Armonia dintre Timpul Lunar și Timpul Solar

*

Domnul cecetător George Liviu Teleoacă îmi trimite un interesant material, „Lupoaica de pe Capitoliu, în lumina prezentului tehnologic”, rugându-mă să îmi spun părerea. Nu despre material, care este admirabil, ci despre mitul luat în studiu de domnia sa. Și trebuie să recunosc faptul că, până acum, nu am cugetat, vreodată, la acest simbol explicit, fiind eu pasionat de narațiunile anterioare culturilor greacă și romană pe care le incifrează simbolistica ancestrală, narațiuni stabilite, ca și „Legile”, deci credința inițială, de Anu (Auhura Mazda, la sumerieni, Osiris, la egipteni, Anu Yahve, la semiți, Tarkit Anu, la sciți, Sesostris, la greci și, respectic, Ostrea Novac Jidovul, la români, „Jidov” însemnând, în fondul nostru mitologic, „Uriaș”), adică de „Tatăl tuturor”, cum se spune în „Voluspa” (Fecioara Înțeleaptă, adică Sibila), care este, desigur, ceresc, Odin mărturisindu-i Fecioarei că toate popoarele i se închină lui, dar folosind ca nume numele atributelor lui (aidoma muzelor născute din capul lui Zeus și care nu sunt decât atribute). Chiar și Isis, ulterior cu desprinderea Ishtar, în planul fecundității, nu definea decât Înțelepciunea „Tatălui tuturor” („Tatăl nostru”, din mitologia creștină).

*

Dacă se ia ca reper mitologia romană, în descifrarea narațiunilor astrale, tebuie să se țină cont de faptul că toți zeii latinilor erau blonzi și că în memoria subconștientă a romanilor încă se perpetua „amintirea” origii polare și a etruscilor (grecii vechi o păstraseră mult mai temeinic, cele trei valuri de migrație spre sud, ionian, aheu și doric, fiind menționate chiar și de Herodot, deci chiar și de istorie). Într-una dintre primele variante scrise ale cărții religioase primordiale, „Vendidad” („Legile”), întrepătrunderea civilizațiilor primordiale, cea polară și cea boreală, este narată explicit. Întrebat, de către Spitama Zaratoustra, dacă a mai încredințat cuiva „Legile”, până atunci, Ahura Mazda (Sfântul Cer) i-a răspuns că da, primul mare inițiat fiind Marele Păstor (nu întâmplător avea să fie considerat Iisus, peste milenii, Marele Păstor, pentru că „gloriile” ințiatice se preluau, după cum mărturisea Horus, în „Catea egipteană a morților”, cel care preluase toate gloriile lui Osiris, inclusiv cea de a fi arat și semănat primul) Enlil al Muntelui (fiul Cerului, adică al lui Anu).

*

Revenind la Sfântul Cer (Ahura Mazda), acesta îi mărturisea lui Zarathoustra că, din 60 în 60 de ierni, Marele Păstor venea la sfat, pentru că, respectând „Legile”, prospera, înmulțindu-se și oamenii, și turmele și cirezile, încât nu îi mai ajungea „locul”, iar Sfântul Cer îl povățuia să se extindă spre sud. În cele din urmă, după câteva cicluri de câte 60 de ierni, Marele Păstor nu s-a mai înfățișat lui Ahura Mazda, și-atunci Tatăl tuturor l-a căutat, cerând explicații pentru absență. Iar Marele Păstor i-a răspuns: „Pentru ce să mai vin la tine, când, respectându-ți Legile, am ajuns stăpân peste toate pământurile, până la mare?”.

*

Această rupere de metafizic, după migrarea/extinderea de până pe țărmurile Medieranei, fusese dictată și de accentuarea frigului polar („oropsirea luminilor create”, de care se făcea vinovat Aynu Mandu, adică spiritul malefic al înghețului), iar simbolul astral al Înghețului era Dragonul cu cap de lup (Constelația Dragonului, care arată nordul și care are, în capăt trei stele, dispuse în triunghi). În mitologia boreală, existau două sărbători, Intrarea Șaepelui în Pământ (în creștinism, „lanțul Sfântului Dimitrie”) și Ieșirea Șarpelui din Pământ (în creștinism, „lanțul Sfântului Gheorghe”). Și tot Înghețul avea și o „crăiasă-mamă”, Luna, care este și „stăpâna lupilor”, dar și a florilor, simbolul ei fiind cupa cu gura în jos (exact ca Isis, din imaginea alăptării regelui, din materialul domnului cecetător George Liviu Teleoacă, cupa cu gura în sus simbolizând Soarele, dar ambii aștri în dimensiunile timpului (Soarele, pe axa solstițială de vară, Luna, pe axa solstițială de iarnă).

*

Timpul Solar

*

În toate mitologiile lumii, „Mama Pământ” și „Soarele Tată” stau la originea vieții, dar „alăptarea” de la sânul unei sfinte (Luna, sora Soarelui – ceea ce, de fapt, însemna Isis, înainte de a fi confundată cu Venus, deci cu „fecioara din templul Soarelui”, care este muntele) împăca și nevoia de inefabil, de „scufundare” în ceresc.

*

*

Fără îndoială, Lupoaica simboliza Luna, iar cei doi prunci frați, timpul solstițial al renașterii și al împlinirii vieții, deci Soarele. Deci, în monumentul explicit capitolin, nu avem, ca reprezentare, decât cele două dimensiuni solstițiare, Timpul Lunar (marcat, în cele două imagini preluate, cu semicerc albastru) și Timpul Solar (semicerc roşu), ambele complementare, și nicidecum opuse, în deslușirea existențială.

*

Preluarea și adaptarea acestor dimensiuni la nevoile de autohtonizare a diverselor religii nu înseamnă împrumuturi, ci degenerescențe, cum preciza Guenon, ale „limbajului iluminării” („luga surryannya”) și ale iluminării în sine. Pentru că narațiunile astrale, disimulate în simboluri explicite, nu alterează simbolul inițial decât prin estetic, esteticul „furând” ochiul și, indirect, inima, în dauna inițierii, adică a memoriei moștenite în deplină cunoștință de cauză.

*

Crucea Dragonilor sau Armonia dintre Timpul Lunar şi Timpul Solar

*

Din punctul meu de vedere, toate înrudirile de semnificații din religiile desprinse din „Regulile din Orașul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, stabilite de Anu, nu înseamnă decât convenții estetice noi și nicidecum alte simboluri, decât cele inițiale și pe deplin inițiatice. Nu cred, însă, că ar trebui să lucrez un material special, cu citate exacte şi cu identificări, despre Lupa Capitolina, pentru că simbolistica ei, mai mult decât transparentă, nu narează istoricităţi pământeşti, ci astrale, printr-o transpunere estetică aparent mult mai explicită, dar care, tocmai de asta, avea să degenereze mitul cosmic iniţial.