Alecu DONICI: Gâştele
*
Cu o prăjină mare
ţăranul gâşte de vânzare
mâna la târgul cel frumos,
dar gâştele merg rău pe jos
şi el, spre îndemnare, grăbindu-se la târg,
bătea în cârdul lor cam tare.
*
Iau unde de folos
s-au pagubă s-atinge
nu numai gâştele, chiar omul încă plânge.
Eu nu găsesc de rău ţăranul nicidecum,
dar gâştele, astfel vorbind de-a lui urmare
şi întâlnindu-se cu-un trecător pe drum,
strigau în gura mare:
*
– A, ce necaz, ce prigonire!
Vezi cum un ţărănoi
îşi bate joc de noi
şi, fără contenire,
de astă-noapte el ne mână dinapoi
cu sânge foarte rece!
Lui, nătărăului, prin minte nici că-i trece
că noi ne tragem drept din neamul cel mărit
ce Capitoliul, odată, l-a mântuit,
când lor, spre neuitare,
romanii mulţumiţi le-au pus şi sărbătoare!
*
– Şi voi tot cu aceasta vreţi
acum mărire să aveţi?,
lor călătorul zise.
*
– Strămoşii noştri mântuise…
– Cunosc; dar despre voi
istoria ce spune?
– Nimic, însă noi…
– Că numai de fripturi, apoi,
sunteţi şi bune;
lăsaţi pe strămoşi în pace,
cu fapta-i lăudat acel care o face!
*
Această fabulă s-ar spune mai curat,
dar gâştele nu-s de întărâtat!
*
(Familia, Anul XI, nr. 14, 6/18 aprilie 1875, număr de revistă în care a debutat, cu poemul „La vioara mea”, Ciprian Porumbescu).