A. D. Xenopol, de partea suferinţelor Bucovinei

Adevărul, 15 octombrie 1914, p. 1

*

Sărmana Bucovină, grădina Moldovei, regiunea unde se află rămăşiţele decăzute ale fostului cuib de eroi, Suceava, unde se înalţă încă, din văile umbroase, mănăstirea Putna. Locaşul ce adăposteşte cenuşa celui mai mare dintre toţi domnitorii români, – sărmana Bucovina în ce hal a ajuns! Trece, de azi, pe mâine, de la o stăpânire la alta, spre dauna cea mai mare a elementului ei de baştină, neamul   românesc. După ce acest element a fost torturat, timp de. mai bine de un veac, de nemţi şi de ruteni, uniţi spre a-l despoia, a crezut într-un moment de mântuire, când ţara lor fu cucerită de ruşi. Dar numai puţin timp le fu dat răgazul de a răsufla. Ruşii, neocupând Bucovina decât spre a atrage, prin o mişcare aparentă, puterile austriece din Galiţia, după ce si-au ajuns scopul, au părăsit-o aproape cu totul, ceea ce a dat prilej austriecilor de a o reocupa. Se înţelege că ei veneau acuma aprinşi de dorul de răzbunare. În contra cui? Desigur că mai cu seamă în contra românilor „a trădătorilor” cari se bucuraseră de izbânda ruşilor şi cari trebuiau pedepsiţi. Îi dădură, deci, pe mâna ungurilor, cari găsiră aci prilejui ce le lipseşte, pentru moment, la ei, în tară, unde au nevoie de elementul românesc – pentru a se năpusti asu­pra lor cu barbaria lor hunică, cu desăvârşita lor lipsă de milă şi în­durare, cu ochii încruntaţi ca de fiare sălbatece, cu puşca şi ştrean­gul în mână, împuşcând şi spânzurând în dreapta şi în stânga, fără a căuta nici vârsta, nici sexul; căci toţi poartă în fiinţa lor un păcat de moarte, acela de a fi români, şi ca­re păcat nu poate fi ispăşit decât tot prin moarte.

*

A. D. Xenopol

*

Şi noi, mişeii şi netrebnicii, stăm liniştiţi faţă cu ţipătul unui popor întreg, care este sânge din sângele nostru şi carne din carnea noas­tră! Stăm liniştiţi, căci nu îndrăz­nim a ne atinge de sacro-sancta Austro-Ungria, căreia i-am jurat credinţă. Toţi conducătorii noştri, de cari suntem vrednici şi cari şi ei sunt vrednici de noi, sunt hotărâţi a menţine, cu orice preţ, supuşia că­tre Austro-Ungaria, plecarea şirei spinării către cei mai mari oameni politici ai lumii, Berchtold şi Tisza. Ce ne pasă de români! Cum să sărim noi în ajutorul fraţilor, când suntem pândiţi de bulgari? Înţelep­ciunea cea mai elementară, dar, totodată, cea mai laşă şi mai dezgustătoare cere ca întâi să ne gândim la noi şi apoi la părinţii şi la fraţii noştri. Nu ştim de unde vor fi luat aceste principii de morală şi de conducere în viată, desigur însă că nu din comoara vitejiei şi a da­toriei. Când datoria vorbeşte în mod imperativ şi când ea îşi face calea printr-un suflet vrednic şi curajos, atunci nu poţi sta, nici un moment, la gândul dacă trebuie să aperi pe sora ta de cuţitul ridicat asupra sânului ei, chiar dacă ai vedea ridicate asupra ta o sută de cuţite şi întinse contra pieptului tău o sută de puşti!

*

Dar fiindcă avem a face cu laşi şi cu nemernici, apoi să le arătăm un mijloc de a apăra nenorocita Bucovină, fără a ne pune rău cu Austria, lucru cumplit şi care nici nu poate trece prin mintea conducăto­rilor noştri. Este de a cere – cu sărutarea de mâini necesară – Austro-Ungariei voie de a ocupa Bucovina, pe cât timp va ţine răz­boiul, obligându-ne a o restitui tot ei, care desigur doar că va ieşi în­vingătoare, la încheierea păcii. Acest sistem nu este nou. Luăm pilda lui tocmai din istoria Austriei. La 1853, când ruşii declaraseră război Turciei, care obţinu sprijinul pute­rilor apusene, Austria propuse am­bilor războitori să ocupe ea ţările române, pe atunci Moldova şi Muntenia, arătând aliaţilor că le-ar apăra de a cădea în mâna Rusie, iar ruşilor că ar împiedica pe duşmanii ei de a o ataca prin aceste regiuni apropiate de Polonia şi că, deci, ar scăpa-o de un mare pericol. Şi la pacea din Paris, Austria a înapoiat aceste ţări Europei, care le luase sub a ei ocrotire. Pentru ce nu am face şi noi tot aşa? Ocupăm acuma Bucovina, scutind şi pe ruşi, şi pe austriece de a mai vărsa sânge, pentru menţinerea acestui colţişor de pământ, care nu este neapărat necesar nici unuia din cei doi răz­boitori pentru hotărârea izbânzii fi­nale.

*

Franz Ferdinand şi Carol I, la Sinaia

*

Prin această măsură însă s-ar scăpa de ruină şi de măcel par­tea aceea a neamului românesc ce locuieşte în cuibul lui Ştefan cel Mare.

*

Ar fi, nu e vorba, şi alt mijloc, mai energic decât acel propus de noi. Ar fi un ultimatum de trimis Austro-Ungariei, că: sau încetează cu desăvârşire orice acţiune de răzbunare contra românilor din Buco­vina sau ne aruncăm imediat în ta­băra Triplei Înţelegeri şi intrăm, cu puterea, în vechea baştină a Moldo­vei. Acest ultimatum ar avea un efect imediat şi nu ar fi nevoie decât a ne răsti cu el, fără măcar de-al pune în aplicare, spre a dobândi efectul dorit, atâta e de mare fri­ca în Austria de intrarea şi a României în hora duşmanilor ei, intrare care, determinând şi pe Italia, ar pu­ne îndată crucea pe pieptul Habsburgilor.

*

Dar asemenea mijloace eroice cer eroi pentru înfăptuirea lor, iar nu babe ca acei ce, din nenorocire pentru neamul românesc, prezidează acuma la a lui înmormântare.

De aceea, mai îndemânatec ne pare mijlocul celălalt, cu sărutul de mâini, domnilor Bertchtold şi Tisza.

 *

A. D. XENOPOL

(Adevărul, 15 octombrie 1914, p. 1)