„Asediul Cetăţii Suceava”

Cazacii lui Timuş Hmelniţchi

Asediul Cetăţii Suceava, în anul 1653, de către trupele lui Gheorghe Ştefan, mai beneficiază de o mărturie, una mult mai amănunţită, cea a secretarului Patriarhului Antiohiei, Paul de Alep.

Cazaci, tecând Nistrul

„În dimineaţa de luni a postului Maicii Domnului, cazacii şi Timuş, fiul lui Hmelniţchi, au trecut Nistrul, care este hotarul dintre cazaci şi Moldova. Ei au măcelărit pe ungurii şi moldovenii care păzeau graniţele; s-au dus, apoi, în ajutorul Cetăţii Suceava. Ei şi-au aşezat tabăra în jurul zidurilor cetăţii şi au abătut cursul unei ape, care curgea în apropiere. Aveau douăzeci de tunuri.

Când noul domn a auzit de venirea lor, a părăsit cetatea şi i-a lăsat să intre; apoi, noul domn şi oştile sale s-au întors şi au împresurat cetatea. Ei aveau, atunci, peste patruzeci de mii de oameni, pe când cazacii nu aveau decât paisprezece mii…

Gheorghe Ştefan, portretul voievodului înrudit cu Eminescu şi autograful lui.

În jurul cetăţii, cazacii se luptau necontenit cu oastea noului domn. În fiecare zi, Timuş, fiul lui Bogdan Hmelniţchi, ieşea din cetate şi ucidea mii din cei ce o asediau. Nimeni nu putea să i se împotrivească, din pricina marii sale vitejii şi îndrăzneli cavalereşti. Într-o singură zi, a ucis cu mâinile lui o mie trei sute de germani, după spusele unor oameni vrednici de crezare, şi ei zăceau morman, în faţa lui, unii peste alţii. Ba trăgea din arcul său, cu mâna dreaptă, ba îl schimba în cea stângă, apoi lovea cu sabia; apoi, slobozea muschetul, astfel că mânuia armele cu amândouă mâinile, sub burta calului, şi îşi ucidea duşmanii.

Când a sosit aga visteriei şi capugibaşîul, care venise de la Istanbul, din partea sultanului, pentru a pune rânduială în ţară, ei s-a dus la noul domn, care asedia cetatea; au fost uimiţi de vitejia lui Timuş şi de virtuţile sale de călăreţ, şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru el şi pentru tinereţile lui. Nimeni nu-l putea nimeri cu vreo lovitură de muschetă sau cu orice altă armă, căci era călăreţ încercat şi se întorcea ca fulgerul, pe spatele calului său.

Ce groază a insuflat el printre polonezi mari şi mici!

A ucis, cu mâna lui, câteva mii de duşmani, cum am aflat de la oamenii lui; tot după spusele lor, ar fi ucis, cu sabia şi cu mâna lui, şapte mii de evrei.

Cazaci, după pradă

În fiecare zi, se aduceau la noi, la Iaşi, numeroase căruţe, încărcate cu mii de răniţi; din cauza mulţimii de morţi, pământul se ridicase de mulţimea lor.

În afară de aceasta, tunurile de sus, ale cetăţii, şi cele de jos, ale cazacilor, ucideau numeroşi ostaşi sau îi puneau pe goană.

În sfârşit, într-o zi, pe când Timuş stătea în cortul său, în cuprinsul taberei, şi bea, el a fost lovit la picior de o ghiulea de tun, trasă de duşmanii săi, polonii, care veniseră în ajutorul lui Ştefan, noul domn, din ură pentru duşmanii lor, Bogdan Hmelniţchi, fiul său şi cazacii. Ei ţintiseră şi l-au nimerit. A fost rău rănit şi, după câteva zile, a murit.

După moartea prinţului lor – ce spun? –, a leului care îi păzea, situaţia cazacilor, atât din afară, cât şi a celor din lăuntrul cetăţii, s-a înrăutăţit tot mai mult, iar cea a lui Vasile Lupu a ajuns fără putinţă de îndreptare.

Vasile Lupu şi familia lui.

În acea vreme, doamna şi toţi cei din jurul ei erau covârşiţi de necazuri, pentru că nu mai aveau nici ajutor, nici sprijin.

După ce i-au scos măruntaiele lui Timuş, l-au îmbălsămat şi i-au aşezat trupul într-un sicriu împodobit cu catifea, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, şi l-au îngropat.

Jalnica veste a fost dusă tatălui şi socrului său, Vasile Lupu. Înainte de a-şi fi dat sufletul, el primise vestea îmbucurătoare că soţia sa dăduse naştere la doi gemeni, dar el nu s-a bucurat, căci nu se împlinise încă nici un an de la căsătoria sa.

Războaiele vremii.

La Suceava, dărâmase mănăstirea armenească şi ucisese pe „vartabed”, pe preoţi, pe călugări şi pe toţi armenii care se adăpostiseră acolo. Cum ei erau peste măsură de bogaţi, el a pus mâna pe toate averile lor, pe lucrurile lor de preţ, pe aurul lor, pe mărgăritarele lor şi pe nenumăratele lor giuvaeruri fine; cât despre monetele de aur, erau două butii pline.

Moartea lui a fost un dezastru. Vai, cât de rău îmi pare de el şi de vitejia lui!

Când venise, pentru prima oară, în Moldova, el spusese domnului nostru patriarh: „Eu nu am venit numai să cuceresc scaunul socrului meu, ci pentru a mântui marea biserică din mâinile duşmanilor!”. Cititorul va înţelege acest grai.

Cazacii

O foamete mare i-a copleşit, atunci, pe cazaci şi pe toţi cei care se aflau înlăuntrul cetăţii; negustorii şi ceilalţi au ajuns să mănânce carnea cailor lor. Au ajuns în starea cea mai grea, căci nu le sosea nici un ajutor, nici de la Vasile Lupu, nici de la Bogdan Hmelniţchi.

În sfârşit, cazacii, copleşiţi de foamete, au cerut aman lui Ştefan, care l-a dat, sub prestare de jurământ. El le-a dat tot ce trebuia pentru ca să se întoarcă în ţara lor, în deplină siguranţă şi fără să le facă cea mai mică împotrivire.

Şi au luat cu ei sicriul prinţului lor, comorile lor, trupurile lor şi au plecat. În ţara cazacilor, i s-a făcut lui Timuş o înmormântare măreaţă…

Tătarii

După aceea, noul domn a intrat, prin predare, în stăpânirea cetăţii, cu tot ce se afla înăuntru, adică cu toate bogăţiile lui Vasile Lupu şi cu nenumăratele lui comori de aur şi de argint, arme, veşminte, argintărie, blănuri de samur, mărgăritare şi alte asemenea lucruri, pe care nu le aveau nici regii…

Apoi, noul domn a scos din cetate pe doamna şi pe fiii ei, şi pe toţi boierii şi dregătorii. După ce a jurat că îi va lăsa în viaţă, noul domn şi-a călcat jurământul: a ucis pe cei mai mulţi din ei şi a ţinut pe doamnă şi pe copii ei închişi într-un sat, pe care l-a înconjurat cu strajă, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieşi” (Călători, VI, pp. 96-101).