Povestea aşezărilor sucevene: Dorna Arini

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

Dorna Arini: Bazată mai mult pe legende, în ciuda mărturiilor care atestă stăpânirea câmpulungenilor asupra tuturor teritoriilor dornene, în care localităţile se înfiripă, după anul 1700, cu proprietari câmpulungeni ai unor moşii de pe valea Bistriţei, satele comunei de odinioară Dorna au, totuşi, o istorie densă, dar despre care nu se prea vorbeşte, deşi, în vremea în care au fost înglobate în Domeniile Regelui, au beneficiat de o intensă vizualizare, inclusiv fotografică.

1749, februarie 13: „Săteni din Dorna” dau măr­turie „la mâna Gherghiţenilor” pentru muntele Păltiniş şi dealul Omului, şi cel „dintre Negre”, faţă de mănăstirea Sla­tina, „şi valea neagră Săcuiască”. „Pentru să se ştie că aceste locuri sunt domneşti, şi în trecută vreme le stăpâneau ungurii, şi se făceau multe pricini şi morţi de om dintr-un ungur, anume Pătru Cotaţ, care pusese mâna pe aceste locuri şi, şezând un strămoş într-acea parte de loc, a Ghiorghiţenilor, s-au sculat şi au ucis pe acel ungur. Şi, după ce l-au ucis, înştiinţându-se pe lăcuitorii Ţării Ungureşti, pe la cei mai mari, au trimes cărţi şi la Domnul Moldovei pentru acea moarte de om. Şi, trimiţând Măria Sa, Domnul Moldovei, care s-au fost întâmplat Domn la acea vreme, ispravnici de ai Măriei Sale de au prins pe strămoşul acestor Ghiorghiţeni, şi ducându-l pe la Domnie, s-a dovedit că locurile acelea sunt ale Moldovei, şi domneşti, iar pentru moarte aceea de om a dat Ghiorghe Ghiorghiţanul, strămoşul acestor Ghiorghiţeni, trei sute de berbeci, şi a rămas moşia să o stăpânească Ghiorghiţan, împreună cu neamul lui. Dar noi, satul Dorna, ne-am le­pădat de acea moarte de om, şi nici la locurile acelea nu ne abatem a-i scoate. / Iscălesc trei oameni care ţinem minte de o sumă de ani: Costantin Ştefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeş, Nechita Nesutuş, Necolai Ursachi. / Face mărturie şi Vasile Başotă, medelnicer, că ştie de când a fost Vornic . / Tot aşa şi un Dumitraşco Medelnicer, „când am fost Vornic”. Pecetea Câmpulungului, deosebită de cea veche: „Această pecete Câmpulungului…, leat 7249 (1741)”[1].

1755, martie 12: „Câmpulung, 12 Mart 7263 (1755). Dinu Cantacuzino, pentru trei neamuri din Dorna: Gheorghiţenii, Tăriţenii şi Chilsoenii. Pomeneşte hotărnicia vornicului Costachi şi chel­tuiala, „afară de 100 lei c-au pus hatalm un Sămion Negre la Visterie gospod”. „Loc dezbătut de la Unguri”. Îl împart dornenii, adunându-se „în casă la preotul Mihail din Dorna”. Aici se face „împărţeala bătrânilor”. Arată ce se cuvine celor trei familii: „până în glodeţ, ci este în cotiştea Drăgoeştii cei mari”, „pe supt poala Bibiraucii, margine pădurii, până în Plaiul Voivodesei”, „Fântâna Vămanului”. Semnează: Costandin Cantacuzino Paharnic”[2].

1800, august 6: „Hrisovul pre-înălţat Domnului nostru, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevoda, de danie prea-iubit fiului înălţimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moşii, ce-au fost domneşti, la Ţinutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Şarul şi Păltinişul, la marginea ţării Moldovei, ce să hotărăsc cu Transilvania şi cu Bucovina Nemţească; 1800, August 6 zile. / [Şi Domnii de înainte au dăruit nu numai la] biserici şi mănăstiri, ce mai ales către fiii şi rudeniile Domniilor Sale: adică, atât moşii din hotarele domneşti şi ţigani din ţiganii domneşti, cât şi alte mile din însuşi veniturile Domniei, volnici fiind, ca nişte Domni şi stăpânitori, cum mai pre larg do­vedesc aceleaşi hrisoave ce se văd pe toată ziua, care toate se păzesc ca un lucru lăudat, şi se urmează întocmai… Aflat-am că la Ţinutul Sucevei este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fânaţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chiuă de sucmani şi de hirisăia, cu tot venitul din tot locul [o dă lui Alexandru, fiu-său], de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului şi după ponturile ce sunt în Visterie cu pecete gospod. Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai; şi boierii: Costandin Balş Vel Logofăt de Ţara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Ţara de Sus, Teodoraşco Balş Vel Vornic de Ţara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Ţara de Jos, „epistat Vornicii de aprozi”, Vasili Costache Vel Vornic de Ţara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Ţara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Ţara de Sus, „Sandul Sturza Hatman şi pârcălab Sucevschii”, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraş Caliiarhi Vel Cămăraş, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Pa­harnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Şărban Botescu biv Vel Sulger. 6 August 1800”[3].

1800, septembrie 9. „Toţi lăcuitorii din Dorna”, către Domn. Îi chemase ispravnicul, pentru a le ceti „mila” dă­ruirii lor către „beizadea Alexandru Voevod”, „spre odihna şi ocrotire noastră”. Mulţămesc pentru „nemărginita bună­tate”: „acum am dobândit bună ocârmuire”. Semnează şi „Ion Cozan Vornic ot Dorna, Toader Ungurian, Chirilă Cărstei, Nechita Săminescul”. „Şi noi, tot satul Dorna şi Şaru şi Păltiniş, neştiind carte, am pus degetele”. Martori: boieri, popi, călugări. Parte din locuitori vin şi la Divan, de arată că aşa e[4].

1800, noiembrie 15: „Hotărnicia celor trei sate ale lui beizadea Alexandru. Se hotărăsc „cu munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Cruce”, „cu munţii mănăstirii Slatina, anume Grenţiiaşul”, „cu muntele Chetrosul, ce se stăpâneşte de dumnealui sulgerul Toma Balş”. Se înfăţişează ca vechili: „dumnealui dragomanul Toma Moldovanul”. Arată hotarele despre cei dintâi munţi, locuitorii „din Niagra Se­cuilor, pe Negrişoara în sus, până la Piatra Pinului, şi tot Negrişoara în sus, pâră în gura Toplişoarei, şi Toplişoara, la deal, până în obârşie ei, şi din obârşia ei, în deal, pin capul opcinii Raţei, în opcina Tunzării, şi opcina Tunzării, în sus, până la piatra Tunzării şi până în vârful Tunzării, şi, pe deasupra fântânii Ialovicioarei… Şi de acolo întoarce opcina Mihăileţului, la deal, până în vârful Şarului… Şi de acolo, opcina Bădii, până în vârful Bosuiucului… Şi de acolo, plaiul, la vale, pin Băda şi pe la fântâna Bădii… Şi de acolo, opcina Şandrului, pin vârful Stevii şi în prilog, unde să întâlneşte cu muntele Petrosul” (acestea, între Holda şi Dorna). Balş arată „că acest munte este după neamul Cantacuzineştilor şi că maica dumisale l-a avut zestre”. Oamenii Dornei înşiră hotarele: „din prislop şi drept prin Ciungi, şi în cracul Sunătoriului, şi de acolo, în dealul Călugă­rului, şi de acolo în buza Bagolicului, şi drept în apa Bistriţei, drept gura Colbului”. Ai lui Balş, „care au ţinut în cumpă­rătura de la dumnealui acel munte cu anul”, arată alte semne: pe la „gura Părăului Rău”, „bătca Palmeşului”. Chiril, arhimandritul Slatinei, e chemat apoi pentru Grenţiiaş: arată un act de la 9 Iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica. Hotare: „Glodul Omului, şi în vârful dealului dintre Negre, şi pogoară la vale, prin bătca cu Dărmocza, în buza dealului Bratului”. Pomenite „iadulurile ce sunt între Negre”. Se aduce şi o mărturie a dornenilor, din 13 Februar 7257 (1749), „cu pecetea Câmpulungului întărită, după obiceiul vremii de atunce, dar este adeverită şi cu iscăliturile a doi boieri: răposat Medelnicer Vasăli Başotă, Medelnicer Dumitraşco, care aceşti boieri au fost, în vremile trecute, Vor­nic la Câmpulung”. Altă mărturie, „de la răposatul boier Banul Dinu Cantacuzino, fiind, într-acea vreme, Paharnic şi Vor­nic de Câmpulung, din văleat 7263 (1755), Mai 12”: în acest act se pomeneşte o veche hotarnică, „ce ar fi făcut… un Costachi biv Vel Stolnic, ce era, în vremea de atunci, Vornic de Câmpulung, întâi scris: Botoşeni”. O hotărnicie n-o recunosc dornenii: ar fi făcut mărturia „din silă şi din în­chisoare”, plângându-se apoi lui Alexandru Vodă Calimah. O anulează acum, „pentru că ei sunt nişte lăcuitori ce şed pe moşie domnească şi nu aveau putere nici să dea moşie, nici să ia moşie”. „Nişte oameni ce numai din păscutul bucatelor zic că ştiu”. Despre partea Bucovinei, „Cordonului”, s-ar fi încălcat cinci case. Se împresura şi dinspre Ungaria. Nouă hotare, între care: „părăul Serişorul”, „lunca Vânătorului”, vârful Lucaciului, „tăietura ce este mai la vale de Pietrile Roşii”, „un picior din mijloc, din trei picioare ce se pogoară din dealul Bonbii”, „părăul tăieturii”, „părăul haitei”, „un părăuţ ce vine de la deal, din Ciriboc”, „un picior ce vine din mun­tele Căliman”, „părăul Călimanului, ce se numeşte şi a Bucinişului”, „Arsurile Omului”[5].

Plutaş pe Bistriţa

1801, ianuarie 28: „Condică de toate scrisurile moşiilor Dorna, Şarul şi Păltiniş, de la Ţinutul Sucevei, c-au dat danie prea înălţat Domnul nostru, Măria Sa Constandin Alexandru Ipsilant Voevoda, prea iubit fiului Înălţimii Sale, Alexandru Voevoda, prin luminat hrisovul Înălţimii Sale, şi apoi s-au hotărât de boieri hotarnici, a cărora mărturie hotarnică, cercetându-se de către Preosvinţie Sa părintele Mitropolit şi de către iubi­torii de Dumnezeu episcopi ai Scaunului, de cătră toată boierimea, s-au făcut carte de încredinţare, care s-a trecut aice asemine; 1801, Ghenarie 28… Aflat-am că, la Ţinutul Sucevei, este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fâneţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chio de sucmani şi de hirisăia, cu tot locul”[6] o dăruieşte fiului său, beizadea Alexandru.

1809, octombrie 13: „Divanul Cnejiei Moldovei. Costandin Balş biv Vel Logofăt ia cele trei moşii de la Hatmanul Sandul Sturza. Serdarul Gheorghi Tufeccibaşa nu dă alte acte decât condica; restul, până în două luni. Întărită stăpânirea lui Balş şi fără ele”[7].

1832, iulie 9: „Alecu Balş, către Logofeţia Dreptăţii. Pentru nişte turci, ce, fără voia lui, s-au suit la munţi, exploatează cheresteaua, nu vreau să dea „zeciuială pentru adetiul moşiei”, au bătut un vătav, „s-au aşezat acolo în sate, luând casă şi având ţiitoare, şi în silă gonind şi despărţind pe bărbaţi de femei”. Se plânge protopopul. Îl leagă şi-l dă Vornicul pe unul din ei, spre a-l trimete la isprăvnicie; se roagă ceilalţi turci a-i da drumul. Era ordin de la Iaşi a-i scoate de acolo”[8].

1855: „După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[9], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei”[10].

Munteni de pe Bistriţa

1865: „În apropiere de Dorna”[11], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi. / Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație. / Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit”[12].

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară[13], a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[14].

1894: „Dorna, comună rurală situată în partea nord-vestică a plasei Muntele, spre apus şi la 110 km de Fălticeni. Se mărginește: la est, cu comuna Broșteni, despărţindu-se prin munţilor Călugărului, Bogolinului, Pietrosul, Ciungii, Prislopul, Gruiul, Obcina Şandrului, Bâda şi Obcioara; la sud, cu Şaru Dornei, despărţită prin râul Vâlcele şi muntele Ursului; la vest şi nord, cu Bucovina, despărţită prin hotarul pârâul Neagra Şarulut şi Bistrița. Are forma unui triunghi dreptunghic. Se compune din: Gura Negrei, Dozănești, Ortoaia, Rusca, Sunători, Zugreni și Dârmoxa, cu reşedinţa în Dozănești. Numele „Dorna” e slav, însemnând sus, şi şi-l trage de la orăşelul Dorna, din Bucovina, cu care, mai înainte de 1777, forma o comună. Populată cu 536 capi de familie, ce numără 1932 suflete sau 972 bărbaţi şi 960 femei, din care 131 izraeliţi. Contribuabili sunt 571. Are 4 biserici, o şcolă rurală mixtă de băieţi şi o alta de fete. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893 are, la venit, lei 5.848 şi, la cheltuieli, 5817,65; iar al drumurilor: 4.402,74 lei venit şi 2.040 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 368 cai, 587 boi, 1.024 vaci, 3.089 oi, 267 capre şi 204 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, atinge, în vârful Pietrosului, 1.704 metri. Udată de Bistriţa şi pâraiele Vâlcele, Rece, Arinul, Arinaşul, Cozănești, Ortoaia, Rusca, Osoiu, Sunători, Secu, Neagra Şarului, Negrişora şi Toplicioara. Cei mai însemnaţi munţi ai comunei sunt: Buza Bogolinului, Pietrosul (1.704 m), Scrânciobul, Ciungii, Prislopul, Vârful Stegei, Şandru, Vărful Bâdei (1.400,1 m), Busuiocul, Obcioara, Vârful Şarului, Dealul Călugă­rului, Palmeşul (1.253 m), Prislopul, Hasca, Colăcelul, Corhana, Pi­ciorul Ortoaei, Dealul Cozăneștilor, al Gogoşenilor, al Ursăriei, al Ciocârlanilor, al lui Monac, Bâtca Ţăranului, Hulturul, Ulmul (1.156 m), Piscul Bucinişul, Călimănelul, Ialogiţa, Mihăileţu, Tunzăria, Rusu şi Buza Toplicioarei. Pădurile ce îmbrăcau altădată munţii, acei codri nestrăbătuţi de brad, molid şi tisă, au fost tăiate şi în mare parte des­fiinţate fără milă. Tisă nu se mai găsește defel. Ea a fost întrebuinţată la cuie pentru acoperit casele cu draniţă. Moşia e răzăşească. Suprafaţa teritoriului comunei e de 10.248 hectare, din care 2.845 hectare fânaţ. Nici un fel de cultură nu se face aci şi acesta pentru că porumbul nu reuşește, neavând timp a se coace, iar celelalte semănături pentru că locuito­rilor nu le place să se de­dea cu ale plugăriei. Anul din urmă s-au cultivat numai 25 hectare cartofi, 3 hectare in şi 4 hectare mazăre. Locuitorii se ocupă cu plutăria şi economia vitelor. Ei îşi aduc alimentele de prin târguri, cei mai mulţi pe cai, în desagi, formând un fel de caravane (caii, legaţi unii de alţii de coadă). Cel puţin o săptămână îi trebuie dorneanului ca să-şi aducă provizii din Fălticeni sau Piatra. / Locurile mai însemnate în co­mună sunt: Piatra Stănoaei, Piatra lui Lazăr, Colţul Acrei şi Co­moara. Mai sunt 5 izvoare cu apă minerală, din care trei burcuturi (apă feruginoasă, al­calină), unul pe Pârâul Arinului, la 3.000 m în sus de la gura sa (acesta a fost analizat de dnul Dr. Bernad); al doilea, pe Osoiul, în cătunul Rusca şi aproape de malul Bistriţei, numit „Burcutul Ţârcovnicului” (asemenea analizat de acelaşi); al treilea, un mic izvor la Gura Arinului; iar ultimele două, la gura pârâului Rusca, foarte abundente în apă sulfuroasă.

Din trecutul Dornei. Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce ţin de comuna Dor­na formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târguşor în care se afla şi reşedinţa co­munei. Tot teritoriul era o sin­gură răzeşie, dată de Ştefan Vodă cel Mare, în împrejurările următoare, zice tradiţia: Vodă pornise spre Ardeal, pe valea Moldovei, dar la Vama (cel mai vechi sat din câte sunt în împre­jurimi, unde se crede că se vămuiau toate mărfurile venite din Ar­deal şi Ungaria), se opri cu oş­tirea, neputând înainta, deoare­ce drumul înainte nu era decât o cărare îngustă şi foarte nepracticabilă. Aci, la Vama, Ştefan Vodă puse un stâlp (confuzie, ca şi în cazul Vamei în sine, cu stâlpul lui Mihai Racoviţă – n. n.), ce se vede şi astăzi. Pe atunci, în Câmpulung nu erau decât câteva case şi, de acolo, spre Dorna, cale de o zi, nu mai întâlneai locuinţă omenească, ci nu­mai codri posomorâţi, păduri fecioare. Unde e acum Târgul Dorna, între ape (la gura Dornei, în Bistriţa), se afla o sin­gură gospodărie, casă bună, grajd etc., proprietăţi ale unui oarecare Gheorghiţă, hoţ ves­tit şi rafinat şi vânător neaoş. Acesta croi şi lărgi cărarea ce lega locuinţa lui cu târguşoarele de primprejur. El prăda la depărtări mari şi, astfel, niciodată nu fu prins. Drumul trecând pe dinaintea casei lui, ori­ce călător, boier sau ţăran, de la vlădică, până la opincă, tră­gea la dânsul, unde era foarte bine primit şi în deplină sigu­ranţă că nu i se va întâmpla nimic. Celor mai distinşi din­tre musafirii săi le dădea călăuze devotate, care să-i călăuzească şi să-i apere de orice primejdii. Astfel reuşi el să se facă foar­te cunoscut. Neavând copii cu prima-i soţie, Gheorghiţă, cu învoirea ei, îşi mai ia o femeie, cu care are trei băieţi: pe Gheorghe, Ioniţă şi Grigore. Pentru această faptă, cum şi pentru o prădăciune întâmplată pe drum, dar nedo­vedită, Gheorghiţă e ridicat şi dus, spre a fi judecat de divan şi Mitropolit, la Suceava. Încăr­cat de fel de fel de blănuri, intră Gheorghiţă în Suceava, unde cei cărora le acordase os­pitalitate reuşesc nu numai să-l îndreptățească către Vodă, ci îl prezentară ca pe un mare binefăcător. Vodă, drept recompensă, îi dărui tot locul şi pădurile cunoscute numai lui şi astfel se înfiinţă răzeşia Dornei. Hrisovul lui Ştefan Vodă se păstră până la răpirea Buco­vinei, când nu se știe ce s-a făcut. Cei trei fii ai lui Gheor­ghiţă întemeiară: Gheorghe sa­tul Gheorghiţeni, dar peste Bis­triţa, Ioniţă, poreclit Tărâţă şi Ciocârlan, înfiinţă satul Gura Negrei; iar Grigore rămase în locul tătâne-său şi se deda cu tâlhăria, fiind foarte cutezător. Acesta de mic era ruşinos, nu îndrăznea să se ducă pe la pomeni, dar pândea pe cei de seama lui şi le fura colacii, nu­miţi „cozani”. Omenii îl porecliră atunci Grigore Cozan. Cozan, urmărit pentru tâlhăriile lui, fuge, pe cea dintâi plută, pe Bistriţa, cu familia sa, şi scoboră la Cruce, sat descălicat de el; iar urmaşii săi, după un timp oarecare, vin şi pun începutul satului Cozănești. La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune, Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna-Gura-Negri, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire se formează comuna Şaru Dornei, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra Şarului. Astfel, pe vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna Vatra şi ale noastre Dorna, Şaru şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stă­pâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii revoltaţi contra unor jidani, ce-i exploatau în mod neomenos, ucid, în câr­ciuma satului de la Gura Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în jude­cată, Vodă Alexandru Ipsilante le ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii, neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (hrisovul e în stăpânirea numitului preot, împreună cu toate actele răzeşești, pe care le-am şi citit însumi). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce încăpu în acele ale familiei Balş. Urmară judecăţi peste judecăţi. Mulţi dintre răzeşi au pierit în închisorile Iaşului. Un preot, moş al preotului Gheorghe, însoţit de un turc, căruia i se făgăduise 500 oi, pornește la Ţarigrad, să dea jalbă Sultanului. Dar cei din jurul Împăratului nu i-au făcut loc, pozitiv fiind înștiinţaţi din timp de vreun boier de-ai ţării, ba, ceva mai mult, l-au ameninţat că-şi va pierde capul. Înspăimântat, preotul se întoarce, pe altă cale, acasă, până unde nici nu se aştepta să ajungă cu zile. Se mai spune că domenii erau cât p-aci să intre în luptă cu 50 arnăuţi, trimis să pună pe Balş în stă­pânirea moşiei. Dar, pe când şedeau arnăuţii la masă, pe dealul Prihodului, Axinte Bigeu, vână­tor de frunte, de după tufe, unde sta ascuns, dă foc şi şterge paharul agăi, pe când acesta îl ridica la gură. Speriaţi, cei 50 se retrag. Nu o dată însă apucară dornenii topoarele, cosele şi puștile, ca să îşi apere pământul din moşi-strămoşi de a fi prădat. Astfel se petrec lucrurile până pe timpul lui Mihai Sturza, care, la judecată, hotărăște ca răzeşii să-şi răscumpere mo­şia de la Balş, pe preţul de 12.000 galbeni, plătiţi în trei costuri şi cu condiţiunea ca, de nu vor fi în stare să plătească la timp, Balş să-şi ia moşia şi să le înapoieze banii ce-i va fi primit, fără dobândă. Plătiră o rată, dar când fu la a doua, nu mai avură dornenii de unde face banii. Vodă îi chemă şi le propuse să le dea 4.000 galbeni, însă cu condiţie ca, pen­tru binefacerea ce le-o face, dăruindu-le această sumă, Măria Sa să aibă dreptul a exploata, fără nici o plată, orice mină ar găsi pe moşie, să i se dea locuri pentru instalat fabrici şi tot combustibilul de care ar avea nevoie. De voie, de nevoie se împăcară dornenii. Sosind revoluţia de la 1848, Vodă Sturza fu învinovăţit, între altele, că, sub pretextul de a ajuta pe dorneni, caută a pune dânsul mâna pe moşia lor. Strâns cu uşa, Mihail Sturza rupe actul de învoială ce-l avea de la dorneni şi partizanii săi publică următoarea îndreptăţire: / „Art. 23. – Despre pricina Dornei. La clevetirea despre răşluire de acte însemnătoare din rele, pârâtorii pomenesc de pricina Dornei. Pentru a se încredinţa cineva de adevăr, nu are decât a lua seama la împrejurările atingătoare de această pricină. Satele Dornei, în munţii Carpaţi, sunt locuite mai bine de trei mii suflete, care, din vreme nepovestită bucurându-se în pace de această proprietate, au fost dezbrăcaţi de dânsa de către Domnul Constantin Ipsilante, la 1800, punând a sa stăpânire pe aceste sate, sub pricinuire că se află pe  un domeniu cuvenit ţării. Domnul Ipsilante a făcut-o danie fiului său, mai pe urmă această moşie, prin deosebite tocmeli, a trecut-o, cu preţ de 80.000 lei, în stăpânirea familiei Bălşești, care, sub toate ocârmuirile ce s-au petrecut în Moldova, în curgere de 30 ani, au cerut în zadar stăpânirea ei, din pricina statornicei împotriviri a locuitorilor acelor părţi, care, bizuindu-se într-o stăpânire necurmată de multe veacuri şi, în poziţia lor prin munţi şi poteci nestrăbătute, s-au ţinut în stăpânirea proprietăţii lor; iar îndată după numirea Domnului, fraţii Bălşești au cerut întrebuinţarea puterii înarmate pentru a scoate din stăpânire pe aceşti 3.000 suflete şi tot cu acest prilej ei au pus înaintea Domnului ca să primească acele moşii cu preţ de 6.000 galbeni; însă Domnul a depărtat o asemenea propoziţie, având în vedere neputinţa în care s-au aflat toate ocârmuirile de mai înainte, de a dezbrăca 3.000 suflete, în favorul unei singure familii, precum şi pribegirea acelor 3.000 suflete în Bucovina, care se află pe marginea acestei proprietăţi. În urmare, dar, înălţimea sa a rânduit, prin cererea a ambelor părţi, o comisie, îndemnând pe răzeşi a-şi alege vechili şi toată această gâlcevire, care se înlănţuie de 30 ani, s-a curmat printr-o învoire cu bună primire, în puterea căreia 12.000 de galbeni se dau familiei Bălşeşti de către locuitorii Dornei pentru ca să fie stinsă orice pretenţie în sarcina lor. După această alcătuire, bieţii locuitori, neavând de unde plăti cea dintâi vadea, la împlinirea ei în sumă de 4.000 de galbeni, Domnul a plătit spre înlesnirea unui norod nenorocit această sumă de la sine, fără vreo dobândă şi în singurul scopos a slobozeniei lor. Din această sumă, care s-a numărat fraţilor Bălşeşti, Domnul, până în ceasul acesta, are a primi peste 2.000 de galbeni de la răzeşi” (Uricar, de T. Codrescu, Vol. IX, pp. 7-9). / În socotita celor 2.000 gal­beni, despre care se spune că Domnul i-a primit de la răzeşi, Vodă a luat peste 1.000 de plute din cel mat ales lemn. Pentru ultima rată, de 4.000 galbeni, răzeşii vândură luă Conaki Dealul Omului, munte care acum face parte din trupul moşiei Broşteni. Împărţirea moşiei între răzeşi s-a făcut de inginerul Chefneux, un francez care făcu mulţi bani. / Constantin Şerban (în lupta cu Ghica), respins fiind de tă­tari, trece în Ardeal, de unde, cu moartea lui Racoţi, care cade în bătălia de la Sibiu (22 Mai 1660), pierind sprijinul său din Transilvania, „el (Constantin Şerban) iese din Ardeal, cu 800 oameni, lefegii tot într-ales… şi… a luat poteca peste munţi, pe la Dorna şi a ieşit pe la Câmpulung” (Istoria României, de A. D. Xenopol, Vol. IV,  297 şi Letopiseţul Ţării. Vol. I, p. 368). „Încă din a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711-1716), nemţii încep operaţia ce deveni, mai târziu, atât de fatală Moldovei, a înaintării pajurilor împărăteşti asupra hotarelor turceşti, luând o parte din Moldova, pe la graniţa Dornei. Nicolae Mavrocordat protestează cu curaj contra încălcărilor Austriei şi o sileşte, la sfârşit, să se retragă, ameninţând-o cu război din partea Turciei” (Istoria, Xenopol, Vol. V, p. 11). Prin testamentul lui Gheorghe Lupaşcu Hajdeu, din 1732, Noiemvrie 7, se lasă în munţi satul Buneni şi o parte din Dorna fiului său Nicolai” (Arhive, de B. P. Hâjdeu, Vol. I, p. 55). George Lupaşcu Hajdeu este strămoşul eminentului filolog, dl B. P. Hajdeu şi testamentul său a fost dăruit Arhivei Statului, de către domnia sa. Genealogia: George Lupaşcu > Ştefan Dominic > Ioan > Tadeu > Alexandru > B. P. Hajdeu. În biblioteca Universităţii din Iaşi putem vedea portretele lui Efrem Hajdeu (1630) şi Gheorghe Lupaşcu. (Comunicarea aceasta mi s-a făcut de însuşi dl B. P. Hajdeu, căruia dator sunt a-i mulţumi). / La 1803, Dorna Şarul şi Păltinişul, ale Domnului Alexandru Ipsilante, aveau 175 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 3.184 lei pe an (proprietarului Ipsilante, nu visteriei – n. n.). / Într-o anafora din 1813, Iu­nie 22, întărită de Scarlat Calimah, la 1 Octombrie, în pri­cina moşiei Dorna, de la munte, cu logofătul Constantin Balş, se aduce ca dovadă o carte de la Ioan Nicolae Vodă, din 1747 (Uricar, T. Codrescu, vol. VII, p. 255, şi vol. VI, p. 83). / În comunele Dornei, pe la 1863, se aflau peste 80 turci, care se ocupau cu exploatarea pădurilor. Aceştia erau stăpâni pe avutul şi viaţa dornenilor. Ispravnicul de pe atunci, Nicolae Canta, primind mai multe jalbe de la răzeşi despre modul cum îi tratează turcii, care le stricau bunele moravuri, a stăruit la Bucureşti şi, cu putere dom­nească, a venit să-i scoată din Dorna. El chemă pe toţi turcii la Zastava, unde era compania de dorobanţi şi post vamal, sub pretext că voieşte să-i răfuiască şi să le scoată datoriile de pe la oameni. Strânşi acolo, soldaţii pun mâna pe ei, îi leagă şi, ast­fel încătuşaţi, îi duseră la Făl­ticeni. Pentru a scăpa răzeşii de datoria ce aveau către dânşii, au dat orândele din Dorna, pe opt ani, care bani s-au dat tur­cilor. Astfel scăpară dornenii şi de turci, de la care le-a rămas ca moştenire răul obicei de a trăi cei mai mulţi în concubinaj, dispreţuindu-şi soţiile, şi bolile venerice, de care nu se mai pot tămădui. Aproape jumătate, dacă nu mai mulţi, din copii au pierit[15].

Gura Negrei, sat, numit, în partea dinspre muntele Şaru, şi plaiul Şarului, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe ţărmul drept al Bistriţei şi pârâul Neagra Şarului şi străbătut de pâ­râul Vălcica, pârâul Rece, Ari­nul, numără 223 case, populate cu 222 capi de familie sau 777 suflete, din care 394 bărbaţi şi 383 femei (46 străini, izraeliţi). Are 230 contribuabili. O vatră propriu-zis a satului nu există, fiind risipit. Biserica satului, cu patronul „Sfânta Maria Mare”, e servită de un preot şi 2 cântăreţi, împroprietărită cu 6,5 fălci. George Caramanlău şi Preotul George Ortoanu făcură o bisericuţă de lemn, în 1785, care arse şi, în 1818, aceiaşi o restaurară şi funcţionă până pe la 1880, când începu zidirea actualei biserici, prin osârdia preotului Gheorghe Ortoanu, ne­pot celui dintâî, şi se sfinţi în 1884, Septembrie 30. O şcoală rurală de băeţi şi o alta de fete, frecventate de 70 elevi, cu local nou propriu, făcut danie tot de preotul Gheor­ghe Ortoanu, care a înzestrat şcola şi cu 680 mp în jurul localului. Lângă sat este o schelă bună şi tot aci e puntul vamal Dorna[16].

Ortoaia, sat, numit şi Gioseni, iar în partea de sus, de pe munte Băda, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe dealul Ortoaei şi Poiana Groşenilor, numără 138 case, populate cu 121 capi de familie sau 503 suflete, din care 260 bărbaţi şi 243 femei (21 izraeliţi). Contribuabili sunt 129. Vatra satului propriu-zis nu există, fiind casele foarte risipite. Are 2 biserici: una cu patro­nul „Intrarea în biserică”, care, cu sute de ani în urmă, se spune că ar fi fost schit de călugări, şi o alta, cu patronul „Duminica Mare”. Ambele sunt de lemn, servite de un preot şi 2 cân­tăreţi şi împroprietărite cu câte 8 fălci. Școlile din Gura Negri servesc şi acestui sat[17].

Rusca, sat numit, în partea esti­că, Osoiu, pe moşia răzeşească din comuna Dorna. Răşchirat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 52 case, în care trăiesc 56 capi de familie sau 175 su­flete, din care 85 bărbaţi şi 90 femei (11 izraeliţi), fiind 61 con­tribuabili. Vatra satului propriu-zis nu există. Locuitorii sunt bunişori gospodari, ocupându-se cu plutăritul, exploatarea pădurilor, creşterea şi economia vitelor. Biserica din Ortoaia şi şcoala din Gura Negrei servesc şi acestui sat. În sat sunt 2 surse cu burcut (ape minerale feruginoase). Un singur drum duce, pe malul Bistriţei, la Sunători (3 km)[18].

Sunători, sat numit şi Sârghieni, pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei şi poalele muntelui Palmeş, e străbătut de pârâul de la care şi-a luat numele şi numără 25 case, în care trăiesc 23 capi de familie sau 73 su­flete, din care 40 bărbaţi şi 33 femei. Contribuabili sunt 27. Vatra satului propriu-zis nu există, satul fiind tare risipit. Biserica din cătunul Ortoaea şi şcolile de băieţi şi fete din Gura Negrei servesc şi acestui sat. Un singur drum principal, în lungime de 2 km, duce la Zugreni[19].

Zugreni, sat pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 24 case, în care trăiesc 26 capi de familie sau 105 suflete, din care 51 bărbaţi şi 54 femei, fiind 30 contribuabili. Biserica din Ortoaia şi şcolile din Gura Negrei servesc şi acestul sat. Locuitorii răzeşi şi buni gospodari. Singurul drum principal e cel ce duce la Sunători (2 km). În acest sat, din malul Bis­triţei iese un izvor de apă pucioasă[20].

Dârmoxa, sat numit şi Odocheni, pe moşia răzeşească şi în comuna Doma. Îşi trage numele de la un fel de arbore cu frunza lată, numit „dârmox”. Aşezat între pâraiele Negrişoara şi Toplicioara şi pe poalele muntelui Buza Toplicioarei, numără numai 14 case, populate cu tot atâţia capi de familie sau 52 suflete, din care 17 bărbaţi şi 15 femei. Contribua­bili sunt 14. Casele sunt foarte risipite, iar locuitorii sunt gos­podari slabi. Drumuri princi­pale sunt; la Panaci (16 km) şi la Păltiniş (10 km)[21]”.

1880: Berg Niegry vom Fluss Bistrița Aurie

1913: „Noul hirotonit, preotul Octav Ionescu, a fost definitiv numit paroh al parohiei Ortoaia, judeţul Suceava”[22].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[23], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa, Benia, la Dorna, Sunător”.

1949: Au fost numiţi directori ai şcolilor din învăţământul elementar, ciclul I[24]: Sârbu Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Gura Negri; Pintelie Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Cozăneşti; Rotaru Panait, director la Şcoala elementară din Dorna, Ortoaia; Niculiţă Valeria, directoare la Şcoala elementară din Dorna, Sunător”.

Gura Negrii, în 1880

[1] Ibidem, p. 5

[2] Ibidem

[3] Ibidem, pp. 6-8

[4] Ibidem, p. 8

[5] Ibidem, p. 9

[6] Ibidem, p. 7

[7] Ibidem, p. 10

[8] Ibidem

[9] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.

[10] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[11] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna.

[12] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[13] „Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu”, adică Nicu Gane – n. n.

[14] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[15] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 100-107

[16] Ibidem, pp. 144, 145

[17] Ibidem, p. 224

[18] Ibidem, pp. 290, 291

[19] Ibidem, p. 351

[20] Ibidem, p. 379

[21] Ibidem, p. 93

[22] Opinia, Nr. 1876, Anul X, vineri 10 mai 1913, p. 3

[23] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[24] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846