Cap. IX. Muzica şi negustorii de moaşte

*

Pentru că vine toamna, am decis să reiau lucrul la romanul “Mercenarul Negru“, pe care tot amân să îl scriu, datorită obligaţiilor de memorie bucovineană, pe care singur mi le-am asumat. E o carte altfel, postată, capitol cu capitol, în categoria “CARTE ÎN LUCRU: Marcenarul Negru” (în dreapta paginii, mai jos de fotografiile care deschid calea spre muzică), în care nu întâmplările, ci interpretarea lor, cu deranjantă onestitate, contează. Profit de ocazie ca să-i rog pe cei care vor să-mi impună mântuiri bigote să se ocupe de propria lor mântuire, relaţia mea cu Tatăl Nostru fiind cât se poate de armonioasă.

*

*

Deodată, au răzbit spre ceruri şi au nins pe pământ nişte sunete ciudate, armonioase, pe care le-au auzit doar cei care au auz şi au fremătat de viaţă. Chiar şi bunul Dumnezeu, furişat în ierburile de dincolo de Cale, cu speranţa de a-şi coborî fiul de pe cruce, după trecerea negustorilor de moaşte, a tresărit, întipărind în ierburi urme omeneşti, stropite cu sudoare, cu sânge şi suferinţă şi luminând cu respiraţia lui cerul uşor înnorat, curăţindu-l de zdrenţele neguroase până târziu, în toamnă.

*

 Şi am privit, iarăşi, bulucirea mulţimilor, înfricoşându-mă de sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi nu-mi răspunde, dar mă fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului. E înconjurat de sutane, de giulgiuri fără de trupuri şi fără de suflete, sprijinite ciudat pe oasele de rezervă pentru biruinţa definitivă a idolatriei ciolanelor, oase care vibrează periculos, riscând prăbuşirea definitivă, odată cu sutanele de gardă, din pricina vibraţiilor muzicii. Rana din coasta fiului, târât, cu tot cu cruce, pe şleaul morţii spiritualităţii, respiră sunetele, dar nu are când să se vindece, pentru că mereu e răscolită de vârful altei suliţe, ca să curgă sângele în voie şi să înspăimânte. Fără spaimă, n-ar mai exista sutane şi negustori de moaşte, omenirea s-ar detensiona şi ar trăi lumina ca pe o dragoste fără de sfârşit.

*

Am stat deoparte, undeva, aproape de muzici, acolo unde-mi fusese ursit să fiu atunci, dar tot m-au intuit cei care nu văd, nu aud şi nu simt şi au aruncat spre mine cu pietre:

– Caută-ţi mântuirea! Vino să-ţi dăm mântuirea!

– Dar mântuirea voastră? Cu mântuirea voastră ce se întâmplă?

*

Nu mi-au răspuns, continuau să arunce cu pietre. Nu înspre mine, ci înspre muzică. Spumegau:

– Satana nu are ce căuta în Cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Ipocriţii! Abia îi prădaseră mormântul, aruncându-i sfintele moaşte, într-o doară, sub lespede, dar se folosesc de numele Lui ca de un ciomag!

– Muzica nu poate fi ucisă!, le strig, încercând să-mi pun trupul şi sufletul în calea pietrelor azvârlite, dar ce nu mi-i destinat mie nu mă loveşte.

*

Şi văd, şi aud, şi simt cum între sutane şi muzică se interpun tinerii, mii şi mii, zeci de mii de tineri, care-şi revendică dreptul dumnezeiesc la a trăi, la a simţi, la a se mântui cu adevărat. Creaţia înseamnă dumnezeire. Creaţia înseamnă dragoste. Creaţia vindecă răni şi suflete, iar îndreptăţirile la creaţie nu ni le poate lua nimeni. Prin creaţie, noi ne mântuim cu adevărat.

– Are cineva nevoie de mântuire?!

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi gâfâie retoric, gata să propună un preţ al mântuirii. Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu s-a substituit Creatorului, iar dacă l-ar zări, în ierburile de dincolo, disperat tânguindu-şi fiul, l-ar zdrobi cu toiagul lui din aur masiv, cu care îmblăceşte doar mulţimile. Pe Cale, toate sutanele goale de trupuri şi de suflete clatină din cranii a negare. Ei, purtătorii de sutane, sunt năluciri ierarhizate ale substituirii de Dumnezeu, cu dreptul de a condamna sau ierta mulţimile înspăimântate. Ce nevoie mai au generaţiile de Tatăl Nostru, cel din ceruri, când au atâţia cucernici, sfinţiţi, prea sfinţiţi şi prea fericiţi părinţi, pe pământ? Tatăl Nostru nu mai este tată, fiii nu mai sunt fii, ci robi ai cucernicilor, sfinţiţilor, prea sfinţiţilor şi preafericiţilor părinţi; nu mai e loc de un ceresc Dumnezeu şi de Împărăţia Cerurilor, într-o civilizaţie dominată şi deprimată prin mici feude ale spălătorilor de creiere. Iar muzica, închinare Tatălui Ceresc, trebuie înlocuită cu cântări evlavioase, cu beznele cuvintelor dogmatice, pentru a apăra tineretul de a simţi, de a gândi, de a se împărtăşi din lumină.

*

– Vino, să-ţi dăm mântuirea!

*

De parcă ar avea cineva nevoie de mântuirea lor, a celor care ignoră să-şi caute propria lor mântuire, a celor care poartă sutana ca îndreptăţire la arendăşia sufletelor, deşi au murit de mult şi pentru totdeauna, chiar dacă încă nu înţeleg şi nu conştientizează, măcar, această cumplită decădere a naturii umane. Şi se aud muzici, iar sufletele şi frunţile se înseninează şi se îndumnezeiesc prin creaţie. De dincolo de Cale, cu fiul încă împuns în coaste de sângeroasele stafii ale beznei, Dumnezeu ascultă şi prinde speranţă. E trist, poate, că s-a ajuns într-o epocă în care chiar şi bunul Dumnezeu trebuie să se bazeze pe speranţă. Sau poate că e bine, poate că e normal ca şi bunului Dumnezeu nimic din ceea ce este omenesc să nu-i fie străin. Şi muzicile prind rădăcini, înălţând crengi viguroase spre ceruri, crengi care nu lasă umbre, pentru că răspândesc lumină, făcându-şi sălaşul, alături de Dumnezeu, aşa cum spune şi psalmistul, în Soare.