1918: Jertfe studenţeşti clujene pentru Unire | Dragusanul.ro

1918: Jertfe studenţeşti clujene pentru Unire

 

 

 

Acum să trecem în o sumară revistă mişcarea studenţească din anul 1918.

 

După cum spusei adineauri, ne adunam foarte des. Locuinţele Dlor locotenenţi Dr. Octavian Utalea şi Tripa erau locul obicinuit al consfă­tuirilor noastre. Ne frământam tot mai mult în dorinţa de a activa în mod pozitiv pentru realizarea idealului naţional. Simţeiam dureros că nu primim nici o îndrumare de la conducătorii politici fireşti, de la capii Partidului Naţional Român.

 

În fine, la o astfel de consfătuire, s-a hotărât ca 5 dintre noi, care aveau mijloace materiale, să-şi ceară, sub un pretext oarecare, permisie pe 3 zile de la unităţile lor şi să meargă la Budapesta, unde să se pre­zinte dlui Al. Vaida-Voevod şi săl întrebe: „Ce are de gând să facă Partidul Naţional Român? Voieşte să se pună în fruntea mişcării naţionale, căci dacă nu, acţionăm noi fără ei!”.

 

Aşa suna hotărârea noastră tinerească. De unde să fi ştiut noi că fruntaşii români erau la posturile lor de datorie, că la 12 Octombrie se întruniseră la Oradea, sub prezidenţia dlui Dr. Teodor Mihali, şi redacta­seră deja declaraţia care urma să fie citită în parlamentul de pe malul Dunării de către dl Vaida-Voevod?

 

Deci noi am ales şi trimis la Budapesta, în 15 Octombrie, pe urmă­torii ofiţeri: Dr. Utalea, în numele Reg. 35 Artilerie, Dr. Triff, în numele invalizilor, Rusu Simion, în numele prizonierilor reîntorşi din Rusia, Gh. Mureşan, din partea Reg. 63 inf., şi Chirileanu, în reprezentarea  tinerimei universitare. Aceşti delegaţi, ajunşi la Budapesta, conducătorul lor dl Utalea a vizitat pe dl Vaida, la hotelul „Jägerhorn”, cartierul general al fruntaşilor români. Expune scopul şi mandatul; roagă o întrevedere pentru întreaga delegaţie. Dl Vaida arată dlui Utalea că întâlnirea cu toţi ar fi o impru­denţă, deoarece toţi ro-mânii, şi Dsa în special, sunt spionaţi: roagă să comunice aceasta camarazilor şi să-l viziteze tot dl Utalea, singur. La în­tâlnirea ce a urmat, dl Vaida ne se spusese că, între timp, Dsa a luat contact şi cu dl Iuliu Maniu, care se reîntorsese de pe frontul italian, la Viena, şi a exprimat părerea de bine asupra spiritului care domneşte între ofiţeri şi tinerimea universitară din Cluj; ne-a îndemnat să ţinem legătură cu P. N. R., trimiţând la Dsa, săptămânal, câte un curier. Ne-a mai rugat să facem şi să organizăm propaganda ca şi românii, cu ocaziunea concediilor, dezertărilor sau la o eventuală revoluţie, să vină acasă de pe front şi de la unităţile militare, cu arme şi muniţiuni, să fie gata la orice eventualitate.

 

În senzul acesta, după modelul cehilor, instruiam noi şi înainte pe soldaţii români de acasă şi pe cei care plecau la front, îndrumarea dlui Vaida a produs însă intensificarea acestei propagande.

 

Trebuie să amintesc că delegaţii clujeni au informat şi pe studen­ţii aflători în Budapesta, care nu erau mai orientaţi decât noi despre situaţie, comunicând convorb-rea studenţilor Steer Ioan, Păcurar Gheorghe, Nicoară Eugen, Antal Dumitru etc.

 

După instrucţiunile aduse de trimişii noştrii de la Budapesta, consfă­tuirile în locuinţele amintite mai sus au devenit aproape zilnice şi se făceau planuri tot mai concrete. Câteva zile în urmă, în o adunare ţi­nută la locuinţa dlui locotenent Tripa, aflătoare în casa dlui dr. Aurel Isac, s-a sulevat, de exemplu, ideea să ocupăm Clujul cu trupele române de sub comanda noastră. Aceasta era uşor posibil, deoarece aproape întreaga garnizoană era românească, cu excepţia doar a unui regiment de cehi. S-a făcut planul detailat, cum să se purceadă la ocuparea cetăţii, poştei etc. şi s-au împărţit rolurile. Totuşi, cumpăni-rea celor mai bătrâni, că lucrând izolaţi numai noi, clujenii, nu am servi scopul; apoi îngrijorarea că, faţă de atacurile la care am fi sigur expuşi de către trupele pe care le vor trimite ungurii, în contra noastră, din Budapesta, nu o să putem ţine oraşul mai mult de 3-4 zile şi că, de altă parte, şi aşa o să vină curând timpul ocupării întregului Ardeal, toate acestea au făcut ca planul să rămână neexecutat, cu toate că eram absolut siguri de reu­şita momentană.

 

În 30 Octombrie, s-a adunat tinerimea universitară la internatul Petran, unde ne-am înţeles ce directive să dăm soldaţilor români, în vederea de­bandadei armatei, care se anunţa. S-a fixat să-i îndrumăm conform instrucţiunilor primite de la dl Vaida.

 

În 31 Octombrie, tinerimea s-a adunat, convocată de dl dr Frâncu, la banca „Economul”, unde se aflau toţi ofiţerii care îndrăzneau să se afirme ca români, împreună cu intelectualii civili, între care îmi amintesc de dnii: Frâncu, Pop Iulian, Utalea, Poruţiu Valentin, Haţieganu Emil, Socol, Gherman, Dragomir Al., părintele Simu.

 

După cuvântări înflăcărate şi chibzuiri treze, se hotăreşte în unanimitate ca soldaţii români să nu depună jurământul către Republica Ma­ghiară, ci către „Senatul Naţional Român din Ardeal”, ca organ al Ma­relui Sfat Naţional; se mai decide organizarea pretutindeni a consiliilor şi gărzilor naţionale, se dau instrucţiuni şi curierilor veniţi din pro­vincie.

 

O impozantă adunare, cu participarea civililor, s-a ţinut tot la locu­inţa dlui locotenent Tripa, la 2 Noiembrie; s-au rostit înflăcărate discur­suri – îmi amintesc îndeosebi de cuvântarea dlui E. Haţieganu – iar seara, la ora 9, ne-am adunat cu toţii din nou la „Economul”. Eram vreo 200 inşi, mare majoritate ofiţeri şi majoritatea studenţi. Aici a vorbit, în mod deosebit de înălţător, dl Frâncu şi alţii. În rezultat: am jurat cu toţii credinţă Consiliului Naţional Român, ne-am pus tricolorul româ­nesc pe chipiu şi pe braţ apoi s-a constituit „Senatul Naţional Român din Ardeal”, sub prezidenţia dlui Frâncu, având ca membri – după cum îmi amintesc – pe dnii Iulian Pop, Utalea, Valentin Poruţiu, E. Haţie­ganu, părintele Pop din Morlaca şi subsemnatul.

 

La ora 1, noaptea, eram încă împreună, când vine, la „Economul”, ge­neralul Ziegler, comandantul trupelor din Ardeal. Introdus în şedinţa Se­natului, generalul declară că a venit să afle atitudinea pe care o vor lua ro­mânii. Îi răspunde dl Frâncu că stăm pe baza principiului autodeterminării wilzoniene şi nu recunoaştem altă superioritate decât Consiliul Na­ţional Român.

 

Generalul roagă pe prezidentul nostru să se prezinte, cu o delega­ţie, la Senatul Naţional Maghiar, care avea sediul la Primărie, ca acolo să se trateze asupra condiţiunilor conlucrării întru susţinerea ordinii. Dl Frâncu compare la Senatul Maghiar, cu o delegaţie-gardă de şase ofiţeri, comunicând, în o cuvântare demnă, Senatului Maghiar, prezidat de faimosul dr. Ştefan Apáthy, deciziunile luate la „Economul”. Ungurii, adânc emoţionaţi, iau act de aceste hotărâri, declarând că nu vor face nici o piedică la constituirea şi înarmarea gardei româneşti şi rugând spriji­nul acesteia pentru menţinerea ordinii, ceea ce dl Frâncu a şi promis.

 

În aceeaşi zi, s-au luat măsuri ca hotărârile şi iniţiativa de la Cluj să se aducă la cunoştinţa întregului Ar-deal, în special a judeţelor vecine, prin un „Manifest”, semnat de toţi membrii „Senatului” şi trimis în toate centrele, prin curieri speciali.

 

La 3 Noiembrie, s-a constituit garda românească, s-a ţinut un serviciu divin, după terminarea căruia s-a luat un steag tricolor, care era ascuns la biserica gr.-cat., şi s-a sfinţit acel steag, pe care a jurat întreaga asis­tenţă. Apoi s-a transportat în un cortegiu impozant şi s-a arborat pe „Economul”, sediul Senatului Naţional, de unde nu s-a mai coborât acest steag, decât mult după intrarea armatei române în Cluj.

 

La toate evenimentele acestea, la organizarea manifestaţiunilor, în constituirea gărzilor şi consiliilor naţionale pe baze similare în întreg Ar­dealul, studenţimea a avut partea leului.

 

În 4 Noiembrie, s-a început organizarea provinciei. O echipă, în frunte cu dl E. Haţieganu, cu studenţii Chirileanu, Dumitraş Aurel şi Ursace, a mers la Gherla, unde au fost primiţi de către P. S. episcopul Hossu, apoi la Dej, unde au întâlnit pe dnii T. Mihali, Vaida şi L. Micşa. Alţii au plecat în alte direcţiuni. Aşa, la Bistriţa, a fost trimis bravul ca­poral Cornel Ordace, student şi el.

 

În aceeaşi zi, subsemnatul am primit mandat şi am plecat pentru organizarea Munţilor Apuseni, începând cu Turda.

 

Nu mult după aceasta, au sosit din Budapesta studenţii Dumitru Antal şi Ioan Chinezu, cu instrucţiuni – nu-mi amintesc din partea cui – de-a pregăti pe români pentru… plebiscit. Văzând însă acţiunea din Cluj i s-au ataşat, cu trup şi suflet, şi au fost încredinţaţi primul cu organizarea Reghinului, al doilea cu cea a Târgu Mureşului, unde au plecat imediat.

 

În tot decursul revoluţiei, studenţimea fie în Cluj, fie împrăştiată la vatră, a stat în mod natural în liniile prime ale celor ce pregăteau marile evenimente. De multe ori – mai ales în provincie – trebuia să se lupte cu „prudenţa” celor mai bătrâni, spre a constitui Consilile Naţionale, gărzile şi a impune arborarea drapelului naţional pe edificile publice, în semn că a sosit dominaţia românească.

 

În val-vârtejul acestor evenimente şi în activitatea febrilă a revoluţiunii, studenţimea s-a gândit să se organi-zeze din nou şi formal, abia în vederea reprezentării ei la Marea Adunare de la Alba-Julia. Aceasta s-a întâmplat în o şedinţă, din 26 Noiembrie 1918. Cu această ocaziune s-a redactat şi primit în unanimitate o „cuvân­tare”[1], pe care am redactat-o în colaborare cu dnii Laţiu şi Suciu şi pe care ar fi urmat să o citesc în calitate de delegat al studenţimii, în adunarea de la Alba-Iulia, şi care glăsuia astfel:

 

„Tinerimea universitară română din Cluj, nutrind în suflet focul sacru al celor mai sfinte sentimente naţionale şi al celei mai fierbinţi dragoste de neam, în momentele actuale de cea mai mare importanţă pentru soartea şi viitorul „Neamului românesc din Transilvania”, a cărui mlădiţă e, îşi ţine de sfântă datorinţă să-şi spună şi ea cuvântul cu această ocazie. Abstrăgând de la rolul impor-tant al universitarilor, în viaţa publică alor alte neamuri, bazaţi numai pe faptul că în mâinile noastre pline de vigoarea tinereţii se vor depune ca mâine frânele guvernării, rolul deosebit de important al conducerii destinelor unui popor, pentru care numai acum apare în culorile cele mai superbe, mai maiestoase, aurora unui viitor ferice, păşeşte şi ea ca un factor ponderabil de-o importanţă incon­testabilă.

 

Ca atare declară sincer dorinţa sa fierbinte, referitor la organizarea, orânduirea destinelor, precum şi la fixarea cadrelor între care va avea să pulzeze energia vitală a „Neamului ro­mânesc din Transilvania”, asigurat fiindu-i dreptul liberei dis­puneri a sorţii sale, din partea geniului dreptăţii umanitare, a preşedintelui Statelor Unite, Wilson, şi a civilizaţiei „Statelor Apusului”. Recunoscând însă, şi până acum, de singurul factor competent, singurul menit şi autorizat să vorbească în numele românilor transilvăneni, alcătuit acum în „Marele Sfat al Neamului”, pe „Comitetul nostru Naţional”, de­clarăm şi noi, cu această ocazie, în mod solemn, că ne asociem cu trup şi suflet deciziunilor măreţe, ce se vor lua din partea „Comitetului Naţional”, în marea şi istorica adunare a neamului din falnica Alba-Iulie. Sub bagheta magică a celui mai pu­ternic entuziasm, inerent tinereţii noastre, privim cu încredere, extaziaţi de atâta beţie de fericire, ceriul limpede, curat ca lacrima, ce va privi ca mâine un popor ce a scuturat, acum numai, cătuşele greoaie ale unei tiranii de veacuri.

 

Inimile noastre tinere, care au gustat, până acuma, destul din amarul durerii, văzând atâta umilire, atâta asuprire a unui popor din viţă nobilă, se deschid senine vorbind cu sete accentele sublime, ce înfrăţesc în aceste clipe, într-un cuget şi o simţire, toată suflarea românească.

 

„Dând acum mână cu mână,

Cei cu inima română”,

 

văzând realizat visul visat atât de mult, la a cărui înfăptuire se va cutremura şi pulberea strămoşilor în liniştea de mormânt, strigăm deci sus şi tare:

 

„Trăiască Neamul Românesc!”, „Trăiască România-Mare!”.

 

Cum însă tinerimea universitară nu a fost înscrisă la cuvânt, în pro­gramul oficial de la Alba Iulia, „cuvân-tarea” aceasta am citit-o numai la o convenire a tinerimii, ţinută la Alba-Iulia, în hotelul „Europa”, în preziua marii adunări.

 

Este de sine înţeles că, totuşi, studenţimea a fost ceata cea mai însu­fleţită de propagandişti pentru participarea tuturor la Alba-Iulia. Iar aici glasul ei a fost hotărât şi tare – deşi neoficial – rostit pentru unirea fără condiţiuni; după adunare, studenţii au fost solii hotărârilor luate, atât între poporul care participase, cât şi mai ales pentru lumea celor ce nu putuseră să fie prezenţi.

 

La începutul lunii Decembrie 1918, tot doi studenţi universitari, dnii Ursace şi Chirileanu, au fost încredinţaţi, din partea dlui Haţieganu, să ducă şi să predea guvernului român din Iaşi,  pentru conferinţa de pace, din Ardeal, cartiruirea şi informarea ei, mai târziu primirea şi informarea misiunilor străine, primirea generalului Berrhelot, etc. au fost făcute în primul rând de studenţime sau prin ea.

 

În apărarea Senatului din Cluj şi a drapelului naţional, arborat pe „Economul”, faţă de bandele secuieşti, înarmate până în dinţi, tot studen­ţimea a fost în linia dintâi: în o asemenea luptă, studentul Petrovici a făcut sacrificiul suprem, căzând mort, lovit de un glonte inamic[2]; sub­semnatul am avut cinstea să comand lupta de apărare, cu mica gardă care se afla de pază acolo. Apărarea a succes, mai ales după ce s-au pus în funcţiune mitralierele noastre, aşezate în ferestrele edificiului şi apoi cu ajutorul venit din partea unităţilor de gardă, aflătoare în cazarma din Calea Victoriei de azi. Afară de regretata moarte a lui Petrovici, noi nu am suferit altă pierdere, decât ciuruirea de gloanţe a drapelului arborat pe edificiu, a păreţilor casei şi spargerea ferestrelor de gloanţele secueşti. Cu acea ocaziune, îmi amintesc că era, în sala Senatului – unde fluerau gloanţele –, dintre civili, dl Dr. Alexandru Dragomir, avocat în Cluj.

 

Când, la 24 Decembrie 1918, glorioasa armată română intră în Cluj, am avut fericirea să o salut de pe piedestalul statuii lui Matei Corvinul, în numele studenţimii, cu următoarele cuvinte:

 

„Domnilor generali! Fraţilor! Năpraznicul război s-a ter­minat cu prăbuşirea totală a barbarismului tiran, în ghearele căruia ne zbăteam de veacuri! Ca ieri căutau încă maghiarii să ne convingă cu pumnul, baionetele şi gloanţele, că şi noi numai în faimoasa „integritate” a Ungariei aflăm fericire. Ba, strângându-mi-se inima de durere, trebuie să vă spun că nici chiar sfânta sărbătoare de azi, a sosirii voastre, nu au lăsat-o să ne fie de tot liniştită[3]. Acum, în fine, nu mai stă nimic în calea fericirii neamului:  lăcomia ţarului, perfidia austriacă şi oarba trufie maghiară, toate zac în pulbere, zdrobite de paloşul dreptăţii sfinte. Sub scutul sabiei lui de foc s-a zămislit visul nostru, cu ale cărui şoapte pe buze au închis ochii cei mai buni ai noştri! După atâtea suferinţe ne-am ridicat din genunchi!

 

În numele universitarilor, vă bineventez din inimă, cu entuziasmul dragostei frăţeşti, pe voi, îndeplinito-rii visului nostru, aici, între zidurile acestui oraş care a fost martorul suferinţelor noastre, zbuciumărilor cumplite şi care azi, prin voi, eroilor, a devenit martorul înălţării neamului românesc, închegat de la Nistru pân’ la Tisa, pentru vecii vecilor.

 

Bine-aţi venit şi să trăiţi la mulţi ani! Ura, Armata Română! Trăiască România-Mare!”.

 

Revelionul Unirii îl organizează, în Cluj, tot studenţimea universitară cu succes splendid. Produsul material al acelei petreceri s-a destinat pen­tru ridicarea, în Cluj, a unei statui eroului martir Avram Iancu. Şi de aci, înainte, orice manifestaţie socială şi de înfrăţire cu fraţii dezrobiţi era aranjată tot de tinerimea universitară, împreună cu Reuniunea Fe­meilor Române, ale cărei mai însufleţite membre erau doamnele: Docan, colonel Telia, Dorina dr. Poruţiu şi dr. Haţieganu.

 

În acest timp, începând cu 1 Decembrie 1918, studenţimea era activ an­gajată şi în opera de „preluarea imperiului”. Aproape nu aflăm autori­tate unde studenţii să nu-şi fi dat tributul lor de muncă.

 

Între timp, se pornise, tot sub conducerea dlui dr A. Frâncu, o ac­ţiune şi propagandă studenţească pentru eliberarea Banatului, ocupat de sârbi. Dar despre această mişcare nu pot da amănunte, căci nu mă aflam în Cluj când s-au ţinut consfătuirile şi întrunirile.

 

Pentru o organizare statutară a studenţimii nu mai aveam timp, în atâtea laturi eram chemaţi să activăm.

 

Abia în 12 Martie 1919 s-a lansat, către studenţimea aflătoare în Cluj, în baza înţelegerii prealabile următorul:

 

„APEL

 

Conştienţi de însemnătatea timpului şi de munca ce ne-o impune schimbarea sorţii noastre, provocăm tinerimea română să dovedească o deplină înţelegere a situaţiei şi să se înscrie cu toţii în „Societatea Universitarilor” – căci numai astfel ne vom putea organiza şi realiza problemele naţionale şi mai ales cele sociale de interes comun, ce ni se impun.

 

În întreaga societate românească parcă zvâcneşte ener­gia, muncindu-se din răsputeri; între astfel de împrejurări, se cade ca şi noi să ridicăm sus stindardul intereselor noastre şi să ne grupăm sub el cu dorinţa izbândei în suflete, căci nu­mai aşa ne vom putea validita.

 

Pentru a putea realiza multele chestiuni de interes mare, ce ne agită, convocam pe mâine, la 5 h. p. m., 13 luna curentă, în loca­lul Magistraturii (etajul I) „Şedinţa Constituantă” a universi­tarilor, obligând moraliceşte pe unul fieştecare universitar şi om de suflet să se prezinte”.

 

Ca rezultat al acestei „Constituante”, s-a dat presei următorul comu­nicat:

 

Constituire.

 

Tinerimea universitară română din Cluj cu satisfacţie dă publicităţii realizarea dorinţei ce a frământat-o atâta timp: organizarea ei din nou, în cadrele unei societăţi literare, care a fost strivită de acel şovinism orb şi păcătos, care predomina în Ungaria.

 

Societatea noastră s-a constituit provizoriu în modul urmă­tor: prezident: Dr. Emil Dandea, v. prezident: Dumitru Ţiganetea, secretar: Nicolae Popoliţa, bibliotecar : Coriolan Suciu, notar: Victor Laţiu”.

 

Regret că, în calitatea oficială atât de onorifică, de preşedinte al acestei societăţi, nu am avut posibilitatea să dezvolt aproape nici o activi­tate, deoarece, deja la finea lunii Martie 1919, am intrat ca voluntar în armata română, care pleca contra ungurilor, iar la întoarcere am ieşit din cadrul studenţesc, fiind numit consilier la Primăria Cluj.

 

După cum îmi amintesc, imediatul meu urmaş a fost prietenul I. Groza, cu a cărui prezidenţie începe epoca de pace a studenţimii, după visul împlinit, la a cărui realizare studenţimea, din care sunt mândru a fi făcut parte, are conştiinţa împăcată că şi-a dat din tot sufletul şi din toată inima tributul de sânge şi de muncă. / Emil A. Dandea / advocat, Tg. Mureş, fost preşedinte al Tinerimii Universitare din Cluj, în anul 1918/19”[4].

 

 

[1] Originalul şi conceptul, predate Centrului Studenţesc din Cluj, spre păstrarea în arhivă, împreună cu „protocolul” şedinţei.

[2] Centrul studenţesc „Petru Maior” din Cluj a fixat, în amintirea lui Octavian Petrovici, în 1927, o placă comemorativă pe edificiul băncii „Economul” (Nota comisiei de redactare).

[3] Înainte cu câteva ore de intrarea armatei, a fost o ultimă ciocnire între garda noastră şi unguri.

[4] Almanahul Societăţii Academice „Petru Maior”, Cluj 1929, pp. 85-98