Anecdote teatrale din 1886 | Dragusanul.ro

Anecdote teatrale din 1886

 

Millo juca, odată, cu trupa sa la Bârlad, unde le mergea treaba rău de tot: datori la han, la birt, la chelneri, la toată lumea. Disperaţi, afişează „Jianul, căpitanul de haiduci” pentru reprezentaţia „de adio”, cu gând că doar or umple sala, să plătească ceva din datorii şi să plece în altă parte. Seara, teatrul gol. Millo juca pe Cărc-Serdar şi Mincu, pe Ghincu, ca de obicei. E o scenă, unde Jianul scapă.

 

Cărc-Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” şi Ghincu răs­punde: „Ştiu şi eu, Circ-Serdare!”… Millo se uita prin lojile şi scaunele goale trist. Vine scena: „Ce ne facem, măi Mincule?”, întreabă Millo distrat. „Deh, ştiu şi eu, Musiu Millo!”, răspunde Ghincu.

 

 

Millo nu are să dea nimica numai la cine nu l-a împrumutat. Odată, rămâne, la Brăila, dator unui hangiu grec 150 de galbeni, chiria şi întreţinerea trupei, două săptămâni, şi bani împrumutaţi din mână, ca să poată pleca. Fusese vorba că, de cum s-o întoarce în Bucureşti şi-o începe teatrul, să-i trimită înapoi banii. Aşteaptă grecul un an, doi, trei… scrie zece, cincisprezece, o sută de scrisori. Nimic. În vremea asta, se ruinează negustorul, ajunge mofluz şi vine din Brăila cu vreo douăzeci de galbeni; cât îi mai rămăsese totul cu totul. Îl întâlnesc pe podul Mogoşoaii, într-o dimineaţă , mă ia la o parte disperat: „Unde sede domno Millo?”, şi uite şi uite, îmi spune toată nenorocirea. „Sinti ruinato; am veniţi se me da bani domno Millo, ori l-umpuscu!”. Şi-mi arată un pistol turcesc încărcat. I-am spus, fireşte, că nu ştiu, şi l-am lăsat să-l caute. Seara, mergând spre Fialcovski, mă gândeam de ce n-am mers să-i spun lui Millo să se păzească ori să dea de veste la poliţie, când mă întâlnesc iar cu gre­cul. Era liniştit de tot; zice: „Stii, am gasit-o pe domno Millo, săracul!”. Ei, zic, ţi-a dat? „Asi, frate, o kaimenos! ţe se me dai; daca nu împrumutam eu cu zeţe gal­beni, n-ave ţe munca astăzi!”.

 

 

Odată, Dragulici juca într-o farsă din franţuzeşte, pe un burghez bogat, zăpă­cit de amor, care urmăreşte, din oraş în oraş, din han în han, pe amoreza lui tră­dătoare. Dragulici se făcuse gras şi burtos; îşi pusese pe pântece vreo trei perne mari, se-ncinsese peste ele şi se îmbrăcase pe deasupra. În piesă vine, la un loc, o scenă unde aleargă de acolo, până colo burghezul prin odăile dintr-un hotel, iese pe uşă, intră pe fereastră, dă prin sobă, crezând c-a dat aci-aci de urma femeii. În înferbinţeala alergăturii, îi plesneşte lui Dragulici brăcinarul şi începe să-i cadă pernele. Se porneşte publicul pe râs, dar Dragulici nu se lasă, până ce n-ajunge iar la cea din urmă expresie. Tocmai trebuia să se lase cortina. În actul următor, vine Dragulici iar să-şi caute amoreza şi dă de unul fioros, un colonel de dragoni, cu care e în rol că trebuie să se apuce la ceartă. „Ce cauţi aicea, domnule?”, se răsteşte la el mi­litarul. „Lasă-mă, domnule, zice Dragulici; îmi caut burta!”.

 

 

Dragulici era om de spirit, dar făcea, de multe ori, jocuri de cuvinte colosale. Odată, repeta cu Mincu o scenă, într-o melodramă plină de infamii, unde jucau, pe doi „bravi” de Veneţia. După ce şi-au luat plata de la intrigant, pentru că i-au pus bine pe un rival, vin acuma să vadă cum ar face chef cu banii câştigaţi. În piesă, unul dintre ei zice că se-nchină la Venus, şi celălalt: „Ba eu, la Bacchus!”. Repetau cu rolurile în mână. După ce descifrează Dragulici partea lui, zice lui Mincu: „Auzi tu, Mincule, că eu mă-nchin la Venus?”. „Fireşte, zice Mincu, tu eşti, cum spune la­tinul, In vinus beritas. Şi, pe urmă, citeşte pe rol: „Şi eu mă-nchin la zeul Bac­chus”. „Nu-i Bacchus, bre!, zice Dragulici; e Babacus; nu ştii că era tata beţivilor?”. Pentru că ţineau amândoi la jocurile lor de cuvinte, au făcut, la reprezentaţie aceleaşi extemporaţii ; dar le ziceau aşa de comic, încât totdeauna aveau aplauze; câteodată, când jucau cu mult chef, publicul le bisa partea cu Babacus.

 

 

În „Şamil sau Vulturul Caucazului”, după o bătălie, ia la goană cerchezii pe muscali; trebuie, după aceea, să rămână scena goală şi, pe un vârf de munte, să se lupte în duel un georgian cu un rus, să-i ia georgianul steagul şi rusul să cadă ucis în prăpastie. Mincu zice: „Fac eu pe muscalul, să v-arăt o căzătură de tragedie cum nu s-a mai văzut în Bucureşti”. Seara, îşi aduce o saltea de-acasă şi-o pune, între culise, la picioarele practicabilului de la spatele muntelui. Vine scena şi se face duelul; Mincu, rănit, scapă din mană steagul, se loveşte la piept, se-nvârteşte într-un picior şi şovăie. Dragulici şedea pe vine, jos, între culise, cu mâinile pe căpătâiele saltelei. Când vede că porneşte muscalul de sus, îi trage salteaua. Erau cam vreo doi stânjeni de unde pornise Mincu; dar n-a suferit tare decât numai la părţile moi (Almanahul literar ilustrat 1886, pp. 175 şi 176).