ALBINA despre BUCOVINA | Dragusanul.ro - Part 2

SUCEAVA, 1866: „o ruină, în jurul unui sfânt”

1866 iunie 17-1

*

BUCOVINA / Suceava, 2/14 iunie 1866, în ziua serbării numelui marelui martir Ioan cel Nou, patronului Ţării.

*

Oricare naţiune e mândră dacă posedă oarecare monumente, ce-s mărturii ale vieţii sale trecute. Acestea îi sunt, apoi, mult preţuite, pe acestea se reazemă fala sa naţională, pe temeiul acestora pretinde ea la recâştigarea drepturilor sale celor uitate sau părăsite, sau călcate de alţii în picioare, şi-şi cere locul cel cuviincios între celelalte naţiuni de pe pământ.

*

Naţiunea noastră română încă nu este lipsită de atari monumente străvechi. Moldova, Ţara românească, Ardealul, Banatul şi toate locurile unde au venit Romani şi unde încă vieţuiesc, sunt semănate cu monumente istorice, care le dau mărturie despre viaţa, nobleţea şi curajul Romanilor, în timpurile cele mai cărunte, şi despre faptele măreţe şi eroice ale străbunilor lor.

*

N-avem de cuget ca să înregistrăm, aici, toate monumentele ce se află pe întinsul teritoriu al Romanilor, nici avem de scop ca să amintim, aici, de vreun monument belic, ci de unul care ne aduce aminte de religiozitatea străbunilor noştri romani şi de zelul lor întru răspândirea, apărarea şi susţinerea mântuitoarei credinţe creştine, ce-i cu sânge câştigată de către întemeietorul ei, Iisus Cristos, şi lăţită, prin lipaşii acestuia, demni şi conştienţi de chemarea lor apostolească.

*

Voim să amintim, aici, de sfântul marele martir al creştinătăţii Ioan Noul, ale cărui oseminte se află depuse, spre păstrare, în biserica Sfântului Gheorghe din Suceava sau în vechea biserică a mitropoliei moldave.

*

Biserica Sfântul Gheorghe

Biserica Sfântul Gheorghe

*

Aceste monumente sunt mărturisitoare de religiozitatea şi moralitatea străbunilor noştri, ne străpun pe noi în timpurile cele mai vechi ale vieţii naţiunii noastre romane. El ne aduce nouă aminte de prea fericitul domnitor al Moldovei, Alexandru cel Bun, şi de prea fericitul Mitropolit al Moldovei, Iosif, care, amândoi unindu-se ei în spiritul creştinătăţii, au adus monumentul acesta, de la Trapezunt, la Suceava, ca să fie chiar în reşedinţa domnească şi mitropolitană un monument al religiozităţii şi moralităţii lor înşişi, cât şi ale celor ale urmaşilor lor.

*

Osemintele Sfântului Ioan ne recheamă în memorie strălucirea bisericii celei domneşti, numită „la Mirouţi”, în care fură ele, întâiaşi dată, depuse, care, însă, în ziua de astăzi, e părăsită şi mult risipită, fiind ea numai o relicvă mărturisitoare de religiozitatea Romanilor antici moldavi. Despre această biserică, una dintre cele mai frumoase în privinţa stilului (gotic) zidirii, şi care se află în preajma ruinelor cetăţuii lui Ştefan cel Mare, către nord, spune tradiţia populară că ea a fost, din cauza văii, legată cu cetăţuia printr-un pod, pe care Domnii şi Doamnele mergeau la biserică.

*

Monumentul osemintelor Sfântului Ioan ne reproduce în memorie fapta cea mărinimoasă a lui Ioan Paleologul, împăratul Constantinopolului, care, socotind dauna închinării Mitropoliei Moldave celei de la Ohrida, din Bulgaria, cu puterea sa cea împărătească a convocat, în reşedinţa-şi imperială, sinodul celor patru patriarhi ai lumii şi a declarat Mitropolia Moldovei independentă de cea de la Ohrida, ridicând-o încă şi la rangul cel onorific de patriarhie.

*

Încă ne aduce aminte acest monument sfânt de ridicarea Iaşilor la rangul de reşedinţă a Domnitorilor şi a mitropoliţilor moldavi, când şi el fu într-acolo transportat; ne aduce aminte de prea fericitul şi cel dintâi compozitor al Romanilor, de mitropolitul Dosoftei, care, la anul 1686, de groaza avariţiei turceşti, după ce turcii fuseseră respinşi la porţile Vienei, voind să scape de pierzăciune odoarele cele mai scumpe ale mitropoliei, se refugie sub escorta de asigurare căpătată de la regele Sobieschi, la Polonia, ducând, între altele, şi osemintele Sfântului Ioan la Folchiev (Zolkiew – n.n.).

*

17 iunie 1866

17 iunie 1866

*

Osemintele Sfântului Ioan ne aduc aminte de toţi Domnitorii dreptcredincioşi ai ţării moldave şi ne recheamă în memorie timpurile cele viforoase, când Romanul se lupta pentru apărarea vieţii sale naţionale şi pentru acest odor da piept chiar cu moartea.

*

Pentru această însemnătate a monumentului osemintelor Sfântului Ioan fu şi este locul păstrării acestora recunoscut de către toţi Romanii drept un loc sfânt şi bogat de memorii cărunte naţionale. De aceea, fu locul acesta, în toate timpurile, vizitat de către Romani şi de către cei mai din depărtare, care, împreunând în inimi simţul religiozităţii cu cel naţional, ieşiră de sub mausoleul Sfântului Ioan mângâiaţi, alinaţi, încurajaţi contra luptelor lumii acesteia şi împrospătaţi întru conştiinţa şi simţul lor naţional. De bună seamă că nici un Roman inteligent, aflându-se în Suceava, nu poate să nu fi fost şi sub mausoleul martirului Ioan, care, pe lângă torturile ce le pătimi el pentru constanţa sa în religia cea adevărată, ştie şi torturile bravilor Romani, ce le pătimiră aceştia pentru năzuinţa lor, pe mare şi pe uscat, cu scop de a-şi păstra naţionalitatea şi a respinge de la ei toată influenţa străină, cea care ar fi putut să le împiedice progresul şi să-i arunce în braţele cele sugrumătoare ale amorţelii spirituale.

*

Dar biserica vechii mitropolii din Suceava nu este numai pentru Romani de această însemnătate, ci, pentru că în dânsa se află osemintele Sfântului Ioan, se cercetează ea şi de către cei străini de credinţa şi de naţionalitatea romană, şi nu numai de acei străini ce se află în Bucovina, ci şi de străinii din ţările megieşite. Din toate unghiurile Bucovinei, din Moldova şi din Ţara românească, din Galiţia, de la Folchiev, din Ardeal, vin cete numeroase de străini la Sfântul Ioan – bolnavii cerând, prin el, vindecare, păcătoşii – iertare dumnezeiască, şi toţi – atingere şi căpătarea mântuirii sufleteşti.

*

Deci nu sunt osemintele Sfântului Mare Martir Ioan un odor prea scump pentru Romani? De aceasta nu se folosesc numai ei înşişi, dar încă şi cei străini. Aici ni se pare a fi locul de a aminti de referirea cea duşmănoasă, în care străinii îl cugetau pe Roman, faţă de ei, şi din propria-ni experienţă trebuie să mărturisim că străinii, deşi nu pentru alta voiesc să-l aprecieze pe Roman, cugetându-l de pururi antagonist şi împiedicător intereselor lor egoiste, aflându-se ei lângă osemintele Sfântului Mare Martir Ioan, care este un odor numai al Romanilor, pentru că numai aceştia l-au păstrat în contra pierderii, în timpurile cele mai grele şi mai furtunoase, se însufleţesc de respect creştinesc către Romani şi li se înmoaie ura contra acestora, având ei înaintea ochilor lor un document real despre religiozitatea şi moralitatea Romanului şi despre puterea de viaţă a acestuia.

*

1866 iunie 17-3

*

Moaştele Sfântului Ioan, aflătoare în sânul ţării ortodoxe a Bucovinei, sunt, pentru credincioşii ei, de însemnătate mare încă şi din punctul de vedere al năzuinţelor iezuite, care au scopul de a smomi de la credinţa strămoşilor noştri, în care aceştia şi-au aflat atât mântuirea cea sufletească, cât şi cea a patriei lor; căci ştiind bătrânii şi propagându-se junimii că Sfântul Ioan a pătimit şi a murit pentru credinţa ortodoxă, care a fost şi a străbunilor noştri, apoi să se ridice asupra lor chiar şi porţile iadului, şi nu-i vor birui.

*

După ce am auzit că monumentul osemintelor Sfântului Ioan este de importantă însemnătate pentru Romani, şi chiar pentru cei străini, să vedem, acum, ori de corespunde şi exteriorul localităţii demnităţii însemnătăţii acesteia. Exteriorul locului aceluia, adică, unde sunt depuse, spre păstrare, osemintele numitului mare martir. Cu durere trebuie să mărturisim că exteriorul locului nici măcar pe departe nu corespunde demnităţii şi însemnătăţii odorului ce-l cuprinde în sine.

*

Din oricare parte numai priveşti, te cuprinde mâhnire adâncă. Biserica frumoasă, măreaţă şi cuprinzătoare, oarecând biserică mitropolitană a Moldovei, instalându-se în dânsa, după ceremonialul ortodox, principii domnitori, este acum peticită cu draniţă, deşi zidurile îi sunt bine conservate, promiţând vieţuire încă de multe veacuri, dacă s-ar prevedea un acoperământ solid (avea să-l facă, până în 1904, vienezul Karl Adolf Romstorfer – n.n.). Turnul clopotelor este în mare parte stricat. Chiliile dinspre răsărit sunt sfărâmate, ruine întru înţelesul cel adevărat al cuvântului; iar cele dinspre apus seamănă cu bordeiele, nefiind nicidecum demne de a adăposti oaspeţi. Chiar locuinţa proistosului nu cu mult se deosebeşte de acelea.

*

Amar se înşeală călătorul cel creştin şi pătruns de credinţă şi de intenţie mângâioasă. Cugetând, de acasă, că va afla o zidire demnă de renumitul martir Ioan, trebuie să-l cuprindă jalea, văzând în jurul bisericii numai ruine. Cugetând el, de acasă, că va afla adăpost şi, venind, n-are unde să-şi plece capul. Cugetând el, de acasă, că, sosind aici, va fi întâmpinat de ospitalitate, se vede înşelat, văzând ruinele.

*

Nespusă mâhnire îl pătrunde pe bietul Roman la vederea aceasta, dar el o ştie şi năduşeşte în sine, cunoscând împrejurările în care s-a aflat şi din care vitrega soartă nu-l mai eliberează. El se mângâie, deci, cu aceea că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns la locul dorinţei sale cele sufleteşti şi se simte, la urmă, îndestul de mulţumit de a se afla lângă racla osemintelor sfinte, rugându-l pe martirul Ioan pentru mijlocirea rugii sale la Majestatea cerească, ca el şi soţia-şi să fie sănătoşi, copilaşii să propăşească întru cunoştinţele cele bune religioase, morale şi naţionale, şi ca naţiunea-şi să revină iarăşi la drepturile pe care nesăţiosul interes străin i le-a răpit, depărtându-se, după atari rugăciuni din inimă, de racla Sfântului Ioan, mulţumit că, cu adevărat devotament creştinesc, şi-a îndeplinit datoria ca creştin şi sperând, cu încredere evanghelică, la succesul rugăciunii sale.

*

Românul va şti, aşadar, a-şi explica ruina cea diversă, care înconjură un odor atât de sfânt şi pe care şi l-a serbat el chiar şi în timpurile cele mai viforoase; el cel mai puţin se va scandaliza de aceasta, deoarece el, bietul, vede şi ştie din propria experienţă că şi lucrurile sale, nu arareori, trebuie să se prefacă în ruine.

*

Dar nu astfel va cugeta cel care este străin de credinţa şi de naţionalitatea Romanului. Avem dovezi prea destule şi experienţa de toate zilele ne convinge că străinul tot numai caută ocazie ca să ne cârtească şi numai arareori, adică atunci când este convenabil interesului său propriu, află şi el cauza pentru a ne lăuda întocmai ca din bunăvoinţă şi din sinceritate.

*

Străinul, văzând ruinele acestea în jurul bisericii, deasupra cărora, în întunericul nopţii, cucuvelele îşi trâmbiţă răsunetul cel prevestitor de moarte, ce va zice?, te-ntreb, Romane, care, cu sângele tău ai apărat patria, ţi-ai apărat de nimicire odoarele şi mijloacele tale cele susţinătoare de viaţa-ţi naţională şi de adevărat creştin. Străinul, biete Romane, va zice precum e învăţat a zice. Străinul ce te va critica n-are, de bună seamă, un trecut atât de strălucit precum ai tu, după nepărtinitoarea istorie, dar orişicum să fie el, fie chiar ca unul dintre heloţi, nu te va critica cu nepărtinire, ci, pentru că eşti străin de dânsul, te va judeca după măsura cea străină cu împrejurările trecutului şi ale prezentului tău.

*

Spre lămurirea celor în urmă zise, amintim că toate sunt constatate în toată amănunţimea; căci aici, în Suceava, se află mulţi străini inteligenţi, care, înainte de venirea-şi încoace, au petrecut, mai mult sau mai puţin, în oraşe mari, unde încă au văzut asemenea mănăstiri, în care se păstrează relicve ale martirilor, şi aceia chiar în faţă ne-au spus că aşa o ruină, în jurul unui atare sfânt renumit ei nu şi-au putut închipui, dacă n-ar fi văzut-o înşişi.

*

Acea persoană morală, care din antichitate a avut dreptul de a-şi rezerva titlul şi onoarea de patron asupra locaşului acestuia, când Bucovina veni sub sceptrul Austriei, şi care şi-a şi rezervat parte din reverenţa creştinească către osemintele Sfântului Ioan, era parte pentru că de biserica vechii mitropolii sunt legate multe reminiscenţe politice şi naţionale – acea persoană morală este Prea Sfinţita Mitropolie din Iaşi.

*

Am comite păcat mare dacă am acuza-o pe aceasta că nu şi-ar fi îndeplinit îndatoririle faţă de un drept atât de onorant, precum este cel al patronatului asupra vreunei biserici. Din contra, noi trebuie numai să mărturisim cu mulţămire că Mitropolia din Iaşi, în toate timpurile, a fost preocupată de locul acesta şi nici un episcop n-a şezut, încă, pe scaunul mitropolitan ieşean, care să nu-şi fi ţinut drept datorie sacră de a se informa despre împrejurările şi starea locului acestuia, ori în persoană venind însuşi încoace, ori prin credincioşii săi. Aşa, numita mitropolie a fost, întotdeauna, preocupată de buna primire a oaspeţilor şi, în scopul acesta, a dat ea proistoşilor de mai înainte câte 200 de galbeni pe an, iar acestuia de acum, chiar 600 de galbeni. Afară de aceasta, tot în scopul acesta, acum numit, oferă mitropolia ieşeană vechii biserici mitropolitane 50 de falce de pământ, spre producerea fruptelor celor necesare, folosindu-se proistoşii încă şi de tot venitul ce curge din toate părţile, de la cei dreptcredincioşi şi evlavioşi.

*

Toate acestea sunt fapte şi contribuţii demne de numele de patronat. Dar, cu toate acestea, Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană încă n-a întreprins nimic spre a ridica valoarea cea exterioară a locaşului Sfântului Ioan prin zidiri noi şi demne de numele acestuia şi de acel al naţiunii romane. Prea Sfinţita Mitropolie a şi promis cheltuieli pentru această zidire şi, în scopul acesta, s-a făcut şi planul care, de bună seamă, de mult s-ar fi realizat, dacă bunurile bisericeşti din ambele Principate nu s-ar fi secularizat, făcându-se bunuri ale statului. Cu această catastrofă neaşteptată pentru mănăstirile din Principatele Româneşti, au luat toate trebile bisericeşti de acolo altă faţă, şi mitropolia ieşeană nu şi-a putut împlini promisiunea. Sub aceste împrejurări ale bunurilor mănăstireşti este învederat cum că de la guvernul României atârnă, acum, ca să împlinească promisiunea cea de repetate ori dată proistosului de acum al sfintelor moaşte ale Marelui Martir Ioan. Dar guvernul României, după cum ne demonstra istoria anilor trecuţi, încă nu a avut putinţa ca să întreprindă împlinirea acestei datorii sfinte, pe care a luat-o asupra-şi, pentru că în decursul domniei principelui Alexandru Ioan I a fost ocupat de regularea trebilor celor dinlăuntru; aşijderea, şi lupta cu Grecii, în cauza bunurilor mănăstireşti, care a ţinut atât de îndelungat, mult a împiedicat pe guvernul României de a face rânduială la sfintele moaşte ale Marelui Martir Ioan. Iar cum că nobilul guvern al României s-a interesat de starea bisericii şi a chiliilor de la Sfântul Ioan, aceasta a dovedit-o el, în vara anului trecut, când fu trimisă, de către dânsul, o comisie de doi bărbaţi la faţa locului, care comisie a constatat starea deplorabilă. Iată, aşadar, că cu aceasta s-a făcut, acuma, întâiul pas spre realizarea dorinţei noastre, numai că trebuie să aşteptăm timpuri mai fericite, timpuri liniştite, căci, acum, cine nu ştie că şi România, cu guvernul său, este încărcată de griji pentru soarta sa venitoare, precum alte state europene. Să fim, aşadar, siguri, dreptcredincioşilor, că ceea ce de mult dorim să vedem în jurul Sfântului Mare Martir Ioan se va îndeplini, din dorinţa nobilului guvern român şi din zelul lui pentru susţinerea dreptei credinţe străbune şi a tot ce este spre fala Românului; numai să ne rugăm la Tatăl Ceresc, prin mijlocirea Sfântului Ioan, ca să treacă aceste timpuri viscoloase şi România să se consolideze, sub nou alesul principe Carol Ioan I şi să-şi asigure un viitor ferice, când, apoi, credem că nici prea onoratul nostru Consistoriu bucovinean nu va întrelăsa de a face paşii cei cuviincioşi către Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană şi, prin aceasta, către prea nobilul guvern al României, spre realizarea cauzei despre care s-a vorbit aici” (Albina, Anul I, No. 30, Viena, vineri 17/29 iunie 1866, pp. 2, 3).


Bucovina, 1866: „Biserica – Episcopul şi secretarul său”

1866 iunie 3-1

*

BUCOVINA, 5 iunie n. 1866

În scrisoarea mea din 1 al lunii, am trimis stimatei foi aşa zicând o introducere, scurta expunere a acelora ce voi avea de pe aicea să scriu şi despre ce, după cât sper, va fi fidela tălmăcire a opiniei publice de la noi, şi nu numai a unei facţiuni sau coterie, care ar vrea ori să abuzeze de noutatea acestui organ ori să figureze ca reprezentantul opiniei publice competente, precum aceasta aflăm prin alte ziare, şi încă nu prea rar.

*

Episcopul Eugen Hacman

Episcopul Eugen Hacman

*

Am zis, în scrisoarea mea din ceea săptămână, că biserica, la noi, seamănă a fi Episcopul şi secretarul său. Opinia publică, la noi, şi încă acea opinie pe care suntem siguri că o veţi afla la timp drept competentă, aşa judecă şi nu socoate că n-ar avea dreptate, deoarece ea pentru această judecată a ei are atâtea temeiuri, încât ele şi singure vorbesc, ba – şi cum am zice – strigă şi necesită pe tot omul aşa, şi nu altfel să judece.

*

Să cercetăm măcar unele din acele temeiuri şi să vedem în câtu-s justificate  aserţiunile acestea ale noastre sau nu.

*

3 iunie 1866

3 iunie 1866

*

În anul 1848, mai 18/30, adresa Eminenţei Sale Episcopul actual al Bucovinei, către Congresul Sinodal, ce, în urma convocării lui de către Episcop, se afla, atunci, în desfăşurare, la Cernăuţi, adresa, zic, către acel Sinod, următoarea scrisoare oficială arhierească:

*

„Am ajuns la deplina convingere că numai unirea este în stare să sporească binele comun şi, mai cu seamă, acela al sfintei şi adevăratei noastre Biserici, să ducă la o înflorire îmbucurătoare şi la fructe pline de binecuvântare; sunt convins şi de aceea că opinia şi voia unuia, fie acesta şi cel mai bun, nu sunt suficiente ca să producă, contra convingerilor mulţii, binele cel stăruit, cu sinceritate şi din întreg sufletul, la un folos comun; sunt convins, în fine, pe deplin şi de aceea că confraţii şi împreună lucrătorii mei, din voia Domnului, sub scutul Părintelui celui sfânt, cu ajutorul Fiului, ce se făcu om, şi sub înrâurirea Sfântului Spirit, cu bună seamă numai binele cel mai adevărat al sfintei noastre Biserici şi al iubitorilor ei membri intenţionează şi stăruiesc. Am hotărât, după o cumpănire matură şi cu ajutorul Celui Atotputernic, după o convingere desăvârşită am hotărât, zic, să decid, la cererea clerului co-adunat şi a profesorilor teologiei, în data de 17/29 mai 1848, No. 104, următoarele:

*

„1. Ca cancelarul (secretarul) consistorial, domnul C. Cr., cum am şi făcut de ştire, la 17/29 al lunii, să fie suspendat de loc, adică din de astăzi, a 2-a. Ca pentru viitorime, în temeiul Planului regulativ al Bucovinei şi în temeiul şi altor legi respective, suprema ducere şi menţinere a afacerilor bisericeşti, cum şi referarea cauzelor eparhiei, să fie în seama numai a Consistoriului ş. a.”, şi-apoi, lăudând, mai pe urmă cu deferenţă te profesorul teologiei, Dl. Joanne Calinciuc, şi recomandându-l Sinodului să-l aleagă şi să-l propună Consistorului de asesor consistorial, fireşte că Eminenţa Sa Părintele Episcop afirma: „În sfârşit, vă dau la toţi confraţii mei creştini binecuvântarea mea arhierească, cu cea mai profundă a mea asigurare că ziua aceasta, care poartă numele iubitului nostru Împărat, e ziua cea mai fericită din viaţa mea, pentru că eu sper în Dumnezeu ca, cu ajutorul său, de astăzi, înainte, va învia şi se va realiza acel bine adevărat şi acea prosperare a sfintei noastre Biserici, pe care am păstorit-o eu şi până acum, cu voinţa cea mai bună şi cu inima cea mai evlavioasă, aşa să-mi ajute Dumnezeu! / Evgenie, p. p. Episcop (Eugen Hacman- n.n.)”.

*

La această scrisoare arhierească, trimisă prin întreaga dioceză, dăduse Congresul Sinodal de atunci, prin Comitetul său, Eminenţei Sale Episcopul, următoarea adresă de mulţumire:

*

„Înalt Preasfinţite Arhipăstor! Prea iubite al nostru Părinte!

Marele act al liberalizării, prin care aţi doborât peretele care ne despărţea de la olaltă şi împiedica toată înaintarea şi păşirea obştescului bun, toată cea întru Cristos păstorire a voastră, cu acea bucurie sau, mai adevărat, cu acel entuziasm l-am salutat care vă asigură nemurire în inimile noastre şi ale tuturor compatrioţilor, pentru că el stâlpeşte o nouă strălucită epocă a Bucovinei, de la care înaintare are să înceapă un nou fericit viitor.

*

Publicitatea anului 1866

Publicitatea anului 1866

*

Bucurie, nouă!, pentru că am revindecat vechile îndrituiri şi obiceiuri ale sfintei Bisericii noastre, despre care se scrie: Să nu calci hotarele care au ţărmurit pe Părinţii tăi!

*

Mângâiere, nouă!, pentru că ne-am învrednicit de înalta arhipăstorească-va recunoştinţă a râvnei noastre pentru binele obştesc!

*

Nădejde, nouă şi tuturor veacurilor viitoare!, pentru că nu numai toate condiţiile a dezvelirii patriei ne-aţi încuviinţat, ci şi spre îndeplinirea acestui act strălucit liberal nemuritor n-aţi uitat, cu înaltă-va şi puternica binecuvântare a-l încununa!

*

Cu privire la aceste sentimente, de care toţi suntem pătrunşi, toţi Înalt Preasfinţiei Voastre, pentru acest mare act al liberalismului, cea mai intimă mulţămire aducem, cu deplina încredinţare că, pentru a putea spori şi folosi obştescul bun, nu vom pregeta orice prilej a întrebuinţa, orice jertfă a aduce; precum, pe de altă parte, grijă vom purta ca noul veşmânt al nestricăciunii, cu care ne-am îmbrăcat, să rămână pururi curat, neîntinat şi fără prihană.

*

Întru aceste toate ne va povăţui mâna celui de sus, care, şi până acuma, pe noi, slabe şi nevrednice vase, ca oarecând pe Sfinţii Apostoli ne-a povăţuit şi ne-a învăţat ce să grăim şi cum să păzim, ca să venim la scopul dorit; era dragostea revendicată şi obşteasca înfrăţire, rezemate pe deplina încredere care s-a întărit între noi, ne va fi puterea şi curajul nostru, şi nădăjduim că niciodată nu va slăbi, nici că se va împuţina, că dragostea cea adevărată niciodată nu se sfârşeşte, nici nu se împuţinează.

*

Iar ce se atinge de încredere, aceasta o aflăm noi în cuvintele Înalt Preasfinţiei Voastre, care, ca un adevărat Părinte, către noi, rătăciţii, aţi rostit: „Veniţi, fraţilor, să fim una!”. Iar Înalt Preasfinţiei Voastre să vă fie ca o dovadă a deplinei noastre încrederi lacrimile noastre cele fierbinţi, cu care cuvintelor acestora pline de mângâiere am răspuns; ele au fost lacrimile fiilor, care, după lunga înstrăinare, au cunoscut glasul Părintelui lor cel dulce şi, căzându-i la piept, plâng de bucurie că l-au aflat. Aşa ne bucurăm şi noi, acuma, şi nădăjduim şi mai mare bucuria când vom vedea roadele mănoase odrăslind sub pavăza restatornicitei Constituţii; de care, ca să ne învrednicim a le vedea şi gusta, şi a ne îndulci cu ele în prisos, pururi vom ruga pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul făcător de viaţă Duh. Amin!

*

De la duhovnicescul Comitet al Bucovinei. / Cernăuţi, la 22 mai 1848 / Ioan Calinciuc, prezident, / Dimitrie Procopovici, mandatar” (Albina, Anul I, No. 24, Viena, vineri 3/15 iunie 1866, p. 2).

*

1866 iunie 10-1

*

BUCOVINA (Continuare), 14 iunie 1866.

Am recapitulat acel manifest al arhiereului Bucovinei actual nu doar ca să arătăm, prin el, ce e Biserica greco-orientală sau că acest manifest l-am privi noi, aici, în Bucovina, de bază pentru noi, pe care baze, adică, să ne putem formula drepturile şi datoriile noastre faţă de Biserica noastră, în cauzele administraţiei; nu, căci acestea toate le-am ştiut şi mai înainte, se cunosc şi din manifestul acesta arhieresc: ci noi de aceea l-am recapitulat, ca să mijlocim publicului, cititor al acestui organ, posibilitatea de a judeca, întâi, a cui e culpa că, rămânând dieceza Bucovinei (de sine stătătoare şi nu în cadrul unei Biserici a tutore românilor din imperiu – n.n.), pe baza caracterului bisericii sale, şi până în ora de faţă, Episcopul Bucovinei îi face imputaţii grele şi aspre (celebrele „Dorinţele clerului din Bucovina” – n.n.), cum aceasta se ştie din diferite ziare; şi al doilea, a cui e culpa că Eminenţa Sa, acest Episcop, proiecta, la Sinodul de la Carloviţ, din 1864, un fel de reorganizare pentru Biserica ortodoxă orientală din Austria în comun şi pentru aceasta din Bucovina în parte, care reorganizare aduse şi aduce pe toată lumea civilizată şi bine-simţitoare într-o completă mirare, din cauza, adică, a eclatantei absurdităţi a acelui proiect. Publicul competent afla-va, din aceste fapte, nu vorbe numai, ci ce e adevăr şi ce nu; şi-apoi să hotărască!

*

Vedem, în manifestul arhieresc, o promisiune declaratoare sărbătorească şi autorizată cu jurământ arhieresc că în afacerile administrării Bisericii, de aici, înainte, se va urma numai pe temeiul co-înţelegerii comune, adică în sensul propriu şi de neînstrăinat, nici schimbător al Bisericii orientale. Diecezanii Bucovinei nici nu recunosc altă formă justificativă în administrarea bisericii lor, şi nici Episcopatul Bucovinei nu-şi schimbă oficial manifestul acesta din 1848.

*

Care, deci, e motivul imputaţiilor ce le face, de un timp, încoace, Episcopul Eugenie eparhioţilor săi, căci ei nimic alta nu pretind, decât ce Eminenţa Sa, cu jurământul său, a îndatorat chiar pe eparhioţi să pretindă de la Eminenţa Sa? Care pot, mai departe, fi motivele că se contrazice atât de cumplit Eminenţa Sa, la Carloviţ, declarând, acolo, arbitrajul „unuia” drept mai bun şi mai adevărat decât acel provenit din vot legal şi competent comun?

*

Lasă, că văd toţi cum că, prin proiectul carloviţian, e profund vătămat caracterul Bisericii ortodoxe; lasă că, prin neurmata, atunci, mai întâi întrebare a diecezanilor, precum conveniseră chiar şi însuşi Majestatea Sa Împăratul, şi Ministerul Majestăţii Sale, se făcu, prin această „samavolnică” neîntrebare diecezei un afront foarte supărător şi necăjitor. Dar morala care ar fi să rezulte pentru fiii spirituali ai unui Arhiereu şi, prin urmare, şi pentru un stat, dacă te-ai vedea cvasi-provocat să crezi că jurământul poţi să-l faci ca să-l calci, după plac, morala aceea de ce fel o fi oare?

*

10 iunie 1866

10 iunie 1866

*

Biserica orientală porunceşte sinodalitate; cine, deci, calcă porunca ei? Statul „n-are nimic împotriva ţinerii sinoadelor”; cine le împiedică? Dioceza doreşte şi pretinde respectarea acestora, întru prosperarea şi înflorirea Bisericii…

*

Eminenţa Sa Episcopul îndepărta „o piatră a scandalurilor”, pe un secretar consistorial, care fu în contra sistemului organizării consistoriale; luă, însă, acum, pe altul, şi încă pe unul care seamănă, cu scop ca să cunoască şi să priceapă şi aceia dintre fiii săi arhipăstoreşti care nu cunoşteau şi nu pricepeau amorul arhieresc pentru Biserica şi dieceza sa, care sunt de religie şi de naţionalitate străine (sic!); cu aceasta, apoi, merse Eminenţa Sa la Carloviţ, să proiecteze reorganizarea Bisericii orientale, cu aceasta oficiază Eminenţa Sa, şi acum, misiunea-i arhierească, şi cu aceasta, în fine, regiza – cum e probabil – şi răspunsul aspru, refuzul la rugăminţile inteligenţei laice a Bucovinei, pentru ţinerea unui sinod şi altele strâns legate de spiritul Bisericii, şi de manifestul arhieresc din 1848.

*

Care încredere, deci, şi amor pot fi între păstoriţi şi păstor în astfel de circumstanţe; zic-o alţii, noi tăcem şi apelăm numai la mintea sănătoasă, de e opinia publică, la noi, îndreptăţită a cugeta despre cauzele noastre de administrare a Bisericii, aşa cum ne exprimam în corespondenţa trecută, şi de nu e opinia publică, la noi, foarte în drept a crede că Biserica, la noi, seamănă să fie Episcopul şi cu secretarul său” (Albina, Anul I, No. 27, Viena, vineri 10/22 iunie 1866, p. 2).


Bucovina, 1866: “poporul ţăran” şi “poporul cetăţean”

Popor cetăţean, ţi se împlinesc visele!

Popor cetăţean, ţi se împlinesc visele!

*

Cum nu am obiceiul să trec pe lângă mărturii ca pe lângă gropile din trotuarele Sucevei, deşi căutam altceva, colecţia revistei “Albina“, apărută la Viena, duminică, 27 martie / 8 aprilie 1866, şi pusă la dispoziţia publicului larg de către prestigioasa Bibliotecă Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, m-a obligat să încep să fişez toate mărturiile ardelene despre Bucovina istorică, copiindu-le, dar în limbajul contemporan (limbajul lătinist al vremii însemnând o problemă chiar şi pentru un om “obicinuit” cu aşaceva), fără o ţintă precisă, dar care, cu siguranţă, se va impune, din texte, pe parcurs.

*

O surpriză mai mult decât plăcută o constituie pentru mine corespondentul bucovinean, care semna “Publiu Plugariulu“, un ironist de primă mână, un strălucit antecesor al lui Mihail Teliman, pe care, odată şi odată, îl vom identifica, şi care, în spiritul responsabil mărturisitor, spera că “Albina” va culege nu doar nectarul “din Bucovina” în “mierea” căruia “nu vor găsi urmaşii noştri mai mult pelin”. Dar, pentru că orice comentariu este, încă prematur, o să încredinţez doritorilor ceea ce am început să aflu:

*

1866 mai 25 p 3-1

*

Foametea în Bucovina e atât de crâncenă, încât vedem următoarele cazuri triste în foaia „Bucovina”: O ţărancă veni cu două fiice ale ei (în etate de 12-15 ani) la un domn şi-i îmbia acestuia amândouă fetele pentru 20 de florini v. a. (vienezi – n.n.), lăsându-i dreptul să cumpere şi numai una şi să-i aleagă. Acesta, însă, îi donă 3 florini v. a., dar nu cumpără niciuna.

*

Textul din 25 mai 1866

Textul din 25 mai 1866

*

Un colonist cumpără, în suburbia Roşia din Cernăuţi, de la un cerşetor, trei copii (un prunc şi două fete), pentru preţul de 9 florini, cu condiţia ca cumpărătorul să-i dea pe loc” (Albina, Anul I, No. 20, Viena, miercuri 25 mai / 6 iunie 1866, p. 3).

*

1866 mai 27-1

BUCOVINA, 1 iunie 1866

Pentru astă dată, vrând a înregistra, în coloanele acestui stimat organ, aceea ce ocupă, în prezent, atenţiunea publică şi universală, greu îmi vine a nu putea, astăzi, nimic alta scrie decât iremediabilă, zic, lipsa cea mare şi comună a nutrimentului de toate zilele la bietul nostru popor ţăran şi parte şi la cel cetăţean. Morţi de tifos, din cauza aceasta, ba şi morţi de foame sunt cam deseori şi, pe zi ce merge, se tot mai înmulţesc, auzim din toate părţile Bucovinei; între Siret, însă, şi Nistru şi în munţii apuseni ai ţării (adică în obcini – n.n.), e lipsa aceasta a pâinii zilnice şi mai mare, şi mai simţitoare. Incidentul acesta – căci, la noi, în Bucovina, aşa putem să-l numim – incidentul, zic, acesta, de tot trist şi mai nepomenit la noi în acest grad, are – ce se înţelege de la sine – şi o influenţă foarte dăunătoare în toate referinţele prin excelenţă sociale, cuprinzând în sine şi moralul, cum în genere, aşa şi în specificul lui.

*

Publicitate şi pentru "poporul cetăţean" român

Publicitate şi pentru “poporul cetăţean” român

*

Starea materială, însă, a poporului nostru se dărâmă foarte mult, căci îndatoririle pentru susţinerea vieţii ajunseră deja la o culme de pe care mai că nu mai vezi alta, decât mizeria şi iarăşi mizeria: deoarece multe familii rămaseră, din cauza acestei lipse extraordinare, cum am zice „fără de casă, fără de masă”.

*

Cum că şi în privinţa naţională are să aducă mizeria aceasta urmări nefavorabile e încă de însemnat, pentru că bunăstarea materială de până acum a poporului nostru trecu, mare parte, în mâini străine şi, cum auzim, tot mai trece şi acum, şi va trece încă, până la secerişul viitor.

*

Ce e drept, Dieta noastră şi Comitetul al nostru al Ţării, ba – lăsând adevărului dreptul său – şi Consistoriul greco-oriental al Bucovinei făcură mult – poate şi totul – ce putură spre alinarea lipsei domnitoare în ţară. Însă, cu acele măsuri şi mijloace care se uzitară în părţile acestea, dar nu pot răul mai mult înlătura, e după părerea noastră unica cauză că nu s-a pregătit ajutoarea aceasta mai de timpuriu, de cu astă-toamnă adică, pe când şi importul grânelor din România era liber, şi grânele mai ieftine. Pe atunci, să se fi cumpărat cerealele cu cele 750.000 de florini v. a. (vienezi – n.n.), care se împrumutară pentru Ţară din Fondul religionar greco-oriental, s-ar fi fost cumpărat o întreită cantitate de grâne, faţă de cum sunt acestea care se pot cumpăra acum, în martie, aprilie şi mai, fiindcă acum grânele ajunseră la nişte preţuri, pentru noi, bucovinenii, chiar fabuloase (de exemplu: 14-16 florini v. a. coreţul de păpuşoi).

*

Cred că s-ar fi făcut acum experimentul la noi, şi încă de toţi, că foarte e necesar să se realizeze cât mai curând cuvântul M. S. Împăratului, din anul 1851, decembrie 31, hotărâtor ca fiecare biserică „să-şi stăpânească şi administreze singură fondurile, institutele (aşezămintele – n.n.) şi averile sale”. Această nobilă şi generoasă voie a Majestăţii Sale de ar fi ajuns a căpăta corp până acum şi n-ar mai exista dependenţa averii bisericeşti de atâtea predici contra-naturale, Fondul religionar al Bucovinei ar fi fost de un deplin şi destul de timpuriu ajutor nenorocitului popor, ai cărui buni şi străbuni părinţi, ba şi generaţiunea de faţă, acest Fond religionar l-au creat şi înmulţit ca Biserica greco-orientală – societatea adică a acestei biserici, să se folosească din el în cauzele lui cele vitale*.

*

* La pretenţia inteligenţei noastre, ca şi clerul şi mirenii să fie reprezentaţi în Comitetul administrativ al Fondului religionar, ca adică acei ce poartă sarcini pentru susţinerea bisericii seculare, să aibă şi drepturi în afacerile ei, răspunse Episcopul (ori profesorul C. Popovici, nu ştim) într-o epistolă publică şi aspră: Nu vă amestecaţi în lucruri care nu vă ating!” (Albina, Anul I, No. 21, Viena, vineri 27 mai / 8 iunie 1866, pp. 3, 4).

*

1866 mai ex 3-1

*

BUCOVINA, 1 iunie 1866

Cam aşa tot binele ajunge, de la Viena, la noi – târziu, precum şi stimata „Albina” chiar acum, la Rusalii o primim, pe-aicea, la ţară, măcar că apăru încă la Paşti (duminică, 27 martie / 8 aprilie 1866). Se zice că de la vietăţi fără minte şi numai cu instinct ar putea omul multe învăţa, dacă-i ruşine a învăţa de la Dumnezeu: că „Albina” nu se grăbi la noi oare nu pentru ca să pricepem şi noi ca la rău să nu te prea tragi? (Nu, domnule, căci „Albina” se născu pentru a zbici unele multe, deci caută să se tragă la ele, să se apropie, ca să le poată cunoaşte – Redacţia). Cu dragă inimă salutăm înţeleapta „muscutia”; aşa cum cu multă dorire şi doream ca să vedem, odată, în centrul monarhiei, un organ al nostru. Salutăm, zic, şi ne bucurăm de apariţia acestei foi: dară bucura-se-va oare şi ea de noi?

*

De mult e în lume primăvară şi albinele aşijderea de multe se bucură dintre consecinţele primăverii, prin multe locuri umplând chiliuţele fagurilor cu mai multe sau mai puţine dovezi dulci pentru urmaşi şi viitor, cum că ele, umblând prin lume, primăvara au găsit-o. Bine ar fi dacă în celula cu culegeri din Bucovina nu vor găsi urmaşii noştri mai mult pelin.

*

La noi, este materie despre toate a scrie; numai despre mai nimic bun. Cauzele Bisericii sunt de tot deplorabile; Biserica, la noi, seamănă că e Episcopul cu secretarul său cel de religie şi naţionalitate eterogenă, iar eparhioţii că sunt ca argaţi ai lor sau, dacă e mai nimerit aşa, apoi eparhia e un lucru rău pentru ei, o posesiune care de aceea există, pentru că ei sunt domni. Clerul? Un ceva între Episcop şi dieceză, pe care nu ştii cum să-l botezi, ca să aibă adevăratul nume. Poate că după un timp, aflând „Albina” ce flori sunt acestea, afla-le-va ea singură şi numirea meritată, fără ca să ne mai batem noi capul cu cercetarea ei.

*

Interzise "poporului ţăran"!

Interzise “poporului ţăran”!

*

Şcolile? Acestea aşa se află şi aşa prosperă cum e în regulă ca să se afle şi să prospere toate instituţiile începătoare. Învăţătorii sunt juni, dar de regulă buni, iar poporul bun, dar de regulă încă nepricepător ce va să zică şcoala, ce bine e ca şcoala să-l educe. Rău, însă, cătată deocamdată şi după mintea lui nedezvoltată (?), însă vede că pentru palate şi lefuri groase şi grase etc. etc. au lăsat bunii şi părinţii lui avere, iar pentru şcoli, biserici şi case parohiale – ba; care acest clu – poporul – ori singur, ori într-o concurenţă împovărătoare cu Fondul religionar de-abia să şi le facă. Cum, însă, ar trebui să fie şcolile, ca măcar cândva să uite poporul aceste greutăţi, cine, ici-colea, câte o şcoliţă fundează şi cine de aceasta se-ngrijeşte, ce dragoste arată acel „cine” către îngrijirea acesteia şi ce talent are întru aflarea şi întrebuinţarea mijloacelor spre prosperarea şcolilor? Şi aceasta afla-o-va „Albina” în curând.

*

Viaţa noastră civilă şi socială, politică şi naţională, pe măsura simbolului ţării noastre cu stema Zimbrului, acestea toate vor striga, curând, aşa de adevărat încât, deşi nu poate tocmai la Viena, dar până-n biroul redacţiunii „Albinei” cu bună seamă se va auzi, măcar să tac eu, şi o sută, şi o mie cu mine. / Publiu Plugariulu” (Albina, Anul I, No. 22, Viena, duminică 29 mai / 10 iunie 1866, p. 4).

*

Începutul pamfletului lui Publiu Plugariulu

Începutul pamfletului lui Publiu Plugariulu


Pagina 2 din 212