Bucovina de înainte de nedorita unire

Bucovina, ca și Transilvania, nu și-a dorit unirea cu România, din simplul motiv că în România se trăia prost, datorită unor guvernări tradițional disprețuitoare și asumate de mântuială. Bucovina, ca și Transilvania, iubea modelul de viață european, pe care îl adusese, prin aceste locuri, Austria, iar zecile de mii de români bucovineni și transilvăneni, care și-au dat viața pentru garantarea accesului la civilizație și pentru urmașii lor, contrazic lozincarismul ieftin al zilelor noastre. Doar Ion Grămadă, dintre intelectualii Bucovinei, moare pentru înfăptuirea României Mari și doar Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu au udat brazda țării cu sânge, Nicolae Iorga mărturisindu-și, încă din 1914, dezamăgirea, cel mai adesea acid, în fața austriacismului românilor din cele două provincii, care visau o identitate statală românească, dar în cadrul Confederației Dunărene, în care, eventual, să intre și România. O românie care pierde, în doar doi ani de război, pe un singur front, mai mulți ostași decât a pierdut Austria, în patru ani, pe toate fronturile europene. O Românie pe care Ferdinand și Brătianu o adusese, în mai 1918, prin Pacea de la București, la dimensiuni minuscule, prin pierderea Dobrogei și a poalelor Carpaților, de-a lungul întregii granițe cu Ardealul și cu Bucovina. O Românie care refuzase să ocupe Bucovina, așa cum îndemna Xenopol și cum ar fi acceptat și Rusia, și Austria, pentru a o proteja de ororile bătăliilor austro-rusești, și care îi vâna și expulza pe refugiații bucovineni de pe teritoriul ei în Transilvania.

Din vremea anilor de calvar ai Bucovinei, am aflat, pe gettyimages.com, câteva fotografii, pe care le distribui pentru că înseamnă patrimoniul nostru de suferință, pe care l-am tot ținut sub preșul fanfaronadei de-a istoria.