1941: Teofil Lianu: Boian

I.

Amurg de aur, vis împărătesc:

Trei turnuri, trei biserici cresc;

Pe ele Dumnezeu trudit îşi culcă

Tristeţea Lui, ca bruma peste luncă.

S-apleacă pomii de atât troian,

O stea s-aprinde-n slavă cât un bou

Şi altele mai mici şi încă una;

De către câmp, albeşte cerul luna.

Din case luminate, lângă drum,

Se-nalţă-n aer caiere de fum,

Iar plopii, stau de strajă, albe suliţi

Şi noi ne pierdem prin tăcute uliţi.

II.

În Iunie. Semănătura mare,

Lumina zilei clară, fără nori,

Pe sape se apleacă prăşitori,

Pelinu-i nalt şi socul greu de floare.

Sub peri umbroşi amiaza-ncet se cerne

Prin ramuri cu frunzişul răcoros.

E cerul lângă ierburi, cerul jos.

Amestecat în miros de lucerne.

Cu gene lungi de aur sânziene

Şi-apleacă frunţi curate la pământ.

În boarea caldă, morile de vânt

Îşi răsucesc aripile alene

III.

Bate luna numai lutul,

Numai valea, numai Prutul

Şi se lasă-n ceea parte

După somn si după moarte.

Sălcii joase, jos frunzişul,

Albă-i valea, alb prundişul;

Murea-n foi de iasomie

Culcă-şi fruntea azurie.

Se apleacă-n somn alunii;

Stele mari în vârşa lunii;

Şi nisipul, ca ghiocul,

Îşi priveşte-n apă jocul.

Peste lozia înaltă,

Drum pe lumea ceealaltă.

Zboară pasăre străină,

Fără grai, fără hodină[1].

[1] Convorbiri literare, Nr. 7, Anul LXXIV, iulie 1941, pp. 755, 756