Alexandru Ioan Cuza, în 1860

„Alessandru Cuza, în vârstă acum de vreo 41 de ani, este fiul unui boier mai înainte cu vreo câţiva ani, la Galaţi, anume Ioan Cuza, şi fu educat, câţiva ani, cam până la al 14-lea an, în Iaşi, în institutul Dlui Gal, fiul renumitului cranioscop Dr. Lal. Părintele său îl trimise, apoi, spre mai departe cultivare, la universitate în Atena şi, mai târziu, în Paris. După ce s-a întors în patria sa, a intrat curând în serviciile statului, se căsători, în anul 1845, cu Ileana, fiica cea amabilă şi foarte bine educată a boierului I. Rosetti, muierea căruia e o fiică a marelui logofăt Dimitrie Sturza, prin care împrejurare Cuza este înrudit mai cu toate familiile cele mari ale ţării. În serviciul cel înalt, ce i s-a încredinţat, ca director al ministerului din înăuntru (interne – n. n.), ca guvernator de Galaţi şi celelalte, câştigase el, prin zelul său, iubirea sa de dreptate, neinteresarea şi loialitatea sa, iubirea tuturor mai marilor, a ţăranilor şi a tuturor străinilor.

În 1848, pe când şi în Moldova se arătă nemulţumirea poporului către domnul de atunci, Mihail Sturza, pentru o mulţime de neorânduieli şi storcături ce le făcea, Al. Cuza încă a fost unul din binesimţitorii aceia, care, cunoscând împrejurările şi cerinţele timpului, făcea guvernului de atunci propuneri amăsurate; însă acestea nu se ascultară şi el, cu mulţi alţi consimţitori, se privi, din cauza aceasta, de revoltant, se prinse, dimpreună cu consoţii săi, şi se aduse la Galaţi, spre a-i pedepsi cu închidere într-o fortăreaţă turcească pentru zelul lor patriotic.

O întâmplare norocoasă însă a ajutat pe partea cea mai mare a ăstor prigoniţi de-a fugi, pe când se transportau în Brăila, şi de a-şi căuta scăpare care pe unde putea, parte la consulul englez, parte în navele deosebite ce stăteau în port, şi astfel şi Al. Cuza ajunse norocos, prin un vapor austriac, la Viena. De aici, merge la Constantinopol, unde se adunară toţi exilaţii şi, prin descoperirile lor conştiincioase, dovediră Porţii nedestoinicia guvernului principelui M. Sturza.

În anul 1849, când se denumise de principe Gheorghie Ghica şi acesta, după legea de atunci, se dusese la Constantinopol, ca să capete de la Sultan veiratul, toţi refugiaţii se adunară împrejurul noului principe, care îi şi eliberă din exilul lor.

După retragerea oştii ruseşti, Al. Cuza intră în serviciul militar, ajunse mai târziu adjutant al caimacamului de atunci, Nicolai Conachi-Vogoride, de unde se avântă la rang de maior, în escadronul de ulani. În anul 1857, el era membru la Divanul ad-hoc şi ţinea de partea unioniştilor. În octombrie 1858, se rândui de adlatus la generalul Gheorghi Ghica. Pe când caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride, în urma unui firman, a trebuit să-şi depună oficiul de caimacam al Moldovei în mâinile lui Vasile Sturza şi ale lui St. Catargi, şi toţi miniştrii trebuiră să-şi dea demisiunile (să se mulţămească), colonelul Al. Cuza se denumi atunci de locţiitor al ministrului de război. Şi în postul acesta el îşi câştigă tot respectul guvernului, iubirea şi încrederea corpului de ofiţeri şi a soldaţilor.

În 17 ianuarie 1859, Al. Cuza se alese, în Iaşi, de principe şi toate dregătoriile şi poporul îi jurară credinţă. În 24 ianuarie acestuiaşi an, adunarea naţională a României încă păşi la alegerea domnitorului, şi alese tot pe Al. Cuza. În modul acesta, principatele române veniră sub un Domn.

Prudenţa şi destoinicia ce le-a dovedit principele acesta, în timpul scurt de până acum al domnirii sale, a deschis perspectivă de un viitor bun pentru principatele române danubiene.

Deviza lui este: Patria şi onoarea!”[1].

[1] Alessandru Ioan I (Cuza) / Principele Moldo-româniei, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 38-42