Cântecul care mi-a adus cireşe

Cântecul care mi-a adus cireşe

*

Abia terminasem de postat fotografiile de la Salonul de primăvară-vară 2015, când, parcă bănuind că tocmai mă retrag la o ţigară, m-a sunat domnul Costache Achiţei, fostul secretar al Consiliului Judeţean Suceava. Un prieten, dovadă că mi-i prieten şi acum. Cică tocmai a cules cireşele din copacul din grădină şi că e musai să-mi dea şi mie o strachină, că doar poemul pe care i l-am dedicat în acrostih se cheamă “Cântecul cireşilor”. Şi mi s-au părut atât de bune poanta şi amintirea întâmplării cu poemul şi cireşele, încât ne-am întâlnit în faţa Catedralei, ca să primesc strachina cu cireşe, spunând, după obiceiul satului naşterii mele, “Bogda-prosti!”. Să mai spună cineva că poezia nu produce acte de corupţie! Sufletească. Poemul care mi-a adus cireşele?

*

Cântecul cireşilor

*

Când mi-am uitat cireşii lângă zori,

oraşul aştepta cu porţi deschise

să vină fiii lui risipitori,

toţi îngeri trişti şi-mpovăraţi de vise;

avea, atunci, oraşul un alean

cu aripi largi pe ceruri desfăcute,

hotarul lui, restrâns din an în an,

eterniza doar umbre neştiute,

*

Am plâns, atunci, şi am privit spre zări,

cireşii mei s-au fost desprins din mine,

hălăduiau spre alte depărtări

irositoare numai de destine,

ţipau sfâşietor, dar prea departe

erau cireşii zărilor senine,

iar eu sfârşeam doar filă într-o carte.