„Amurgul dumneaei de vieţişoară!”

Gheorghe Senciuc, oaspete al pictorului rădăuţean Dumitru Savu

Prietenul şi colegul nostru Gheorghe Senciuc trece printr-o nedreptate a soartei atât de necuvenită, încât îmi vine să zvârl spre cer cu cea mai frumoasă înjurătură a literaturii române, „Amurgul dumneaei de vieţişoară!”, născocită de marele şi pe nedrept uitatul poet sucevean Gheorghe Lupu. Am căutat prin colecţia mea de fotografii una sugestivă, pe care să o folosesc drept portret real al lui Gheorghe Senciuc, om devotat slujirii culturii şi dotat cu evlavia înnăscută faţă de săvârşirile ei. Şi am găsit-o pe aceasta, făcută în casa pictorului Dumitru Savu, casă în care încă trăiesc şi respiră operele Maestrului din Rădăuţi, de care nu s-ar despărţi pentru nimic în lume. Acolo, sub aura luminoasă şi de o copleşitoare prospeţime a operei, aparatul meu de fotografiat l-a zărit pe Gheorghe Senciuc cel real, pe cel pe care îl ştiu eu până în profunzimi şi care, astăzi, fără să-i pot ajuta cu ceva, duce singur povara despărţirii veşnice de Melentina, tovarăşa lui de viaţă, care i-a dăruit trei copiii remarcabili, pe deplin împliniţi prin largul Europei.

Gheorghe Senciuc a rămas singur, copleşit de povara acestei nedrepte despărţiri. Încă nu se ştie dacă vor ajunge la timp copiii, ca să-şi salute mama pentru ultima dată, dar fără să poată poată depune ultimul sărut al sacralităţii pământeşti şi fără să-i poată şopti aleanul veşnicei ei pomeniri. La Centrul Cultural „Bucovina”, cealaltă familie a lui Gheorghe Senciuc, se lăcrimează de neputinţa fiecăruia dintre noi de a-l mângâia, de a-i încălzi sufletul de dincolo de neaşteptatele zăbrele ale însingurării. Gheorghe Senciuc ne e frate, nu doar prieten şi coleg, iar durerea lui doare profund şi în fiecare din noi. Amurgul dumneaei de vieţişoară!