1890: Jubileul mitropolitului Silvestru Morariu
Despre Jubileul Î. P. S. S. părintelui
Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. SILVESTRU MORARIU-ANDRIEVICI
*
Dincolo de desluşirile pe care le comite un reportaj al vremii despre ceremonialuri sărbătoreşti ale sfârşitului de secol al XIX-lea, zărim o spiritualitate bucovineană, în care fidelitatea faţă de Austria şi faţă de interesul bisericii de a-i păstra pe ucraineni de partea sa primează, românismul însemnând doar o reprezentativitate, dar voit înstrăinat de România şi folosit doar ca argument al proprietăţii de averi bisericeşti, pe care biserica aproape antiromâneşte le revendica pentru nevoile sale şi pentru gloria de care Dumnezeu nu a avut niciodată nevoie. Un cult al personalităţii specific bucovinean, cu osanale în atitudini şi în rostiri, schiţează o identitate elitistă, care să ne ţină loc de neam şi de ţară şi în care poporul, mulţime sfioasă, este ademenit adesea, pentru a legitima istoric o caraghioasă ţâfnă romanofilă şi nicidecum românească. Nici vorbă de simboluri ale românismului, nici vorbă de martiri ai vieţii naţionale, ci doar povestea eclatantă a unor profitori de istoricitate, care nu se simţeau din cale-afară de bine, când erau nevoiţi de circumstanţe să abandoneze limba germană şi să opintească lătinist în limba română. Dar materialul acesta, pe care l-am cules greu, pentru că era scris şi publicat, în 1890, în cea mai stufoasă ortografie latinistă din câte am întâlnit (fiecare publicaţie încă avea ortografia sa), merită citit, pentru a-şi putea judeca fiecare dintre noi singur trecutul.
*
*
Cetim în „Candela”: Zilele de 26 şi 27 aprilie 1890 vor rămâne neşterse în memoria celor ce avură parte a fi de faţă la festivitatea, manifestarea grandioasă din partea Arhidiecezei mulţămitoare, însoţită încă parcă anume de cel mai dulce şi frumos timp de primăvara, în onoarea activităţii de 10 ani a Înalt Prea Sfinţiei Sale Arhipăstorului bisericii ortodox-orientală a Bucovinei şi Dalmaţiei.
*
Manifestarea se începu în 26 aprilie, seara, conform programului, cu un conduct de facle impozant şi nemaivăzut, în capitala ţării. Peste 1.000 de facle, în frunte cu două capele de muzică, se puseră în mişcare, la ora opt şi jumătate, tot patru câte patru, din Piaţa Elisaveta, spre Piaţa Principală, şi, de acolo, prin strada templului şi a universităţii, spre reşedinţa arhiepiscopală.
*
*
Parcul de dinaintea palatului arhiepiscopal nu mai putea cuprinde mulţimea privitorilor. Tot aşa erau ocupate şi toate ferestrele spaţiosului palat, ce dau în acel parc. Înaintea balconului se postă, mai întâi, corul festiv, ce consta din 100 de cântăreţi, apoi, ceva mai departe, muzica militară a Regimentului de infanterie 41, şi, primprejur, în linie şerpuitoare, se înşirară purtătorii faclelor, dezvoltând, împreună cu focurile de pe portalul principal, „o mare de lumină”.
*
Serenada se începu cu uvertura din opera „Wilhelm Tell”; de Bosini, după care urmă, sub dirijoratul dlui E. Meşederu, imnul festiv, compus de dl C. B. Caraşiu, apoi un ingenios potpuriu, compus din cântece romaneşti şi slave de dl Costeleţchi, capelmaistrul muzicii militare, şi executat, cu o acurateţe încât nu se putea reţine să nu aplaude nici înaltul jubiliar, care sta pe balcon, înconjurat de arhimandriţi, de consilierii consistoriului, de patronii bisericii şi de alţi demnitari înalţi. După ce mai cântă corul imnul festiv, compus în limba slavă de dl profesor Isidor Vorobchievici, iar muzica militară, încă două piese forte bine alese, publicul erupse în strigăte puternice de „Să trăiască!” şi „Slavă!”. În fine, mai aşezându-se valurile strigătelor, luă Î. P. S. S. părintele jubiliar cuvântul, de mulţămi, cu voce sonoră, în limbile germană, română şi slovenă, pentru ovaţia măreaţă, ce i se făcu.
*
A doua zi, adică în 27 aprilie 1890, după ce fu condus Î. P. S. S. de o deputaţiune, compusă din domnii Arhipresviter Mândrilă, Ilustritatea Sa Modest cavaler de Grigorcea şi profesorii Isidor Vorobchievici, Chirilovici şi Tarnovieţchi, de la reşedinţa arhiepiscopală, la biserica catedrală se celebră liturghia solemnă, la care piesele corale le cântă, cu deosebită precizie, un cor, combinat din membrii Societăţii „Armonia” şi ai Societăţii „Academia ortodoxă” şi din studenţii de la şcolile mijlocii (gimnazii – n. n.). După sfânta liturghie şi doxologie, ţinu venerabilul părinte exarh catedral Ioan Procopovici, următoarea cuvântare festivă:
*
„Mult onorată adunare! Drept măritorilor creştini! Mărire şi laudă lui Dumnezeu, căci El este bun şi harul Lui veşnic! Şi noi toţi să zicem: „Amin!”. Da, dacă ar putea vorbi toţi membrii bisericii noastre drept măritoare a Bucovinei, dintr-o gură, apoi ei n-ar putea zice alta decât „Amin!” la cântările noastre de laudă şi la strălucita festivitate de astăzi.
*
Înainte cu zece ani, fiind Mitropolia noastră văduvită, se rugau toţi credincioşii, ca odinioară sfinţii apostoli: „Domne, cel ce ştii inimile tuturor, arată-ni-l pe cel pe care l-ai ales să ia soarta serviciului acestuia!” (Faptele apostolilor, 1, 25); se rugau cu umilinţă către Atotîndurătorul părinte ceresc, ca El să nu ne lase timp îndelungat orfani, fără păstor, fără conducător, fără părinte; El să binevoiască a ne da „un păstor, după inima sa” (Ieremia, 3, 15), care să fie demn a ocupa treapta cea mai înaltă în biserica noastră şi să fie, prin cuvânt şi faptă, pentru toţi o Evanghelie vie, un far luminător. Această neîncetată, intimă, umilită rugăciune, aceste plângeri ale preoţimii şi ale credincioşilor nu putură rămâne neauzite; căci erau rugăciuni cu spirit şi cu adevăr, rugăciuni în numele şi după porunca lui Cristos. În sus se sui ca o mireasmă bine-mirositoare rugăciunea credincioşilor, în jos se coborî împlinirea ei; aşteptarea se alină, speranţa se împlini, rănile se vindecară, tristeţea dispăru şi bucuria împlu inimile tuturor credincioşilor drept-măritori; căci prea îndurătorul Dumnezeu lumină spiritul prea graţiosului şi prea luminatului nostru Împărat şi ne numi nouă, celor orfani, un părinte sufletesc, un arhipăstor adevărat.
*
Silvestru este numele cel dulce, pe care-l numeşte, de zece ani, încoace, numai cu pietate şi dragoste toată limba drept-măritoare din ţară, ba chiar şi de peste hotare; Silvestru e Arhipăstorul şi Mitropolitul nostru, care veghează cu neadormire, de pe scaunul mitropolitan, peste turma cea cuvântătoare din Bucovina; Silvestru este grijuliul nostru părinte sufletesc, la care se îndreptă cu iubire, încredere şi alipire fiască privirea tuturor fiilor drept-credincioşi din ţară, fără deosebire de limbă, de vârstă şi chemare; Silvestru este reprezentantul, prea demnul apărător al credinţei şi al bisericii noastre drept-măritoare din Bucovina.
*
Cu încredere în puterea şi luminarea de sus, voi încerca a corespunde onorantului mandat, pe care l-am primit, şi de a arăta îndreptăţirea strălucitei festivităţi şi a bucuriei noastre de astăzi. „Iaca Arhiereul, cel care, în viaţa sa, i-a plăcut Domnului şi s-a aflat drept, care să vă împărtăşească, în timpuri viforoase, harul ceriului!”. Iaca Înalt Prea Sfinţitul nostru Arhiepiscop şi Mitropolit, prea demnul jubiliar! Un luminător a fost el, precum mai înainte, în sinceritate curajoasă şi francheţe neînfricată, aşa mai târziu, în apostolica-i arhierească lucrare; el şi-a împlinit, conform îndemnului sfântului apostol, diregătoria, fiind cu prisosinţă servitorul lui Cristos si admiratorul lui Dumnezeu. După exemplul apostolilor şi al episcopilor din primele veacuri ale creştinătăţii, a călătorit el prin toate unghiurile ţării, a sfinţit, în decursul arhipăstoririi sale, peste 50 de lăcaşuri noi dumnezeieşti, săvârşind pretutindeni jertfa cea necruntă, şi i-a îndemnat, prin grai viu şi scrieri arhipastorale, pe toţi păstoriţii la lupta cea sfântă, la lupta pentru cruce şi credinţă.
*
*
Din apropiere şi din depărtare au peregrinat, la scaunul arhipăstoresc, numeroase cete de credincioşi şi au primit, din mâinile Arhipăstorului, binecuvântarea părintească. O sută treizeci şi nouă de inşi a sfinţit el, prin impunerea mâinilor, „pentru eterna preoţie, întru fii ai neamului celui nemuritor, întru care nimeni nu se naşte”. Eparhia Bucovinei a crescut, a înflorit sub Arhipăstoria lui, în ştiinţifică cultivare şi demnă vieţuire a preoţimii şi în statornicie şi nestrămutată pietate a credincioşilor. Împărăţia lui Dumnezeu a sporit şi sporeşte, în Eparhia lui, binecuvântată cu toate faptele spiritului sfânt, întru unire şi pace, spre onoarea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Păstorul şi turma stau strâns uniţi în speranţă şi dragoste, prin legătura cea nedestructibilă a credinţei catolice (în sens de „universală”, dar cu trimitere la ortodoxie – n. n.), a credinţei noastre drept-măritoare.
*
Se fac încercări, şi în zilele noastre, la slăbirea acestei legături străvechi, şi vocea necredinţei socoate că va zgudui temeliile bisericii noastre. Care-i tendinţa lor, a celor orbiţi? O religie vor ei să întemeieze: dezbinând pace, defăimând şi urând iubirea! Ei vor să fie credincioşi fără credinţă, creştini fără Cristos, catolici fără ortodoxie! Ei singuri se judecă, ei singuri îşi judecă faptele! Ei seamănă vânt şi vor secera furtună! Temelia cea tare a ortodoxiei va susţine biserica noastră, care este singura adevărată biserică a lui Cristos, că de 19 sute de ani, până acuma, aşa şi mai departe neclintită, şi ea va rămâne neatinsă de defăimare şi calomnieri, privegheată şi apărată cu visteriile vieţii ei de episcopi si arhipăstori. „Nu este nimica nou sub soare”; puterile cele vechi se luptă numai cu arme noi, dar toate încercările vor rămâne, faţă cu biserica noastră, de ruşine, ca şi toate armele duşmane din străvechime.
*
Încă stă piatra cea din capul unghiului a bisericii noastre neclintită şi nemişcată; încă sunt episcopi şi preoţi ce-şi cunosc datoriile şi încă viază credinţa noastră cea catolică prin toate unghiurile pământului, în milioane de suflete, care le sunt alipite episcopilor şi preoţilor cu umilă veneraţiune şi încredere, şi care, prin aceştia şi cu aceştia, sunt şi vor fi, totdeauna, cu inima şi cu suflet, credincioşi bisericii lor. Noi ştim că s-a prezis un timp în care veni-vor smomitori şi amăgitori, care nu vor suferi învăţătura cea sănătoasă, ci i se vor împotrivi ei şi, cuprinşi de rătăcire, pe alţii la rătăcire îi vor ademeni şi la fabule se vor pleca (2 Tim. 3, 13. 4, 3). Noi ştim că este scris: „Nevoie este să vină scandaluri” (Mat. 18, 7). Şi este drept, în toate veacurile a fost ajunsă biserica lui Cristos de scandaluri, dar ea a fost ajunsă numai pentru ca să le învingă. De aceea, să ne mângâiem, şi de astă dată! Biserica noastră, pe care a zidit-o Domnul pe acea piatră, încât nici porţile iadului nu o vor învinge, şi care nu s-a supus niciodată atacurilor pornite asupra ei, din partea celor tari şi puternici din vechime, ea va şti suporta, cu bărbăţie, apostazia unora dintre lipaşii ei şi a învinge glorios, cu ajutorul Celui ce este cu ea, până la finea veacurilor, toate încercările, atât ale duşmanilor văzuţi, cât şi ascunşi.
*
Cu ferma conştiinţă de învingere, deci, şi cu bucurie înaltă, serbăm noi, astăzi, a zecea aniversare de Arhipăstorie a Eminenţei Voastre, Înalt Prea Sfinţite Stăpâne! Ne sunteţi doar înşivă o icoană a sfintei noastre biserici, întru firma paşnică şi neschimbata-i activitate. Zece ani, staţi, ca Arhiepiscop şi Mitropolit, la altarul Domnului şi împărtăşiţi, rugându-vă, binecuvântând şi sfinţind, ca un izvor bogat şi nesecate apele vieţii de veci. Întru aceasta v-a binecuvântat Dumnezeu cu abundenţă, căci în mâinile Î. P. S. V. a pus El toiagul lui Aron, ca să-i paşteţi poporul şi, în tot timpul, aţi păstrat, ca un păstor credincios şi administrator dumnezeiesc vistieriile învăţăturii sfinte în toată deplinătatea lor. De aceea ne-am adunat cu toţii, din apropiere şi din depărtare, să serbăm împreuna ziua aniversară şi să vă aducem, din parte-ne înalta stimă şi fiasca iubire, drept cunună de înaltă onoare binemeritată.
*
Această zi de onoare a Eminenţei Voastre este zi festivă, zi de sărbătoare pentru toţi credincioşii din întreaga ţară. „Aceasta este ziua ce a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne desfătăm într-însa”. Se ne unim, deci, cu toţii, şi, cu o gură şi cu o inimă, să ne rugăm pentru prea iubitul nostru Arhipăstor, să ne rugăm, aşa grăind: „Domne Dumnezeule! Pe cel ce ni l-ai ales şi pe care noi toţi, cu respectuoasă iubire şi fiască ascultare, îl stimăm, pe Arhiepiscopul nostru binecuvântă-l cu harul tău, întăreşte-l cu puterea ta, condu-l cu spiritul tău cel sfânt, ca să ne premeargă pe calea mântuirii şi să ne conducă şi pe noi pe calea acea; ca să fie căutătura lui chiară (limpede – n. n.), braţul lui puternic, credinţa lui vie, curajul lui rezolut, confidenţa lui fermă, şi ca să pască turma ta cea cuvântătoare în necaz şi bucurie, în zile senine şi viforoase, tot pe neveştejitele plaiuri ale bisericii tale! Dăruieşte-i încă mulţi ani, plini de activitate mântuitoare; şi dacă-ţi va place a-i cere îndărăt toiagul păstoriei, apoi învredniceşte-l de plata servitorilor tăi celor credincioşi; învredniceşte-l, ca să fie despărţirea lui aceea a unui părinte bun şi grijuliu de fii săi, învredniceşte-l să-i fie memoria adânc întipărită în inimile tuturora, şi toţi, din generaţie, în generaţie, să mărturisească, zicând: „El a fost păstorul cel bun!” Amin!”.
*
*
Urmează cuvântarea ruteană. Aceste cuvântări, rostite conform regulilor oratoriei, atât în privinţa tonului, cât şi a gestului, au făcut adâncă impresie asupra auditorilor. Cât despre ordinea din biserică, care, în tot decursul serviciului divin, era plină ochi de omeni, apoi ea era, conform programului, următoarea: în semicercul din dreapta stăteau reprezentanţii patronilor bisericeşti şi ai nobilimii, membrii consistoriului, reprezentanţii universităţii de la facultatea teologică, reprezentanţii mănăstirilor, prepuşii seminarului, profesorii de religie de la şcolile poporale şi mijlocii, reprezentanţii preoţimii de păstorie etc. În mijlocul navei era unu spalier pitoresc, format din poporaţiunea rurală, venită la jubileu din diferitele comune rurale; iar în semicercul stâng, sta partea femeiască, foarte reprezentată din toate stările.
*
După serviciul divin, care dură până după ora 11, fu condus Î. P. S. S., tot de aceea deputaţiune, la reşedinţa arhiepiscopală, iar câteva minute mai în urmă, plecară, într-un şir impozant de echipaje, patronii bisericeşti, nobilimea, preoţimea, diferitele deputaţiuni etc., prin strada principală, până la portalul reşedinţei, unde fură toţi întâmpinaţi de ceremoniari şi conduşi în sala festivă. Acolo, în dreapta, cuprinseră loc patronii bisericeşti, nobilimea, ostăşimea, deputaţiunile şi corporaţiunile, şi în stânga, arhimandriţii, consilierii consistoriali, colegiul profesoral al facultăţii teologice, protopresviterii, cealaltă preoţime etc., iar galeriile erau ocupate de o cunună frumoasă de dame.
*
O deputaţiune conduse, apoi, pe Î. P. S. S. părintele Arhiepiscop, din sala albastră, în sala festivă, unde fu întâmpinat cu strigăte de „Să trăiască!” şi „Slavă!”, pe când Societatea „Armonia”, împreună cu Societatea „Academia ortodoxă”, intona imnul „Mărire lui Dumnezeu”, de Beethoven.
Ocupându-şi Eminenţa Sa locul ce i-a fost rezervat, îndată i se făcu loc înaintea Sa Ilustrităţii Sale, Domnul Iancu cavaler de Zota, care rosti următoarea cuvântare:
*
*
„Eminenţa Voastră! Înalt Prea Sfinţite Părinte! Azi serbează drept-credincioasa biserică a Bucovinei şi Dalmaţiei deceniul activităţii Eminenţei Voastre ca Arhiepiscop şi Mitropolit. Privirea retrospectivă asupra activităţii Înalt Prea Sfinţiei Voastre, în cei zece ani, de când ocupaţi scaunul arhieresc, a îndemnat spontan întreg poporul Eparhiei a-şi manifesta sărbătoreşte simţirile, de care este predominat faţă cu Î. P. S. Voastră, Arhipăstorul lui, însărcinându-mă pe mine cu onoranta misiune de a-i fi interpretul înaintea Eminenţei Voastre. Deci, dară, în numele întregii eparhii, al patronilor bisericeşti, al clerului regular şi secular, al inteligenţei şi al tuturor comunelor din Bucovina, am onoarea a declara aici, solemn, cum că întreaga eparhie este foarte mulţumită cu conducerea şi cârmuirea Eminenţei Voastre. Apostolica misiune de conducere, cu care V-a însărcinat Domnul nostru Isus Cristos, aţi îndeplinit-o cu strălucit succes, recunoscut de toţi. Învăţăturile pe care le-aţi răspicat, atât prin grai viu, cât şi prin diferitele epistole şi apologii, ne-au împrospătat simţirile religioase; dovadă sunt cele 57 biserici, care s-au clădit şi reconstruit în decursul celor zece ani.
*
Învăţăturile Eminenţei Voastre au mărit respectul străinilor faţă de biserica noastră; ele ne-au ridicat şi pe noi înşine în propria noastră stimă. Învăţăturile Î. P. S. Voastre ne-au întărit în cultul patriotismului şi, după pilda ce ne-aţi dat-o, de nenumărate ori, sunt şi simţirile noastre pătrunse de măreaţa idee de patriotism, de nemărginită iubire către Prea Înalta Dinastie, şi de nestrămutată fidelitate către Imperiul austriac, în care biserica noastră îşi află scut şi reazem puternic.
*
Învăţăturile Eminenţei Voastre au înrădăcinat în noi virtuţi, bazate pe umanitate. În tot timpul activităţii Voastre, a-ţi ştiut, Înalt Prea Sfinţite Părinte, a-i întruni, fără părtinire şi fără deosebire de naţionalitate, pe toţi eparhioţii sub scutul părintesc al Eminenţei Voastre; pildei şi îndemnurilor Eminenţei Voastre avem de mulţumit, nu numai că există, între cele două popoare principale ale ţării noastre, între Români şi Ruteni, o iubire frăţească, o armonie binefăcătoare, de care ne invidiază toţi ceilalţi, ci am învăţat încă, după pilda şi sfaturile Eminenţei Voastre, a trăi şi cu popoarele de altă lege în amiciţie şi bună înţelegere.
*
Toate meritele acestea, ale Eminenţei Voastre, cer deplina noastră recunoştinţă, cu care suntem datori a V-o răspica, astăzi, sărbătoreşte, întrunindu-ne anume în scopul acesta. Mulţămim, deci, Înalt Prea Sfinţiei Voastre pentru buna, înţeleapta şi binevoitoarea păstorire şi povăţuire, şi ne rugăm la puternicul Dumnezeu ca să Vă ţină încă mulţi ani, tot pe calea aceea, pe care a-ţi ales-o, pentru mărirea sfintei noastre biserici, în folosul patriei şi a poporului Eminenţei Voastre.
*
Ne rugăm ca să binevoiţi a primi asigurarea nemărginitei noastre iubiri, veneraţiuni şi întruna şi promisiunea, cum că cu dragoste şi ascultare fiască, vom urma, şi în viitor, tuturor învăţăturilor şi povăţuirilor, de care ne veţi mai face părtaşi. Să trăiţi, Eminenţa Voastră, mulţi şi fericiţi ani!”.
*
După cuvântarea aceasta, care fu rostită, cu multă vervă şi aplaudată viu, la fiecare propoziţie, cântă corul „Mulţi ani!”. Acum îşi ridică vocea Î. P. S. S. părintele Mitropolit şi răspunse în următorul mod:
„Prea strălucită şi mult onorată Adunare a scutitei de Dumnezeu Eparhie bucovineană! La intrarea umilinţei mele în scaunul sfintei noastre Arhiepiscopii şi Mitropolii, nu m-am aşteptat să-mi fie dat a sta un deceniu întreg în fruntea Eparhiei şi a afacerilor Arhipăstoriei. Cu atât mai puţin m-am aşteptat la aceea ca, în ziua aniversară a decadei prime de Arhipăstorie, să-mi fie dat a vedea adunaţi, în biserica catedrală şi în reşedinţa arhiepiscopală, pe reprezentanţii tuturor organelor constitutive ale comunităţii noastre bisericeşti, nu spre a-mi cere darea de seamă despre celea ce le-am lucrat, în zece ani, în via Domnului, ci prin solemnităţile puse la cale, cu devotament şi strălucire, a vedea manifestarea bucuriei că mă aflu încă în viaţă, precum şi expresia de îndestulare şi de mulţumire cu ostenelile şi modestele rezultate ale arhipăstoriei mele.
*
Fie binecuvântat numele Domnului, care, cu îndurarea sa nemărginită, mi-a prelungit anii vieţii, până astăzi, şi m-a umbrit cu ajutorul său, ca să-mi pot împlini îndatoririle arhipăstoriei, pe cât a fost şi este cu putinţă, în nişte împrejurări precum cele actuale.
*
Domnilor şi fraţilor mei prea onoraţi! Ilustritatea Sa, Domnul Dr. Ioan Cavaler de Zota, patronul mai multor biserici parohiale şi deputatul poporului în dieta ţării şi în senatul imperial, ca vorbitor al strălucitei Adunări de astăzi, binevoi a atinge un şir de momente din timpul activităţii mele arhipăstoreşti. Până să-mi dau răspunsul, cel puţin la unele dintre acelea momente, mă simt îndatorat a constata, în genere, şi fac acesta după adevăr şi fără de rezervă, cum că micul mănunchi de roade, pe terenul bisericesc al ţării, nu este numai al umilinţei mele, ci că la acesta au participat, cu devotament evanghelic şi cu conlucrare patriotică, toate organele constitutive ale sfintei noastre biserici, şi anume prea onoraţii patroni parohiali ai ilustrei noastre nobilimi, prea iubitul nostru cler eparhial, mândra pleiadă a inteligenţei noastre, după starea şi chemarea-i publică, precum şi evlavioşii creştini şi poporeni de prin toate enoriile orăşene şi săteşti, cu un cuvânt, toţi cei ce locuim pe pământul moştenirii noastre părinteşti şi suntem fiii sfintei şi drept-măritoarei biserici a lui Cristos.
*
De aceea, şi serbarea jubiliară de astăzi nu este numai a umilinţei mele, ci a tuturor celor ce au lucrat şi lucră, cu devotament, la înflorirea bisericii şi a ţării. Spre întărirea afirmării mele, fie-mi îngăduit a aduce unele momente speciale.
*
*
Dacă llustritatea Sa, domnul vorbitor, a atins activitatea de învăţător a umilinţei mele şi a binevoit a recunoaşte valoarea trimiterilor mele arhipastorale în dieceză, apoi adaog, la aceasta, cu aluzie la cuvintele Evangheliei, că pământul în care am semănat cuvintele învăţăturilor creştineşti nu este pietriş, ci pământ bun şi, de aceea, tot grăuntele semănat a şi încolţit şi acum sporeşte şi creşte ca holda cea binecuvântată. Dacă, apoi, s-a intonat fapta îmbucurătoare că, în timpul arhipăstoriei mele, de zece ani, s-a construit şi s-a sfinţit acel număr însemnat de biserici, apoi partea mea constă, mai cu seamă, numai din aceea că am îndemnat la zidit lăcaşuri dumnezeieşti, dar meritul real, înaintea lui Dumnezeu şi al bisericii este al patronilor şi al comunităţilor parohiale, care au fost gata, cu dinarul lor, la nişte jertfe atât de însemnate, dar mântuitoare.
*
Dacă se mai arăta şi aceea că am contribuit la deşteptarea conştiinţei în popor şi la priceperea valorii ce o are el în raport cu numărul şi cu puterea sa de viaţă, precum şi la ridicarea stimei sale proprii şi la înmulţirea respectului din partea altor elemente conlocuitoare, apoi adaog, şi aice, că n-am făcut decât să colaborez cu bărbaţii luminaţi, care stau în fruntea poporului nostru, pornit pe calea cea bună de cultură sănătoasă; de aceea, şi afirm cu tărie că sunt mândru a fi arhipăstorul unui popor ca acesta, care merită a avea arhipăstori chiar de seama sfinţilor trei ierarhi.
*
Dacă s-a mai afirmat, iarăşi de llustritatea Sa, domnul vorbitor, că umilinţa mea am stăruit a înrădăcina, în genere, religiozitatea şi virtuţile de umanitate, apoi nu pot să nu adaog, şi aice, că, în împlinirea acestei chemări cardinale a arhipăstoriei mele, am fost şi sunt sprijinit bărbăteşte de confraţii şi conlucrătorii mei, în via Domnului, care constat că este binecuvântată într-atâta, încât pe lângă osteneala din partea noastră, a tuturora, va creşte şi va aduce roade mănoase, asemenea pomului plantat la izvoarele apelor.
*
*
Dacă s-a recunoscut şi aceea că am stăruit a-i întări pe diecezani în cultul patriotismului şi în neclintită fidelitate şi aprinsă iubire către prea înalta Dinastie domnitoare, apoi am făcut aceasta şi urmez a o face din însufleţirea curată a cetăţeanului credincios şi din convingerea fermă că, sub aripile vulturului puternic al Monarhiei şi în alipire strânsă de prea înaltul Tron împărătesc, se bucură Bucovina, cu vetrele ei părinteşti, precum şi sfânta noastră biserică, de scut şi reazem puternic, de pace şi linişte nebântuită, de prosperitate şi îndemânare, pe toate terenurile vieţii, de încredinţare vie şi nedisputabilă, de care sunt pătrunse toate clasele poporaţiunii noastre bucovinene.
*
În fine, binevoi Ilustritatea Sa, domnul vorbitor, a constata, cu bucurie, în numele strălucitei Adunări, şi acea faptă că, în decursul timpului scurt de arhipăstorie, mi-a succes a-i întruni pe toti eparhioţii, fără deosebire de limbă, sub parola pravoslaviei şi scutul maicii noastre biserici drept-măritoare, îndrumând aşa pace şi bună învoire între cele două elemente naţionale, înfrăţite întru Cristos, precum şi buna înţelegere şi amiciţie cu conlocuitorii de alte limbi şi confesiuni. Am stăruit aceasta şi o voi stărui, deoarece cred şi prevăd că sfânta noastră biserică din pământul Bucovinei va fi scutită de clătinare şi scădere numai aşa, dacă fiii ei de una şi de altă limbă se vor întruni strâns şi se vor ţine morţiş de flamura Ortodoxiei, după cum au fost din vechime şi sunt şi astăzi legaţi unii, cu alţii, prin una şi aceeaşi credinţă, speranţă şi dragoste întru Cristos; cred şi prevăd cum că celea două elemente naţionale ortodoxe se vor susţine şi vor putea prospera, în cultură şi în stare bună materială, numai aşa, dacă se vor sprijini frăţeşte între olaltă, pe când pe calea vrăjmăşiei s-ar distruge; cred şi prevăd că Bucovina, maica ţară, va sta, după cum este, ţară autonomă şi se va dezvolta, după măsura izvoarelor ei de belşug, numai aşa, dacă între toţi locuitorii ţării va predomni împăcare şi înţelegere în punctul intereselor vitale ale ţării.
*
Domnilor şi fraţilor mei prea iubiţi! Dintre dorinţele şi postulatele Diecezei, unele se realizară, altele sunt pe cale a se realiza. Dorinţa principală este însă, fără îndoială, activarea Congresului nostru bisericesc. După ce, precum a declarat, de curând, Excelenţa sa, domnul Ministru de culte, în urma discursului deputatului nostru, dl Victor Baron de Stîrcea, în senatul imperial, tratativele preparatorii sunt finalizate, suntem îndreptăţiţi a spera că, din graţia Maiestăţii Sale, a mărinimosului nostru Împărat şi Protector al bisericii noastre, vom vedea realizată şi această dorinţă fierbinte, prin prea înalta sancţionare a statutului congresual, în puterea căruia deveni-va şi biserica Bucovinei în poziţie autonomă. De aceea, şi cu ocaziunea de astăzi, să ne întrunim în rugi şi cereri pentru sănătatea îndelungată a vieţii şi fericita domnie a prealuminatului nostru Împărat Francisc Iosif I, intonând, cu gura şi cu inima: „Să trăiască!”.
*
Iar Domniile Voastre, prea onoraţilor domni şi prea iubiţilor fraţi şi fii întru Cristos, care aţi binevoit a vă aduna, astăzi, din toate laturile ţării, cu felicitări cordiale, binevoiţi a primi şi mulţămirea fierbinte, din toată inima, a umilinţei mele, şi, dacă va mai fi voia Domnului, apoi să ne vedem şi să ne întâmpinăm unii pe alţii, cu asemenea bucurie şi mulţămire, şi după alţi zece ani.
*
Să trăiască, deci, toţi onoraţii patroni parohiali! Să trăiască iubitul nostru cler eparhial! Să trăiască măreaţa pleiadă a inteligenţei noastre! Să trăiască toţi poporenii noştri de prin oraşe şi sate! Să trăiască toată comunitatea bisericii şi locuitorii Bucovinei!”.
*
Când ură Î. P. S. S.. prea graţiosului Împărat, „Să trăiască!”, atunci erupse Adunarea în frenetice strigări: „Să trăiască!”, iar corul intonă imnul împărătesc, „Doamne sfinte!”. Dar, rostind Î. P. S. S. această cuvântare, a fost aplaudată cu nespus entuziasm, încât adeseori a trebuit să aştepte, pentru ca să poată continua cu perorarea.
*
Apoi, păşi înainte Venerabilitatea Sa, părintele Mitrofor Dr. Ioan Tzurcan şi peroră, cu cunoscuta-i oratorie, o cuvântare în limba ruteană, care fu încă viu aplaudată. Finindu-şi Venerabilitatea Sa, părintele Dr. Tzurcan, cuvântarea, corul intonă „Mulţi ani!”, iar Î. P. S. S. răspunse în limba ruteană.
*
În urmă, mai cântă corul, cu multă bravură, psalmul „Ţi se cuvine cântare”, compus de profesorul Isidor Vorobchievici.
*
Între onoratorii şi corporaţiunile cari veniseră să-l felicite pe înaltul jubiliari, au fost: Consilierul aulic contele Pace; Căpitanul ţării, Excelenţa Sa baronul de Vasilcu; Generalul Theodor de Seracin; Preşedintele tribunalului ţării, Uhle; Primarul capitalei A. de Kochanovski; Rectoral magnific Kaluzniacki; directorul gimnazial Wurfl; Consilierul şcolar Isopescul; preşedintele comunităţii israelite, N. Tittinger, cu rabinii Dr. Igel şi Weiss; pastorul evanghelic Fronius, cu curatorul comunităţii evanghelice Mayer; Arhimandritul armeano-ortodox Leon Popovici, cu reprezentanţii comunităţii armene din Suceava; reprezentanţii camerei avocaţiale, ai şcolii reale gr.-or., ai gimnaziului superior gr. or. din Suceava, ai camerei comerciale şi industriale, ai Societăţilor „Şcoala română” şi „Clubul român” din Suceava, ai Reuniunii medicale, ai Societăţilor academice române „Bucovina” şi „Junimea”, ai Societăţii academice rutene „Bukowyna” etc. etc.
*
Între deputaţiunile cele numeroase ale comunelor parohiale ortodoxe, a fost şi deputaţiunea creştinilor ortodocşi din Liov şi Stanislau, care, sub conducerea Venerabilităţii sale, părintelui Eugen Vorobchievici, prezentă şi o adresă omagială, legată în catifea albastră şi cu inscripţiune în litere de aur. Ea-i compusă în versuri, de părintele Eugen Vorobchievici, în limba slavonă şi în cea română.
*
Închinând, în fine, Înalt Prea Sfinţiei Sale părintelui Mitropolit poporaţiunea rurală „pâine şi sare”, se încheie această rară festivitate, care dură până la 2 ore după amiază. Dar, în zilele acestei festivităţi sosiră şi nenumărate telegrame şi scrisori de felicitare, de la corporaţii şi particulari; aşa, de la Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Miron Romanul, de la Prea Sfinţiile Sale episcopii Gherasim Petranovici, Ioan Metianu şi Nicolau Popea, de la administratorul diecezei dalmatine Zara, Arhimandritul Iovici, de la comunităţile parohiale greceşti şi sârbeşti din Viena, de la deputaţii bucovineni în senatul imperial din Viena, de la bucovinenii ortodocşi trăitori în Viena, de la învăţătorii ort. orient. ai şcolilor poporale din ţinutul Rădăuţiului, de la comuna orăşeană Rădăuţi, din Travnic şi Agram etc. etc.
*
Noi aducem, aici, şi imnul festiv, din partea „Revistei politice”, el sună:
*
Când ţara-ntreagă-i pregătită
De-a preamări pe-al său Păstor
Prin rugi, alai şi sărbători
Şi dragoste nemărginită,
Au tu, Suceavă, cuib d-eroi,
Tu rămâne-vei înapoi?
*
Dar ce să-ntreb, când iată,
De primprejuru-ţi şi din sân,
Oraş cercat, oraş bătrân,
S-adună ceată după ceată
De fii supuşi şi iubitori
Şi strigă scumpului Păstor:
*
„Osana, Ţie, scump Părinte,
Trimis de ceri la turma Ta,
Spre-a o conduce şi-nvăţa
Cu-al Tău grai dulce şi fierbinte,
Să calce în veci pe drumul drept,
Să aibă suflet înţelept!”.
*
„Si Tu cu sfânta conştiinţă
Chemarea sfântă Ţi-o împlineşti
Căci ne deştepţi, ne cârmuieşti
Către virtute şi credinţă,
Să ştim ce-i cugetul curat,
Spre lege, ţară şi împărat!”.
*
„Tu prin cuvânt, cât şi prin fapte,
Eşti un castel apărător,
Eşti scut şi stâlp strălucitor
Al legii noastre-adevărate
Şi-al strămoşescului Sion,
De când tronezi pe-al legii tron!”.
*
„Ba şi-nainte de-a Ta scară,
Pe care stai de zece veri,
Ai fost Apostol mândrei ţări
Ce Te-a născut Podoabă rară:
O Pildă-ai fost în tot ce-i sfânt,
Măreţ şi nobil pe pământ!”.
*
„Nici limba răilor e-n stare
A-ntuneca cest adevăr:
Nălucile se sting şi pier
La focul razelor de soare,
Iar ce-n lumină s-a-ntrupat,
Rămâne-n veci adevărat”.
*
„Pătrunşi de-asemenea credinţă,
Păşim cu-ncredere de fii,
Păstor al sutelor de mii,
Şi Te rugăm cu umilinţă:
Devotamentele fiieşti
Să le primeşti, să le primeşti!”.
*
„Pornirile neprefăcute,
Ce-n piept adânc Ţi le păstrăm,
Din piept adânc le revărsăm,
Le-om revărsa, Păstor, iubite,
Ca jertfe mici, dar jertfe tari,
De-omagiu depus pe-al Tău altar!”.
*
„Si-acest omagiu, Părinte, bune,
Îţi va-nflori şi în vitor
Cu-al Tău popor mulţămitor
Ce-n reverenţă se supune,
Strigând: Mulţi ani să ne trăieşti
Şi sfânta lege s-o-ntăreşti!”
*
Vasile Bumbac
*
Se mai cade, în fine, să amintim cum că festivităţile s-au început, faptic, încă în ziua Sfântului Mare Mucenic George, când, în toate bisericile din Eparhie s-au ţinut liturghia solemnă şi doxologia pentru sănătatea şi îndelunga viaţă a Î. P. S. S. părintelui Mitropolit. Aceste liturghie şi doxologie au fost de tot solemnă, în biserica vechii Mitropolii din Suceava, zidită în anul 1523, de Ştefăniţă Vodă şi dedicată Sfântului Mare Mucenic George. Şi, la acea ocazie, ţinu proistosul sfintei monastiri, Venerabilitatea Sa părintele Emanuil Ciuntuleac, înaintea publicului şi închinătorilor evlavioşi, la moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, următoarea cuvântare:
*
*
„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea Iui Dumnezeu, necazul sau îmbulzeala, goana sau foamea, goliciunea sau pieirea sau sabia” (Romani, 8, 26).
„De-abia răsărise soarele dreptăţii şi lumina adevărului abia începuse a-şi răsfira şi a-şi împrăştia razele binefăcătoare, când, deodată, se ridică un vifor furios, un orcan plin de turbare, aducând nouri întunecaţi şi stând să îndoiască acel soare şi să-i stingă lumina.
*
De-abia se arătase Mântuitorul pe pământ şi, iacă, se şi ivesc, deodată cu această arătare, de mult dorită, duşmanii neîmpăcaţi ai învăţăturii Lui celei dumnezeieşti, pentru care a trebuit să sufere tot felul de prigoniri şi, în urmă, să moară chiar de moartea cea atât de dureroasă de pe lemnul crucii. Dar şi urmaşii lui Cristos au avut o soartă crudă, o soartă plină de chinuri şi pătimiri, o soartă nemaiauzită.
Şi, în adevăr, care limbă omenescp ar fi în stare să ne spună toate necazurile şi chinurile cele crâncene şi sângeroase, pe care le-a suferit turma lui Cristos, chiar din leagănul prunciei sale? Care pană ar fi atât de dibace ca să ne poată descrie toate scenele cele îngrozitoare, pe care le-au înfăţişat adevăraţii urmaşi ai lui Cristos, pe câmpul luptelor celor înfricoşate pentru credinţa cea adevărată?
*
Iacă, şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a pătimit multe chinuri şi dureri crâncene, şi el, a cărui pomenire o serbăm astăzi, a mers, chiar voios, la moartea de sabie, dând mărire lui Dumnezeu celui adevărat. Dar, apoi, chiar şi până în ziua de astăzi, se află duşmani destui ai adevăratei credinţe, care bine că nu mai au puterea de a-i nimici şi pironi pe cei tari în credinţă, dar totuşi caută, în toate chipurile, de a-i slăbi şi a le împuţina credinţa, prin felurite maşinaţiuni. Însă, precum în timpurile primitive ale creştinătăţii, aşa şi astăzi, grijeşte Providenţa dumnezeiască să fie bărbaţi de acei ce pot şi vroiesc să se lupte pentru adevăr.
Şi, precum pretutindeni, aşa şi în ţara noastră, Bucovina, n-au lipsit, în timp de nevoie şi de grea cumpănă, sufletele care, inspirate de o credinţă puternică, dotate cu un geniu superior, animate de simţămintele cele mai alese creştine şi patriotice, şi-au pus adânc în inima generaţiilor ideile, pentru ca ele să fie transmise, mai departe, urmaşilor lor.
*
*
Providenţa dumnezeiască s-a îngrijit, totdeauna, a-i trimite bisericii naţiunii noastre bucovinene câte un bărbat, care să lucreze cu energie, prin cuvânt şi faptă, să ferească poporul de pieire. Iar unul din acei bărbaţi rari, care făcu, deopotrivă, fala naţiunii ce l-a produs şi a epocii în care a trăit, este şi Î. P. S. S. Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, Arhiepiscopul şi Mitropolitul actual al Bucovinei şi Dalmaţiei.
*
Activitatea acestui ilustru bărbat, pentru biserica noastră drept-măritoare din ţară, devotamentul şi succesele lui pentru luminarea şi dezvoltarea culturală a poporului nostru, stăruinţa lui neobosită pentru binele ţării şi însemnătatea produselor lui literare, toate acestea ne îndreptăţesc pe noi, creştinii drept-măritori, a serba acest jubileu al activităţii lui arhipăstoreşti de 10 ani, cu iubire fiiască şi a-i aduce, şi la această ocazie, cu respectuoasă supunere, omagiile noastre cele mai intime de mulţumire şi recunoştinţă. Dar, pentru că să înţelegem mai bine importanţa acestei persoane înalte, al cărei jubileu îl serbăm, astăzi, în toată Arhidieceza, iar în Capitală îl vom serba Joi şi Vineri, în 26 şi 27, şi pentru ca să-i apreciem mai bine meritele, cele ce vor rămâne pururea în amintirea fiilor bisericii noastre ca cel mai scump odor, se cuvine să vedem cine este acest venerabil prelat, care i-a fost viaţa şi care este activitatea şi valoarea scrierilor lui.
*
Eminenţa Sa Dl Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei este fiu de preot şi s-a născut în comuna Mitocul Dragomirnei, în 14 noiembrie 1818. Tânărul Samuil, dotat cu cele mai excelente facultăţi spirituale, şi-a făcut studiile umanistice şi cursul filosofic la liceul de stat din Cernăuţi şi tot acolo şi-a terminat şi studiile teologice, fiindu-i succesul studiilor strălucit şi numărându-se, totdeauna, la cei mai distinşi elevi. După terminarea studiilor teologice, în 29 iunie 1843, fu hirotonit în preot şi decretat, mai întâi, ca administrator parohial şi, apoi, cu un an mai târziu, ca paroh în comuna Ceahor, unde petrecu 20 de ani, împlinindu-şi serviciul, totdeauna, cu zel apostolic, încât Ceahorul trece, şi astăzi, ca model de parohie bine disciplinată. Pierzându-şi, însă, soţia, încă în floarea vieţii, el, în adânca-i mâhnire, îşi căută şi-şi află mângâiere în neobosita ocupaţie păstorească şi literară.
*
La anul 1862, apoi, lăsându-şi în păstoria Ceahorului ginerele, primi un loc de referent, cu o remuneraţie neînsemnată, la Consistoriul din Cernăuţi, unde, de mai înainte, împărtăşea „excurrendo”, din Ceahor, învăţământul tipicului şi al cântărilor bisericeşti, la seminarul clerical şi la şcoala dăscălească.
*
La anul 1866, reorganizându-se Consistoriul bisericii drept-măritoare bucovinene, Î. P. S. S. fu înaintat, din graţia Maiestăţii Sale, gloriosului nostru Împărat şi rege Francisc Iosif I, la demnitatea de consilier consistorial. Şi, de aice, se începe adevărata activitate a Î. P. S. S., care l-a ridicat aşa de sus în faţa ţării. Dar, totuşi, avu a se lupta şi cu nişte tendinţe înstrăinătoare ale unor elemente răuvoitoare, încât, în urma calomniilor duşmănoase ortodoxiei din Bucovina, fu suspendat din serviciu, chiar de către arhiereul său, de pe atuncea. Dar adevărul triumfă, în scurt timp, şi cel prigonit fu reaşezat, cu onoare, în postul său, la anul 1874, de când deveni sufletul Consistoriului şi al Arhidiecezei; apoi, intrând în statutul monahal şi primind, cu acea ocazie, numele călugăresc „Silvestru”, fu înaintat la rangul de Arhimandrit catedral.
*
Iar la anul 1877, fu numit Arhimandrit arhidiecezan şi vicar general al Mitropoliei, încât, după repauzarea fericitului Teoctist, fu înaintat la treapta de administrator al Eparhiei, până ce, în anul 1880, fu numit Arhiepiscop şi Mitropolit în scaunul vacant al Bucovinei şi Dalmaţiei. Şi acest bărbat providenţial, văzând, pe timpul când era biata Bucovina anexată la Galiţia, pericolul cel mare pentru ţară, credinţă şi naţiune, lucră, dimpreună cu bravii şi fidelii Hurmuzăcheşti şi cu alţi bărbaţi zeloşi, de-şi căpătă ea autonomia, în anul 1849; căci e adevăr nerăsturnat că nimic nu era mai de stricăciune pentru poporul din Bucovina decât această împreunare nenaturală; în acel timp fatal, ţărişoara aceasta paşnică şi ospitalieră şi-a pierdut faţa de mai înainte şi s-au încuibat într-însa multe rele, ale căror consecinţe funeste se simt chiar astăzi mai vârtos.
*
Pe jubiliarul nostru îl mai putem ferici pentru că, cunoscând neapărata necesitate de o activitate mai potrivită, se apucă, încă pe când era paroh în Ceahor, de editarea „Calendarului român”; apoi, între anii 1850-1863, îl vedem lucrând şi aprovizionând şcolile poporale şi mijlocii din Bucovina cu cărţi religioase şi profane, chiar 16, la număr, dintre care multe se întrebuinţează şi în ziua de astăzi. Pe lângă aceea, în anii 1850 şi 1851, funcţionă Î. P. S. S. ca membra al comisiunii cenzuratoare pentru cărţile liturgice ort. orient., şi anume cu o activitate ce fu recunoscută chiar de locurile mai înalte.
*
Tot ca paroh din Ceahor, a scris şi editat Î. P. S. S. şi o carte de „Predici pentru duminici şi sărbători”. Ca tipiconist renumit, Eminenţa Sa şi-a câştigat merit nedisputabil, scriind şi tipărind „Tipiconul bisericii greco-orientale”. Ca cântăreţ, Î. P. S. S. este cunoscut, şi astăzi, nu numai în Bucovina, ci pretutindeni, pe unde a pătruns „Psaltchia bisericească”, compusă de Î. P. S. S.
Pe baza meritelor celor multe literare, Î. P. S. S. fu ales, în anul 1873, Vicepreşedinte al „Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina”, iar de la 1880, ca membru de onoare al acestei societăţi.
*
De la suirea pe scaunul mitropolitan, Eminenţa Sa a mai pus la cale, cu concursul preoţilor din eparhie, înfiinţarea tipografiei şi editarea foii bisericeşti „Candela”. În fine, a scris şi două apologii, în care combate, în mod sistematic, atacurile asupra bisericii noastre, din partea contrarilor ei.
*
Cu privire la multipla şi onoranta activitate a Eminenţei Sale, îi conferiră profesorii Universităţii Imperiale din Cernăuţi titlul de „Doctor sacrae teologiae honoris causa”, care conferire şi fu aprobată de Maiestatea Sa Împăratul.
*
Din cele amintite, se vede cât de meritat s-a făcut jubiliarul înalt cu lucrările sale pentru biserica şi naţiunea noastră şi, de aceea, mă adresez cu un apel călduros şi frăţesc către Dumneavoastră, iubiţi creştini, ca să binevoiţi a ilustra, cu prezenţa Dumneavoastră, serbarea jubileului de 10 ani, din capitala ţării, ca să-i descoperim Eminenţei Sale, cu toţii, simţămintele noastre de bucurie şi mulţumire, şi, cu un glas, să-i strigăm: „Bucură-te, regina noastră cea tare şi neclătinată; bucură-te, văzându-ţi fiii sufleteşti în jurul tău, purtând stâlpările faptelor Tale!”. Amin!”.
*
(Biserica şi Şcoala, Anul XIV,
Nr. 20 din 20 mai / 1 iunie 1890,
Nr. 21 din 27 mai / 8 iunie 1890,
Nr. 22 din 3/15 iunie 1890).