1877: Şezătorile de fete

Toate părţile de loc îşi au datinele lor. Sunt însă şi datine de acelea, care aparţin, în comun, unui popor întreg, datine din bătrâni, cum e vorba, Aşa sunt, între altele, la români, șezătorile, mai ales cele de fete. Еu, care scriu aceste rânduri, păstrez în memoria mea o comoră de amintiri din copilărie. Toate îmi sunt deopotrivă de scumpe, toate mă fac să cuget cu drag la trecut. Dar amintirile din şezătoare şi despre şezătoare covârşesc, mi se pare, pe toate celelalte cu farmecul. Voi descrie, în puţine cuvinte, datina şezătorilor de fete, aşa cum o cunosc еu, aşa cum ea se conservă, până astăzi în satul, unde m-am născut, şi în unele sate vecine.

Când se apropia iarna, fetele din sat, ajunse în vârsta de fete mari, îşi caută, mai întâi, gazdă pentru şezătoare. Spre scopul acesta, sunt preferate casele spațioase, aflate mai la mijlocul satului. După ce fetele au căzut la învoială, în privinţa locului, câteva dintre ele se duc la stăpânii casei, de-l roagă să le primească cu şezătoarea. Gazda, de obicei, în loc de chirie, cere de la fete ca să-i facă, în decursul iernii, atâtea şi atâtea seri de clacă. Se înţelege de la sine că lumânările au să le dea fetele, iar încălditul privește pe gazdă.

Sezonul şezătorilor, care este adevăratul sezon al torsului, începe cu postul Crăciunului şi dureză până pe la sfârşitul Câşlegilor. Intrarea în şezătoare se întâmplă îndată după ce înserează, iar ieşirea, târziu, către miezul nopţii. Înainte de a pleca la şezătoare, fetele, se gătesc ca crucile. Ele îşi fac toaleta, cu multă grijă, întocmai ca cuconițele de prin oraşe, când se gătesc de teatru sau de plimbări. Când oglinda nu le mai spune nimic, ele îşi pun un caier şi un fus în furcă, bagă şi în traistă câţiva caieri și câteva fuse, apoi se fac nevăzute din ochii părinţilor. Cine ne-ar putea spune cât de fericită se simte fata româncă, în calea către şezătoare? Desigur că nimenea, afară de ea însăşi.

Casa gazdei e prevăzută cu laviţe, jur, împrejur. Pe vatra cuptorului de olane arde focul cu bobotaie. La mijloc, e aninat de grindă un sfeşnic lung de lemn; capătul inferior al acestuia, terminat în formă de cârlig, portă o lumânare de seu, care nu se aprinde decât după sosirea mai multor fete. Fetele vin pe rând. Care, cum intră, se pune la locul ei şi se apucă de furcă. Stăpâna casei şade şi ea, torcând, pe un scăunel, lângă vatră. În decurs de o oră, cel mult, societatea se completează. Fusele zbârnâie, învârtindu-se cu mare iuţime, între sprintenele degete ale bărbatelor copile. Caierul tot scade, iar tortul se adaugă văzând cu ochii. Aşa sunt de îndemânatice fetele, în măiestria lor, încât ţi se par a fi niște maşini de tors. Ele nu şed mute, unele, lângă altele, căci firea nu le e ele aşa. Se încinge, între dânsele, o conversaţie veselă şi plină de vioiciune, la care toate iau parte. Una povestește câte o noutate de prin sat și lasă, apoi, pe celelalte să o comenteze, cum le place; alta spune o anecdotă sau un basm, mai totdeauna de râs. A treia dă cimilituri sau ghicitori de dezlegat; a patra lasă curs liber glumelor sale, făcând pe celelalte să râdă până nu mai pot.

Trece cât trece şi conversaţiile amuţesc, spre a da rând cântecelor. Cântarea o începe, de obicei, cea mai bună cântareţă, privighetoarea șezătorii; apoi urmeză şi altele, tot pe întrecute. Mare laudă și o vază deosebită îşi câştigă acele fete, care vin în şezătoare cu cântece noi, cu melodii nemaiauzite. Mai interesantă şi mai desfătătoare devine cântarea, atunci când melodiile sunt executate în cor, ceea ce se întâmplă foarte des. Versurile de amor sunt, firește, cele mai preferate și mai gustate în şezătoare. Ţi se împle sufletul de un farmec nespus, când auzi, din gura gingaşelor fetițe, niște versuri ca acestea:

Știi tu, bade, ori nu știi

Când eram noi doi copii

Și ședeam pe pajiște

Și vorbeam de dragoste?

Cine n-a văzut, în şezătoare, decât cele ce s-au spus până aici, putem zice că n-a văzut mai nimic. Şezătoarea ni se înfăţişează în tot farmecul, cu tot interesul ei, numai după ce s-au adunat şi feciorii. Şezătoarea, fără feciori, ca grădina fără flori. Către orele opt, poţi ceti pe feţele frumoaselor copile expresa unei bucurii deosebite, pe care ele nici nu se prea silesc a o tăinui. Decă ești aproape de dânsele, ţi se pare că simţi cum le palpită pieptul, cum le bate inima, iar în ochii lor focul se arată mai ager, mai înflăcărat. O nerăbdare le cuprinde toată fiinţa. Şi pentru ce tote acestea? Pentru că a sosit ora când încep a se ivi flăcăii. Tote privirile se pironesc înspre uşă. Niște paşi grei şi apăsaţi tropotesc, pe la portă şi pe sub părete; apoi se aud, prin tindă, scuturături de picioare şi şoapte confuze. În fine, uşa se deschide şi iată că doi, trei sau mai mulţi voinici intră în casă. Ei se închină, dau bună seara şi întreabă pe gazdă de sănătate. După aceştia, în curând, vin alţii şi, iar, alţii, până nu-i mai încape casa.

Salutarea, mai totdeauna, e împreunată cu vorbe glumeţe. Gluma atât de adânc e înrădăcinată în firea românului, încât, chiar și la nevoie, ea îi servește ca mijloc de mângâiere. Feciorii iau loc, la stânga cunoscutelor şi iubitelor lor. „A şedea sub furcă” este espresia caracteristică despre feciorii care şed, lângă fete, în şezătoare. Rar va întra fecior în şezătoare, care să nu se așeze sub furca uneia din cele de față. Cei ce stau pe la uşă sau pe lângă vatră sunt luaţi în râs şi în bătaie de joc: ei ori nu știu seama şczătorii ori, apoi, nu întreţin încă relaţii de amor cu nici o fată.

Acum bucuria e la culme. Fetele se uită la feciori și feciorii la fete, ca și cum nu s-ar fi văzut de-un veac de zile. Ce e drept, ei nu s-au văzut din seara precedentă…

Să stai pitit într-un colţ sau chiar şi după cuptor şi să te uiţi în stânga şi în dreapta. Ce vezi? Nu cumva fata îşi va fi uitat de tors, în prezenţa aceluia pe care l-а aşteptat cu atâta dor, cu atâta nerăbdare? Domne ferește! Din contra, îi zice că, acum, lucrul merge şi mai bine, şi mai iute. Fetelor le pasă foarte mult ca să-şi arate hărnicia, când se află de faţă flăcăii; căci, altfel, cine ar merge să le peţescă, dacă nu le-ar ști bărbate? Flăcăul nu lucră nimic. El privește, cu nesaţ, la iubita sa şi nu-şi ma ia ochii de la dânsa. El mereu glumește cu ea. Acum îi pune o întrebare, acum îi şoptește ceva la ureche. Ea se cufundă în gânduri, se zăpăcește şi fusul îi scapă din mână. Feciorul se plecă de i-l ridică, ceea ce, în şezătoare, se consideră ca un act, ca o regulă de curtoazie.

Legăturile de amor cresc, se întăresc cu fiecare pătrar de oră, ce vine şi trece. De vei fi cu băgare de seamă, vei observa cum flăcăul cearcă să smulgă un inel din getul adoratei sale. Aceasta se împotrivește, ce e drept, dar numai la părere; în inimă, ea cedeză bucuros. Inele luate în şezătoare se privesc ca un gaj de amor între îndrăgostiţi. Câteodată, flăcăii vrând să-şi arate dragostea lor prin faptă, scot mere din sân şi le dau fetelor, ca să se răcorească şi să-şi mai prindă inima. „A da mere din sân” e o veche vorbă românească, care, în saloane, se traduce cu a oferi bomboane.

Când junele din şezătoare se simte prea muncit de focul dragostei, când nu se mai poate uita în fața frumosei, fără ca farmecele ei să-l scotă din minți, atunci știţi ce face? Se scoală de pe laviţă, suflă în lumânare, o stinge şi se întoarce iute la loc. Gazda caută, în pripă, un chibrit şi aprinde, din nou, feştila tăciunită. Uitându-te, acum, la fete, vezi în faţa lor roşeaţa sfielii; flăcăii râd şi se arată veseli, ca după o biruinţă. Ce s-a întâmplat?… E de prisos să vă mai spun. Dar şi de vă voi spune, ce nevoie va fi? Mă voi scuza cu vorba ăluia: „pentru un pic de sărutat, nici popa nu dă păcat”. Un moralist de profesie, un filosof auster şi posomorât, un ipocrit de pe amvon s-ar scandaliza în faţa unei astfel de scene. Dar un poet idilic s-ar simţi încântat şi răpit: lui i-ar servi o situaţie ca acesta spre a încorona, cu dânsa, cea mai frumoasă dintre idilele sale.

În şezătoare, se nasc, de cele mai multe ori, amorurile inocente între feciori şi fete; dar, câteodată, ele se și desfac în şezătoare. Dacă un flăcău s-a stricat cu aleasa lui, atunci el îi dă inelul înapoi, se mută cu locul, de lângă dânsa, şi se pune sub furca alteia. Aceia care au rupt, între dânşii, relaţiile nu lipsesc, de obicei, a-şi adresa unii, altora, aluzii răutăcioase și chiar batjocure. Aceasta se întâmplă mai ales prin versuri ingeniose şi pline de ironie; fetele cântă asemenea versuri, iar feciorii le recită, în dans, după cadenţa muzicii. Se produc, adeseori, şi rivalităţi, atât între feciori, cât şi între fete. Şi gelozia se vâră prin şezătoare; ea e nedespărţită de amor, căci e de odată cu el. Dar, cu timpul, tote neînţelegerile se aplanează. Certaţii ori se împacă, de la o vreme, ori, apoi, se dau cu desăvârşire uitării. Rivalii şi rivalele încă nu ţin mânia cât e lumea. Fetele din şezătoare nu aşteptă nimic, mai cu drag şi mai cu nerăbdare, decât serile de clacă.

Clacă se zice atunci când fetele torc, pe seama gazdei. Clăcile se pot numi balurile şezătorilor, căci, întotdeauna, sunt împreunate cu dans şi ţin mai până a doua zi. Fetele vin gătite ca de zile mari. Feciorii îşi aduc un lăutar sau un fluieraş. Dansul se face în intervaluri, schimbându-se cu torsul. De la miedul nopţii, încolo, torsul se lasă mai cu totul la o parte şi se înlocuiește cu dansul. Să vezi apoi petrecere, să vezi bucuria şi voia bună! Feciorii şi fetele saltă, se învârtesc, până se fac tot o apă. O singură nemulţămire tulbură, încâtva, farmecele lor: ea consistă întru aceea că tuturor li se pare noaptea prea scurtă. Clăcile se fac cel puţin de câte două-trei ori pe an, de obicei în dulcele Crăciun. În copilăria mea, am asistat, ca privitor, la o clacă și, cât voi trăi, voi ţinea minte.

Aşa sunt șezătorile de fete. Ele, în respect moral, se pot numi, tot deodată, şi teatrul amorurilor, şi altarul castităţii. Nu mi s-a întâmplat încă să aud că vreo fată s-ar fi reîntors, din şezătoare, cu nume rău sau cu ocară. Din contră, datina şezătorilor se păstrează, la români, până în ziua de astăzi, necompromisă şi nepătată. Ea se pote privi ca o dovadă din cele mai temeinice despre puritatea moravurilor la femeile române. Între bărbaţi mai rar vei găsi virtuţile străbunilor noştri romani; dar şatenele românce, cu puţine abateri, merită a se numi urmaşele Lucreţiei.

La ieşirea din şezătoare, mulţi flăcăi au obiceiul de petrec pe adoratele lor până acasă; alţii le conduc și de acasă, la şezătoare. Şi de ce nu? Ar putea să li se întâmple câte ceva pe drum; ar putea să sară vreun câine la ele sau să le iasă cineva înainte, spre a le speria. Pe timpul acestei însoţiri, tinerii găsesc cel mai bun prilej de a-şi da focul unul, altuia, de a-şi comunica ceea ce știu, din auzite, unul despre altul. Dacă s-a întâmplat să aibă vreo mică neînţelegere, ei se silesc, acum, să o aplaneze.

În serile când nu se ţine şezătoare, feciorii merg pe la fete, pe acasă, şi stau de vorbă cu ele, în prezenţa părinţilor. Părinţii nu împiedecă astfel de întâlniri, că-ci le știu cu totul nevinovate şi consacrate prin datină. Dacă părinţii aspiră să-şi facă un ginere din respectivul flăcău, atunci ei îl primesc cu multă dragoste şi-l omenesc cum e mai bine; de multe ori, îi pun masa, de-l ospătează, ca să-i dea o bună idee despre modul cum s-ar purta cu dânsul, când s-ar întâmpla să-i fie socri. Câteodată se rup şi relaţiile de natura aceasta; atunci flăcăul înceteză de a-şi mai face vizitele. Să vezi, apoi, jale pe fată şi pe părinţi, mai ales când junele a fost astfel încât nu pot spera că vor mai găsi altul ca dânsul! Un amic al datinelor din popor (Albina Carpaților, Anul I, Nr. 10, 20 octombrie 1877).

NOTĂ: În cele din urmă, am izbutit să-l identific, după frumuseţea stilului şi a limbii, pe autorul “amic al datinelor din popor”. Iniţial, crezusem că ar fi Simion Florea Marian, care publica, număr de număr, şi în această gazetă, dar frazarea mlădioasă şi delicat umoristică îl excludea, din start. În cele din urmă, în baza altor lecturi, pe care le-am comparat, m-am dumirit că autorul materialului despre şezătoarea fetelor este braşoveanul I. Al. Lăpădat. Contează? La neamurile cu memorie, categoric; la noi, românii suceveni, nu prea.