*
În vreme ce provinciile româneşti înstrăinate, Ardealul şi Bucovina, pe care Eminescu le-a iubit atât, sângerau pe brazde, dobândind compasiunea ipocrită a Regatului României şi a presei dâmboviţene, în vreme ce românii ardeleni şi bucovineni se prăbuşeau prin Galiţia, prin Serbia, prin Italia sau prin Bucovina, Eminescu însemna, pentru acei nefericiţi luptători, după cum o mărturisesc scrisorile lor, publicate trunchiat de cenzuri prin gazetele de acasă, şi demnitate naţională, şi speranţă. În Regat, Eminescu se scufundase în uitare, presa culturală menţionându-l vag, în rubricile „Miscellanea” („Viaţa Românească”, de pildă) sau nici măcar atât, deşi grupuri de oameni de cultură încă mai organizau sărbătoriri ale spiritului neamului, dar menţionate, precum în „Adevărul”, doar la mica publicitate. Singura publicaţie din ţară, care-şi mai amintea de Eminescu, datorită „asediului” cu peniţa al refugiaţilor ardeleni, era „Universul literar”, care, în firească asociere cu memoria lui Alecsandri, cum s-a întâmplat, inclusiv în Ardeal şi în Bucovina, până după Unire, când, încet, încet, Alecsandri a fost abandonat, în favoarea veşnicei lustruiri în exces doar cu Eminescu.
*
În vremea Primului Război Mondial, Eminescu era trăit, iar recursurile la memoria lui şi a operei lui erau recursuri la „gândurile lui mari”, la „tainele geniului”, la „viziunea artistului conştient”, care „a presimţit viitorul naţiunii sale”, un „poet al rasei româneşti”, un profet capabil „să asimileze cugetarea, credinţa, pasiunile, energia tuturora, a întregului neam românesc, ca, în forma unui europenism idealist, să prepare naţiunea românească la viitorul său”. Eminescu devenise speranţă şi identitate, demnitate şi îndumnezeire doar acolo unde curgea sângele şi unde picurau lacrimile, adică departe de lasciva neutralitate regăţeană, copleşită de confortul modest al mediocrităţii.
*
L-am tot căutat pe Eminescu, în zorii tulburi ai unei prime aparente istoricităţi româneşti – aparente, pentru că şi astăzi ne pietrificăm în matricea stilistică preistorică, şi ca spirit, şi ca făptuire, şi ca viaţă –, iar ce am găsit, vă înfăţişez în paginile care urmează, separând textele cu fotografii, din 1915, ale refugiaţilor bucovineni, cu convingerea că fiecare dintre noi poate desluşi singur parcursul de la lustruire cu Eminescu, la trăire întru Eminescu:
*
REALITATEA ILUSTRATĂ din 1916; foto: I. Berman
*
„În vremuri războinice, cei ce rămân acasă cultivă frumosul. Niciodată durerea n-a cântat atât de sincer ca acum, pe gura fiecăruia – florile amintirii cresc în suflet, închizând în potirul lor magic trecutul luminos şi privirile rătăcite în beznă, se ridică înlăcrimate în soare… Cei ce au murit. Ne aducem aminte de ei, faţa lor palidă, fiinţa lor uitată răsare ca o fantomă strălucită, cuvinte dispărute şi stinse de uraganul morţii se înfrânează ca întâiele cântece de ciocârlie şi cei dispăruţi vin acasă… Tu, care ai avut tată şi pe care ţi l-a smuls viforul din braţe, îl aştepţi cu aşternut proaspăt şi cu vinul lui Hristos pe masă, tu, care ţi-ai pierdut copilul ori logodnicul pe cărările negre ale Jainei, îl aştepţi să vie acasă, cu toţii avem pe cineva care ne-a părăsit şi care, totuşi, este ai nostru, îl vedem în soare şi-l simţim în bucuria noastră, într-o lacrimă îl purtăm micşorat, şi un oftat ni-l duce, şi cinismul materialist, care ne făcea apatici faţă cu marile neînţelesuri ale vieţii, ni se cristalizează într-un atavism religios…
În vremuri războinice, cei care rămân cultivă frumosul.
*
Neamul nostru este încercat de cele mai grele lovituri. Transilvania cea frumoasă este, astăzi, pe stepele Galiţiei şi cei mai buni ai noştri se luptă şi mor pe pământ străin. Am dat ce am putut mai mult: un neam întreg şi puterea lui întreagă. Am trimis în oastea împăratului întregul trecut şi poate viitorul Ardealului. Ne-am făcut datoria, răsplătind cu sânge iubirea de neam şi cu mormintele tăcute am cumpărat statornicia bordeielor noastre.
Neamul nostru este încercat de cele mai grele lovituri.
Şi cei ce rămân acasă trebuie să cultive frumosul. Poate niciodată nu a fost atât de aproape sufletul nostru de sufletul celor ce ştiau plânge frumos, ca acum. Adevărată consolare pentru cugetarea şi simţirea noastră ne-o dă, astăzi, opera poeţilor noştri mari, care simţeau, cu intuiţia genialităţii, momentele ce or să sosească pentru noi: momente de durere şi înălţare, prilejuri lungi de suferinţă, ce tot mai multă jertfă cer.
*
Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat
*
Mihail Eminescu. Luaţi în mâinile voastre operele lui şi veţi vedea cât de mare poate fi un poet în înţelegerea micilor dureri ale unui neam. Pe vremea lui Mihail Eminescu, neamul românesc nu era ameninţat în existenţa lui. Alte principii preocupau, atunci, suflarea românească. Societatea românească, plămădită din efortul primitivismului şi din puterea sleită a bizantinismului, era la începutul dezvoltării. Pe malurile Dâmboviţei nu fluierau fabricile şi în pădurile seculare nu suna securea electrică a Societăţii „Lotru”. „Standard Oil” nu-şi trimitea profitul, în stoc de aur, Americii hrăpăreţe şi Comisiunea internaţională dunăreană nu stabilise, încă, limitele navigaţiei româneşti, în faţa tunurilor moscovite… Teatrul românesc era vodevilul, presa reprezentată prin „Evenimentul” lui Eminescu, părea a fixa nechibzuirea elementului românesc, în Bucureşti nu se înălţau încă strălucitoarele turnuri de cultură ale zilelor noastre – şi Eminescu cu viziunea artistului conştient, cu bogatul colorit al fantaziei, cu îndrăzneala prodigioasă a talentului, a presimţit viitorul naţiunii sale. Poate nici un poet al nostru, nici al generaţiei trecute, nici al celei mai tinere, n-a fost atât de sensibil, în profeţirile sale, ca Eminescu. Eminescu simţise, pe la 1880, că luptele de clasă, ce erau, atunci, or să devină lupte de rasă pentru o viitoare generaţiune, şi solidaritatea naţională, înţeleasă, la el, ca un sens metafizic al conservării tradiţiunilor şi aspiraţiunilor noastre, i-a fost nu numai cea mai preţioasă, dar şi cea mai puternică lozincă.
*
Refugiaţi bucovineni, în Sala de revizie a vămii Burdujeni
*
Mihail Eminescu era, totdeauna, un poet al rasei româneşti. Până când Alecsandri ori Bolintineanu reprezentau spiritul românesc prin individualism naţionalist, Eminescu încerca să asimileze cugetarea, credinţa, pasiunile, energia tuturora, a întregului neam românesc, ca, în forma unui europenism idealist, să prepare naţiunea românească la viitorul său. Eminescu era poetul instinctului, dar instinctul era genial: nu a dat greş. Vremurile triste, presimţite de cel mai mare poet al nostru, s-au adeverit. Cumpăna sorţii, pe care s-a pus întreg trecutul şi viitorul neamului românesc, este pusă în mişcare. Procesul de examinării dacă, într-adevăr, este matură naţiunea românească pentru a-şi conserva existenţa a sosit. Intuiţia genială a lui Eminescu se luptă, în Galiţia, şi-şi prepară viitorul. Păcatele zbiciuite de Eminescu au dispărut din organismul românesc, virtuţile care l-au făcut optimist în judecată sunt în deplină putere. Este, prin urmare, o datorie naţională a răsfoi „Biblia” eminesciană, în momentele acestea, în care se adeveresc, din punct, în punct, toate prognozele genialului poet.
Răsfoiţi-l pe Eminescu.
*
Din imaginile bogate, scânteietoare de fantazie şi colori, din cuvintele magice, vărsate din tezaurul unui Croessus, din verbul mitic al lui Eminescu, noi, cei ce am rămas acasă, ne putem găsi mângâierea. Poetul care a presimţit viitorul neamului românesc zace, şi astăzi, sub lespedea de piatră a unui cimitir şi soarele nu zâmbeşte pe bronzul statuii lui… Versul lui, însă, a prins rod în sufletul tuturora şi în al celor ce se luptă, sub cer străin, şi în al celor ce visează sub nucul obârşiei…
*
Mihail Eminescu a fost un profet, căci ne-a proorocit viitorul strălucit” (Românul, V, nr. 162, Arad, 26 iulie vechi – 8 august nou 1915).
*
Grup de refugiaţi bucovineni, la frontieră
*
„În nemurire, Eminescu şi Alecsandri. Era prin august 1846, când visătorul de la Mirceşti împrăştia, din lumea muzelor, flori de lumină ca acestea:
Căci amorul e un soare
Şi-a mea inimă o floare,
Şi-a mea viaţă-un dulce vis.
Căci iubita mea Niniţă,
Cu-o zâmbire, cu-o guriţă,
Mie cerul mi-a deschis!
Inspirat de ţărmul Bosforului legănat de visuri, acolo de unde ne trimetea versurile amintite, nu le putea împrăştia visurile acestea decât dintr-un suflet trăit în pururea lumină.
Şi tot acelaşi îi este visul, cu cinci ani mai târziu, când, în sărbătorescul Paris, întâlneşte pe vestita Dridri, pe care o cântă:
Prin orice mişcare,
Prin a sa cântare,
Prin a sa fiinţă, vesela Dridri
Seamănă a floare
Cu mici aripioare
Ce zbura prin aer ca un colibri…
*
Inima-mi e plină
De-amor, de lumină,
Şi vrea să iubească până ce-o muri;
Sufletul meu râde,
Raiul se deschide,
Se deschide-n glasul veselei Dridri.
*
Acesta-i visătorul de la Mirceşti, aşa cum răsare limpede din cântecele lui, aşa cum mi l-a prins admirabil, în „Epigonii”, geniul eminescian:
*
Şi acel rege-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Înşirând mărgăritare pe a stelei blândă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri.
*
A fost sufletul vesel al românului, în care vioiciunea dactilică a latinului e acordul covârşitor. O zâmbire îi deschide tainele cerului şi-i era plină inima de lumină şi iubire, iar sufletu-i trecea prin viaţă râzător.
Şi vrea să iubească până ce-o muri!
Spovedania lui în stihuri luminoase e cea mai dreaptă mărturie a vieţii sale. De-aceea ne pare atât de străin în „Steluţa”, unde, totuşi, durerea visătorului nu e capătul de jos al zădărniciei, ci suprafaţa uşoară, duioasă, a unei mâhniri:
*
Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu,
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu…
*
Şi n-au rămas cântece de acestea multe de la Alecsandri. Speranţa râdea zgomotos în ochii lui mari şi adânci, iar soarele-i năvălea prin firea întreagă, îl făcea să vibreze de sănătate ca o Rodică chipeşă şi voinică din Mirceşti. În această atitudine i-a stat, totdeauna, viata, în aceeaşi ipostază îşi visează el neamul şi ţara, când îi cântă măreţiile şi podoabele, aşa cum Eminescu l-a înţeles, parcă pentru toţi.
*
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de virgină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie visul de poet.
Sau visând cu doina tristă e voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi al stâncelor cărunte,
Visul salbelor bătrâne de pe umerii de deal
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El evocă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbru sumbru şi regal.
*
Şi i-a fost în putere să facă aceasta, să trăiască aşa cum a trăit. Vioiciunea sufletului său a găsit mediul prielnic, în care s-a putut desfăşura cu toată plenitudinea forţelor sale. Aceasta i-a ajutat ca, într-o vreme, tot atât de nelămurită ca şi zilele noastre, să creeze o operă uriaşă, după o muncă de titan. „Princeps interpares” al unei pleiade de eroi, lui Vasile Alecsandri i-a slujit destinul să vadă aievea roadele semănăturilor, din care făcea parte şi el, să binecuvânteze, în zilele amurgului său, neprihănirea izvoarelor, din care au sorbit nemurirea contemporanii lui.
Şi cum n-ar fi fost vesel şi fericit acest erou?
Potrivit în lumina faptelor sale, zilele lui Alecsandri se confundă aproape cu zilele în care s-a făurit cel mai strălucit capital al istoriei neamului: înălţarea, ale cărei binefăcătoare roade le trăim în zilele noastre.
Iată pentru cei noi, epigonii, trebuie să-l vedem în nemurire a lui, aşa cum i-a strălucit lui Eminescu, în „Epigonii”.
*
Cercetarea refugiaţilor bucovineni de către reprezentanţii autorităţilor noastre româneşti
*
Destinul lui Eminescu a fost zbuciumat ca adâncul mărilor, dar gândurile lui mari au izbucnit din tainele geniului, aşa cum răsar mărgăritarele din fundul mărilor… Din adâncul geniului zbuciumat, artistul a cules mărgăritarele cugetării şi astfel a ars, istovindu-se lumina care i-a ţinut loc de viaţă:
*
Când de-odată tu-mi răsărişi în cale,
Suferinţa ta, dureros de dulce,
Până-n fund băui voluptatea morţii ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i.
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării.
*
Iată-l, încărcat de gânduri, vieţuitor într-o vreme care venea greoaie, după gloria zilelor de muncă ale pleiadei lui Alecsandri, vreme care părea obosită ea însăşi de povara unui trecut atât de solemn, iată-l pe Eminescu.
Luminos în negura gândurilor sale, mare în micimea zilelor lui, bogat în sărăcia contimporanilor săi, Eminescu a fost un întârziat sau poate că trebuia să vină mai târziu. De aceea, faptele lui sunt gândurile lui şi numai gânditorul viforelnic ca viată, răzvrătit ca suflet, ne-a rămas în versurile lui rebele şi profunde ca el.
Niciodată, gândirea lui Alecsandri n-ar fi putut atinge culmile eminesciene, pentru că socoteala vremii era alta şi altul temperamentul unuia sau a celuilalt.
Dacă Alecsandri a fost vioiciunea latină a neamului românesc, în Eminescu s-a zbuciumat visul lui Galerius, Dacia lui Decebal.
Şi astăzi, în nemurire, ei strălucesc deopotrivă ocrotitori ai patriei, pe care amândoi au cântat-o cu strălucire, iubind-o cu înflăcărare. Să disputăm valoarea unuia sau a celuilalt e o impietate” (Leontin Iliescu, Universul literar, XXXI, nr. 37, Bucureşti, 13 septembrie 1915, p. 3)
*
Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni
*
„Două comemorări: Alecsandri şi Eminescu. Se împlinesc, astăzi (14 iunie 1919), o sută de ani de la naşterea marelui bard naţional, Vasile Alecsandri.
Cu acest prilej, s-a organizat, pentru astăzi, la Iaşi, o mare serbare, la care vor participa delegaţiuni din toate provinciile româneşti.
Scrierile lui poetice, proza, ca şi lucrările dramatice, pe care le-a scris Alecsandri, sunt îndeajuns de cunoscute publicului românesc, ca să mai stăruim asupra lor.
În împrejurările prin care trecem, vom releva că Alecsandri, pe lângă un mare poet, a fost unul dintre acei bărbaţi politici care a dezvoltat o vie activitate la Paris în formarea Principatelor Române. Graţie acţiunii, dusă de el, alături de alţi bărbaţi de stat români, s-a putut înfăptui Unirea Principatelor sub un singur domnitor, Alexandru Cuza.
Unirea, care s-a înfăptuit atunci, a pus bazele României moderne şi a dat putinţă românilor să lucreze, mai departe, pentru unirea tuturor românilor, ideal realizat, astăzi. Se cuvine să aducem prinosul nostru de recunoştinţă bardului de la Mirceşti, căruia îi revine o parte din meritul formării României Mari.
*
Se împlinesc treizeci de ani de la moartea lui Mihail Eminescu. La Cernăuţi, leagănul copilăriei lui, s-a organizat, pentru mâine, o serbare în amintirea lui.
Mihail Eminescu a fost unul din luptătorii neînfrânţi pentru cauza naţională şi lui i se datorează întreţinerea unui viu curent în Bucovina, ţară pe care a iubit-o şi a cântat-o, în versurile lui.
E un semn bun al vremii că ştim a ne cinsti bărbaţii cu care se mândreşte întreg neamul românesc” (Românul, VIII, nr. 37, Arad, 14 iunie 1919).
*
Refugiaţii trec, pe jos, un punct de frontieră
*
„Se împlinesc 30 de ani, de la moartea celui mai mare visător al neamului nostru. Cititorii de la sate nu vor fi auzit multe despre Mihail Eminescu, pentru că, pe vremea când îşi semăna dânsul roadele minţii sale în ogorul tiparului, slova românească nu era atât de răspândită, ca astăzi. Vor fi văzut, însă, de atâtea ori, pe domnişoara popii din sat, cum îşi depăna după-amiezile de duminică, stând la măsuţa de sub frăgar şi răsfoind o carte, cu foile galbene de atâta folosinţă… Vor fi pândit-o cum adânceşte şirele pestriţe, cum stă, apoi, gânditoare, visează şi oftează de plăcere, din toate baierele inimii.. Ori vor fi auzit pe subţirelul student, de la şcolile Blajului, cum cântă, în serile cu lună, şi cum se înduioşează, alintându-şi dorul tânăr:
*
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutură frunza de nuc,
Se Iasă bruma peste vii,
De ce nu vii, de ce nu vii?
*
Vedeţi, şi domnişoara popii, şi tinerelul flăcău cu carte, se însufleţeau şi se fermecau de poeziile lui Eminescu. Eminescu a fost poet, cântăreţ pe struna meşteră a cuvântului, glăsuitor al simţirilor omeneşti, erou al sufletului zbuciumat de furtuni. El culegea, în inima lui largă şi cuprinzătoare, toate dorurile şi durerile, de care se învălurează simţirea anilor de tinereţe, le trecea prin pojarul sufletului său şi le turna în formă de cântec înaripat, încât zguduia şi fermeca pe oricare cunoscător de carte. Rânduri întregi de oameni şi-au ţesut visurile de dragoste tinerească din versurile lui pătrunzătoare. A fost un doinitor, cum licăresc atâţia pe lanurile mănoase dintre Nistru şi Tisa, vara la secere, sau iarna lângă cusătura leliţelor îndrăgostite. Doinitor, lămurit prin puterea învăţăturii şi prin scânteia dumnezeiască a talentului, a darului deosebit.
Dar Eminescu nu a fost numai un cântăreţ al dragostei cu dureri, ci a fost şi un filosof, un gânditor adânc, care îşi fărâmiţa nopţile în zbuciumări singuratice, lângă o săracă masă de brad, storcând aur de înţelepciune din mintea sa neodihnită. Cărţile lui sunt pline de preţioase mărgele de gândire, a căror strălucire uimeşte un colţ de lume.
Nenorocit, ca om, căci sărăcia cea mai neagra i-a păscut viaţa întreagă, a fost atât de darnic, ca român. Născut în Bucovina cea plină de fagi (dacă autorul se referea la „naşterea” spirituală, se poate spune şi aşa – n.n.), el a hoinărit prin toate ţinuturile locuite de români, a văzut, a simţit şi a cules, apoi s-a coborât în trecutul neamului, a stat de vorbă cu cronicarii şi cu diaconii scriitori de cazanii, a cunoscut mărirea trecutului şi-a măsurat micimea zilelor lui, scoţând tunete de năcaz şi de durere, ca acea minunată doină, în care spune, cu blestem de prooroc învolburat:
*
De la Nistru, pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că el nu poate străbate
De-atâta străinătate.
Deci:
Cine-a îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
*
În marea lui iubire de neam şi în aşteptarea învierii poporului său, el spărgea fulgere în capul trădătorilor.
Prin puterea darului său, prin dulceaţa şi bogăţia limbii pe care o stăpânea, Eminescu era un apostol, dintre aceia care nu mor niciodată.
Eminescu a fost şi gazetar, muncitor nerăsplătit cu peana şi cu gândul, care a povăţuit, a certat, s-a războit pentru binele neamului şi pentru înaintarea lui. S-a ofilit în aerul închis din preajma maşinilor de tipar, câştigându-şi, mai pe urmă, cea mai dureroasă şi mai tirană boală: nebunia.
El doarme, acum, în cimitirul de lângă Bucureşti. Doarme somn lin şi potolit. La capul său străjuiesc ramurile teiului iubit de el şi versurile sale aşa de dulci şi aşa de împăcate:
*
Reverse dulci scântei
A tot ştiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-acum, înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag”.
*
(A. Melin, Unirea Poporului, XXIX, nr. 137, Blaj, 3 iulie 1919)
