi, atunci când se va ivi ocazia, și, în călătoria pe care Majestatea Sa Imperială a făcut-o în Transilvania, fratele său, Dimitri Ghika, a avut fericirea de a se apropia de Persoana Sa Sacră, iar Majestatea Sa Imperială i-a promis să-i oferi aceeași asistență, pe cât posibil; așa că, domnule, aș dori să știu dacă ați primit unele ordine faţă de problemele de  mai sus și dacă pot conta pe sprijinul dvs., în favoarea lui, dacă apare vreodată ocazia. Nu te voi agasa, domnule, spunându-ţi că pretenţia mea de la Poartă este instalarea prințul Moldovei, pe tot timpul vieții sale grele, plătind, totuși, anual, la Poartă, toate impozitele obişnuite în acest Principat; și, rugându-vă să ţineţi secrete cele aflate, am onoarea etc. (Arhivele din Viena. Ortografia și stilul scrisorilor franceze citate în acest capitol sunt reproduse exact).

[23] Mare ban al Țării Românești și tatăl lui Grigore al IV-lea și al lui Alexandru X.

[24] Pera, la Constantinopol, 3 noiembrie 1773 …. Sunt impresionat, domnule, așa cum trebuie, de încredinţarea că ați fost suficient de amabil să mă impresionați, prin comunicarea părerilor dvs. despre Domnul Principe Ghika; vă voi mărturisi că nu am primit încă ordine în acest sens, dar, după cum cred, Curtea mea nu are niciun motiv să fie nemulțumită de conduita sa din trecut față de Curte, şi sper că voi putea, la timpul potrivit, să-mi urmez înclinația liberă spre a susţine în toate dorințele voastre, precum și impulsul sentimentelor mele personale pentru domnul prinț Ghika și pentru familia sa. Am onoarea etc. (Arhivele de la Viena).

[25] Thugut a avut mai multe iluzii în acest sens şi este adevărat, după cum afirmă şi Hammer, că a favorizat activ negocierile lui Renin cu Poarta.

[26] Scrisoarea lui Thugut din 3 noiembrie 1773.

[27] Necunoscând încă acest document important, am presupus că proiectul iniţial a fost modificat. Dar această modificare a fost doar aparentă.

[28] De vreme ce prințul de Kaunitz l-a detestat pe Regele Prusiei (Michiels, capitolul XXV), nimic nu-l putea irita mai mult împotriva lui Grigorie. Sigur că Thugut nu a ignorat această iritare.

[29] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 327-336