1904: Octavian Goga: De la noi
Cu fruntea-n ţărână plângând azi ne vezi
Din slavă, cerescule soare,
Rugându-ne ţie; azi sufletul nostru
Tu lasă-l departe să zboare.
Trimite şi vântul, pribeagul drumeţ,
El, crainicul bolţii albastre,
Să ducă departe pe aripa lui
Cuvântul strigărilor noastre.
Acolo, departe, spre soare răsare,
În freamăt de foi din dumbravă
Pe veci cetluite în marmură rece
Dorm clipele noastre de slavă.
Voi sunteţi acolo, viteji pârcălabi
Şi voi prea cinstiţilor vornici,
Statornici, în cinstea de lege şi ţară,
În focul credinţei statornici.
Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân,
Tu, Ştefane, sfânt Voevoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge duşman de noroade.
De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă
Spun toate poveştile slovei;
Să nu se-nfioare de numele tău,
Nu-i frunză în codrii Moldovei…
Azi maşteră-i vremea… Acum văduvite
Zac sfintele tale oţele
Şi luna când trece prelung se-nfioară,
Căci vede rugina pe ele.
Amarnic ne poartă pe strâmbe cărări
Vicleana şi vitrega soarte,
Mărit Voevoade, străină-i ţărâna
De vise şi fulgere moarte…
Noi suntem drumeţii piticelor vremi
Pitici în putinţă şi-n vrere,
Copii fără sprijin, ne scurgem viaţa
Din dor şi din nemângâiere.
A noastră moşie, frumoasă nespus,
Grumazul şi-a-ntins spre pierzare,
Căci braţele noastre azi spadă nu strâng,
Şi steag ţara noastră nu are…
Măria Ta, suntem bătuţi de nevoi.
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belşugul,
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă.
Măria Ta, toate străinii le duc
Şi numai cu lacrimi ne lasă…
Dar spunem cu toţii nevestelor noastre
Să plângă cu lacrimi de jale,
Potopul să treacă şi plaiuri şi munte
Să spele oţelele tale.
Atunci când în soare din nou străluci-vor,
De sus, din a ta-mpărăţie:
Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă,
Trimite, rugămu-ne ţie![1]
Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga
[1] Luceafărul, Nr. 12-13, Anul III, Budapesta 1 Iulie stil vechi 1904, p. 227