1929, Ioan I. Dăscălescu: Ouăle încondeiate | Dragusanul.ro

1929, Ioan I. Dăscălescu: Ouăle încondeiate

 

 

 

 

Dacă occidentul Europei, din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, este mult superior ori­entului ortodox, dacă imensul progres al tehnicii a înlocuit, în Apus, aproape pretutindeni pro­ducţiile industriei casnice, nu-i mai puţin ade­vărat însă că producţiile artistice populare ale Orientului sunt incontestabil superioare, prin măiestria cu care sunt executate şi prin nota ca­racteristică a fiecărui popor în parte.

 

Arta populară românească este frumoasă, în toate formele ei de manifestare; dar, pe când unele din aceste ferme au fost cercetate în parte, altele au fost neglijate cu multă nepăsare. Cercetarea comorilor populare nu poate fi amânată, de azi, pe mâine; pe măsură ce cultura şi civilizaţia pătrund tot mai adânc în masele poporului – creatoarele acestor producţii – ele dispar, se pierd, altele nu se mai creează sau, dacă se creează, sunt mult inferioare şi ne vedem astfel lipsiţi de aceste frumoase podoabe naţionale, care sunt totodată şi nota caracteristică a geniului românesc; poetul, când spunea

 

…Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier….

 

arăta un mare adevăr.

 

 

Şi chiar dacă, în unele din aceste domenii ne­glijate, s-a găsit câte cineva să se intereseze, studiile au fost întreprinse superficial şi cu in­sistenţe deosebite tocmai asupra chestiunilor care nu prezintă atâta importanţă; aşa, în una din formele de manifestare a artei populare ro­mâneşti, sunt nenumăratele varietăţi de modele ale ouălor încrestite, care însă n-au fost stu­diate decât în chip nesatisfăcător şi cu insistenţe deosebite asupra modului cum se prepară boielile, de exemplu, sau asupra legendelor – chestiuni ce pot avea importanţa lor relativă, însă nu aceasta este principalul.

 

Interesul adevărat ar fi să se adune aceste modele în colecţii, care să fie cât mai complete, având reprezentate toate regiunile ţării; apoi motivele să se clasifice, să se reproducă pe planşe, şi în chipul acesta să căpătăm noi varietăţi de modele. Asemenea colecţii există la noi, însă sunt ne­complete şi puţin îngrijite; cea mai frumoasă o are „Muzeul de Antichităţi” al Universităţii din Iaşi, de subt direcţia Dlui Prof. O. Tafrali, care a dat o deosebită importanţă acestei ches­tiuni; modelele însă se completează greu, deoarece studenţii – neconvinşi poate încă de im­portanţa acestui lucru – cu toate insistenţele Dlui Profesor Tafrali, puse în fiecare an, înaintea vacanţei ce Paşti, nu aduc noi modele, pentru ca această colecţie să aibă astfel cât mai puţine regiuni lipsă; colecţia însă este destul de bogată, peste o mie de varietăţi, şi posedă modele dintre cele mai distinse şi mai caracteristice.

 

 

 

Numele ouălor încondeiate

 

 

S. F. Marian[1] ca şi L. Bodnărescu[2], spun că numele, întrebuinţate de popor, pentru a arăta înfrumuseţarea ouălor, sunt următoarele: a împiestri, a închiestri şi a închistri. Sunt probabil şi localităţi unde se întrebuinţează asemenea expresiuni, mie însă mi se par foarte puţin potri­vite. Mai întâi observ, în treacăt, că aceste trei cuvinte nu pot fi considerate deosebite: o fi existând verbul a împiestri, pentru a ne arăta ouăle ce-au fost făcute piestriţe, punctate (a închistri vine de la slavonul pisâti, adică a scrie, ouăle fiind scrise în motivele runice ancestrale – n. n.); însă nu putem admite existenţa a trei verbe deosebite, după cum vin, gin şi ghin, nu sunt trei cuvinte deosebite, ci acelaşi. Apoi termenul însuşi de ,,a împiestri” nu mi se pare potrivit: de ouă piestriţe sau împiestriţate, nu găsim decât modele rare şi fără nici o însemnătate artistică; cele mai multe modele au forma crestată şi iată de ce terminologia de a încresti ouă şi ouă încrestite este cea mai răspândită şi mai potrivită. Cuvântul acesta, de a încresti, este întrebuinţat în toată Moldova dintre Carpaţi şi Nistru; iar termenul de a împiestri este probabil întrebuinţat numai în satele şi locurile unde, din uşu­rinţă şi din lipsă de elemente talentate, ouăle se punctează, sunt făcute piestriţe; după cum am mai spus însă, acestea nu au aproape nici o valoare artistică, mai ales când punctuaţia este simplă, fără să mai aibă altă combinaţie cu nişte linii măcar, ori cât de simple ar fi. În Transilvania, termenul cel mai răspândit este de „a încondeia” – termen ce se întâlneşte de altfel, în parte, şi în Moldova.

 

 

 

Originea obiceiului ouălor încondeiate

 

 

 

Originea acestui obicei este cu totul învă­luită în negura necunoscutului şi se pierde în cea mai îndepărtată antichitate. Dl Tzigara-Sarmurcaş[3] contestă cu desăvâr­şire originea creştină a acestui obicei – lucru de altfel adevărat, în parte, după cum vom vedea, S. F. Marian[4] îi dovedeşte originea păgână. Dl Tzigara-Sarmucaş crede în originea pă­gână a acestui obicei, bazându-se pe un citat: „benedictio ovarium paschalium ne daemones aliquid potestatis sibi in ea usurpare possint[5]; aceasta nu era decât credinţa la Romani, că oul este simbolul încolţirii vieţii pe pământ. Dr. Hölder ne dă asupra acestei chestiuni indicaţii precise[6].

 

Găsim urme de originea păgână a acestui obicei chiar în unele credinţe şi superstiţii, răspândite în popor: aşa, de exemplu, se crede că cojile de ouă încrestite, puse în grajduri, au  putere binefăcătoare asupra sănătăţii vitelor; puse în fân, se crede că fânaţele anului viitor vor fi mai mănoase[7]; puse subt perna fetelor, în noaptea învierii, se crede că se vor mărita; de asemenea, prin părţile Fălciului, mai circulă credinţa că nu-i bine ca oala cu ouă roşii să fiartă acoperită, căci puii ar ieşi înăduşiţi; iar dacă aceste coji se dau pe foc, puii ar ieşi fără ochi[8]. În unele regiuni se extrage cu bă­gare de seamă conţinutul oului şi apoi coaja, aşa cum este ea încrestită frumos, se păstrează la grindă; în alte locuri, se crede, că aceasta-i spre fericirea casei, în altele, din contra, că se ascunde dracul în ele[9]. Credinţe de acestea, relative la puterea mira­culoasă a cojilor de ouă, sunt foarte numeroase şi variază de la sat la sat; se crede, în general, în puterea lor tămăduitoare şi regeneratoare a vieţii subt diferite forme, sau invers, dacă nu se respectă anumite reguli, că sunt aducătoare de rele şi nenorociri.

 

Toate aceste puteri miraculoase, atribuite de închipuirea populară cojilor de ouă încrestite, sunt, de bună seamă, de origine păgână, deoarece ele nu sunt altceva decât rămăşiţe de la nişte străvechi obiceiuri păgâne, de a se con­sidera oul ca un principiu generator şi de fecundaţie a naturii moarte (oul cosmic – n. n.); vom vedea însă cum Creştinismul, în lupta pe care a dus-o cu păgânismul, a ştiut să brodeze, şi pe această credinţă de a considera oul ca principiu gene­rator al vieţii, ideea creştină că, prin sângele lui Hristos, lumea a fost mântuită, că prin în­vierea sa, lumea întreagă a fost chemată la o nouă viaţă; şi contopirea acestor credinţe s-a făcut aşa de bine, încât astăzi aproape nu mai ştim ce este păgân în acest obicei şi ce este creştin. Vom vedea imediat însă cum la toate popoarele creştine, unde este acest obicei, ouăle roşii sunt puse în legătură cu sângele lui Hristos, ceea ce ne-ar face să credem în originea creştină nu a obiceiului de a se da ouă de Paşti, ci de a se da ouă roşii. Să vedem însă cum se prezenta credinţa în puterea regeneratoare a oului la cei vechi. În antichitate, anul nou se celebra la echinoxul primăverii (nuntirea cosmică – n. n.), care corespunde exact cu Paştele creştin.

 

În acest timp, la anumite sărbători, oamenii îşi trimeteau ouă, ca simbol al renaşterii vieţii. S. F. Marian[10], fără să aducă nici o probă în sprijinul acestei păreri (doar era preot ortodocs – n. n.), susţine că se dădeau „ouă colorate şi îndeosebi roşii”. Numeroase alte mărturii ne arată că se tri­miteau în adevăr ouă; însă ouăle roşii se par a fi un obicei creştinesc.

 

În adevăr, la echinoxul primăverii, Egiptenii aduceau ouă, ca sacrificiu, la temple; Evreii, la săr­bătorile aceluiaşi echinocțiu, mănâncă ouă cu diferite înţelesuri simbolice, păstrând acest obicei până astăzi; Fenicienii îşi închipuiau pe zeul lor crea­tor în forma unui ou; Indienii, de asemenea, re­prezentau pe zeul lor suprem, Brahma, câteodată în forma unui ou, pentru a arata astfel puterea lui creatoare[11].

 

La Egipteni, de asemenea Butc, zeul Materiei, era reprezentat ca un ou. Romanii, la sărbă­torile echinoxului primăverii, aduceau şi ei la templele lor ouă; Perşii cei vechi, ca şi cei de azi, îşi dăruiau ouă, la anul nou, numit Nuruz. De asemenea, tot Evreii, la sărbătoarea lor pascală, pun pe masă ouă tari, ca simbol al pasării mitologice Ziz, despre care circulau, la ei, foarte multe legende. La Romani, ouăle se în­trebuinţau la serbările lui Ianus şi la expiaţii. De asemenea, Egiptenii mai aveau un zeu, numit Koref, care, în limba lor, înseamnă bun, binefăcător, reprezentat ca un om, pe cap cu o pa­săre răpitoare – un accipiter – spre a simboliza munca, energia, şi ieşindu-i din gură un ou – simbolul fecundităţii. Tot aşa, la Perşi, mai este credinţa că, la început, Dumnezeu singur era, iar întunerecul haosului stăpânea peste tot; deodată, la porunca lui Dumnezeu apăru oul, din care ieşiră soarele, luna şi pământul; iar acesta din urmă, fiind mai greu, căzu în jos; versiunea din Geneza lui Moise ,,la început Dumnezeu fecundă apele, planând deasupra lor, „precum găina cloceşte oul său”, este inspirată poate de aici[12]. La popoarele din America, la anul nou se golesc ouăle de conţinut, în ele se pun lichide mirosi­toare şi-şi aruncă cu acestea unii în alţii.

 

Aceasta-i origina ouălor roşii[13]. După cum ve­dem, sunt destule probe că acest obicei este străvechi, că are rădăcini adânci în credinţa popoarelor celor mai îndepărtate că oul era considerat ca principiu al fecundaţiei şi deşteptării naturii; ba unele popoare considerau că totul s-a născut din ou, subt puterea nevă­zută a lui Dumnezeu.

 

Iată, deci, din acest obicei, ce pare să fie de origine păgână, a ieşit cel de a se da ouă, simbo­lizând reînvierea naturii, a vieţii; ceea ce însă este specific creştin, în acest obicei, este înroşirea lor. Ceea ce ne îndreptăţeşte aceasta ipoteză este faptul că nu avem probe că în antichitate se dădeau ,,ouă colorate şi îndeosebi roşii”, cum spune Marian; din contra, la toate popoarele creştine, la care acest obicei este răs­pândit, circulă foarte multe legende, care toate pun în legătură culcarea ouălor de la Paşti cu sângele lui Iisus; legendele conţin totdeauna un sâmbure de adevăr. Nu este însă exclus cazul ca, în vechime, să se fi boit ouăle cu roş pentru a imita culoarea sângelui, spre a se simbo­liza viaţa, energia, vitalitatea. Desigur că Creştinismul, după cum am mai spus-o, a putut primi, de la păgâni, obiceiul de a da ouă, la anumite sărbători, ca o simbolizare a renaşterii vieţii pe pământ, însă el idealiza această concepţie, înroşind ouăle, spre a simboliza reînvierea lumii prin vărsarea sângelui, patimile şi învierea Mân­tuitorului.

 

În lupta grea, pe care Creştinismul a dus-o, la început, contra obiceiurilor şi culturilor pă­gâne, de multe ori s-a văzut nevoit să adopte unele din ele, pentru a-şi atrage cât mai mulţi credincioşi. Obiceiul oferirii ouălor este luat de la păgâni, idealizat şi adoptat oarecum concepţiei creştine. Culoarea roşie însă a acestor ouă, în toate legendele popoarelor creştine, este pusă în legătură cu sângele scurs din trupul Mântuitorului, cât a stat pe cruce. Iată câteva din aceste legende, care circulă la Români:

 

Se zice că Maria Magdalena, văzând că Hristos a fost răstignit, a venit la paznici cu un coş cu ouă, pentru a-i ruga să o lase să scoboare corpul lui Iisus de pe cruce; şi cât timp stătea ea de vorbă cu paznicii, a aşezat coşul lângă cruce; când veni să le ridice, văzu că ele erau înroşite, unele în întregime, altele numai în parte. De atunci, a rămas obiceiul să se boiască şi să se încrestească ouă, la sărbătoarea Învierii lui Iisus.

 

Se mai crede, de asemenea, că pietrele, cu care a fost lovit Iisus Hristos de Jidovi, s-au prefăcut în ouă roşii. În alte sate, circulă legenda că oamenii cu sufletul milos dădeau ouă copiilor judecătorilor Iui Iisus, pentru ca aceştia să se roage de părinţii lor să-l ierte.

 

Poporul, de asemenea, mai crede că Maria Magdalena cea dintâi a vopsit ouă roşii, pentru a aminti sângele lui Iisus; şi a scris pe ele ,,Hristos a înviat”, iar surorile sale, răspunzând „Adevă­rat a înviat”, s-au bucurat mult.

 

În unele locuri, se mai aude şi următoarea legendă: Când Simon se ducea la lucru, cu me­rindele sale, l-a ajutat pe Iisus să-şi ducă crucea; ajungând la câmp, după o bucată de vreme, a vrut să mănânce ceva; mare i-a fost mirarea, când a găsit în traistă ouă roşii, în loc de albe, şi pască, în loc de pâine.

 

Se pot culege în popor numeroase legende, care pun în legătură culoarea roşie a ouălor cu sângele lui Iisus. Iată deci pentru ce înclinăm a crede că ouăle roşii sunt de origine creştină. Se poate, însă, ca acest obicei să fi fost luat în întregime de la păgâni şi adoptat la credinţele creştine[14].

 

 

[1] S. F. Marian, Sărbătorile la Români – pag. 17 şi 18, Bucureşti, 1901, voi. 111

[2] L. Bodnărescu, Câteva datini de Paşti la Români, pag. 7, Chişinău. 1920

[3] Tzigara-Samurcaş, Arta în România, Bucureşti, 1909, pag. 136 şi urm.

[4] S. F. Marian, op. cit., pag. 12 şi urm.

[5] Tzigara-Sarmurcas, op. cit. pag. 136.

[6] Dr. Hölder, Ostergebäcke, 4°. Wien, 1906, pag. 47 şi urm.

[7] Tzigara-Samurcaş. op. cit., pag. 137, după o credinţă germană

[8] Credinţe auzite de mine prin comuna Sălăgeni şi alte sate din apropiere, jud. Fălciu

[9] S. F. Marian, op. cit., pag. 49

[10] S. F. Marian, op. cit., pag. 12

[11] Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, tom. III, pag. 259 nota 8

[12] S. F. Marian, op. cit., pag. 13

[13] După S. F. Marian, op. cit., şi după articolul lui M. C. Florentin, Origina ouălor roşii, pag. 14, Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1887, Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul Liturgic, tom. III, pag. 259

[14] Arta şi Arhitectura, Anul II, Fascicolul 3, 1929, Bucureşti 1929, pp. 23-25