1867: Alexandru baron de Vasilco

*

Simțim mulțămire deplină de a putea înfățișa în foaia noastră și portretul domniei sale domnul Alexandru baron de Vasilco și cugetăm că și publicul român va avea o plăcere specială de a cunoaște unele trăsături din viața și activitatea unui bărbat de virtute și miez adevărat roman, care, întru ardoarea activității sale pentru prosperarea cauzelor naționale române, nu se mărginește între hotarele înguste ale Bucovinei, ci cu asemenea căldură îmbrățișează și cauza naționalității române de astă parte de Carpați.

*

Între familiile nobilimii naționale, care stau cu demnitate în fruntea poporului românilor din Bucovina și conlucrează cu devotament exemplar spre dezvoltarea culturii naționale și scăparea poporului român din cătușele antinaționale, mai vârtos din cele simțitoare ale slavismului, rutenismului din vecinătate, ocupă familia Vasilcenilor un loc însemnat și, între aceștia, strălucea prin știința, tăria caracterului, bunătate și patriotism, răposaul boier și proprietar mare de șapte mile pătrate de moșie Iordache (George) de Vasilco, care, în toate cauzele atingătoare de autonomia și soarta Bucovinei, a dezvoltat acel zel și cumpăt, încât, cu privire la meritele și lealitatea sa, Maiestatea Sa Împăratul binevoi a-l ridica la demnitatea de baron și a-l numi senator imperial în casa magnaților.

*

Virtuțile părintelui le moșteni fiul domniei sale, domnul Alexandru baron de Vasilco. Născut în 17 decembrie 1827, la Berhomet, în Bucovina, după trecerea anilor de pruncie, prin care, din partea părinților mai cu seamă, a prea demnei sale maice, care, fiind încă în viață, este un model de religiozitate și pietate, direasă prin cultul de naționalitate, i se plantară în inimă primele ramuri de creștere: făcu cursul științelor primare, gimnaziale și filosofice în Cernăuți, iar a celor juridice în Lemberg, firește că după sistema de înainte de anul 1848, care, mai cu seamă în Bucovina și Galiția, avea, între altele, și acel renume că școlarul român, în afară de abecedar (bucoavna cea veche, tipărită în Buda), nu mai vedea altă carte română (nici nu exista – n. n.) în tot decursul studiilor sale, de la prima clasă gimnazială, înainte, nu mai auzea un cuvânt românesc din gura învățătorilor săi.

*

Cu atât mai electrizat de scânteile naționalității tresări și acest bărbat brav (fiul lui, Coco Vasilko, avea să devină liderul… rutenilor tineri – n. n.), când, în anul 1848, răsunară cuvintele „Deșteaptă-te, române” și, întorcându-se, după finirea studiilor, în patrie, pe lângă ocupațiunile de inițiere în administrațiunea economică a întinselor moșii, începu a se ocupa cu studiul limbii naționale române, totodată şi cu studiul intereselor vitale ale ţării. În direcţiunea asta din urmă avu un conducător înţelept întru răposatul său părinte, care, în fruntea şi cu împreună lucrarea nobilimii şi inteligenţei naţionale, puse toate în mişcare spre a obţine autonomia provincială şi administrativă a Bucovinei şi autonomia bisericii ortodoxe a ţării.

*

Chiar în anul 1861, mai înainte adică de a se publica constituţia din 26 faur a acelui an, păşi pe arena politică, fiind membru al deputaţiunii la tronul împărătesc, conferind aşa la actul prea graţios al Maiestăţii Sale c. r., prin care, despărţindu-se Bucovina definitiv de legătura administrativă cu Galiţia, se puse în rândul ţărilor autonome, cu o administraţie provincială şi o dietă proprie.

*

Pe când părintele său, baronul Iordache de Vasilco era numit de Maiestatea Sa senator imperial în casa magnaţilor, fu baronul Alexandru de Vasilco ales de ablegat (deputat – n. n.) dietal pentru curia proprietarilor mari de moşie şi, precum e cunoscut din rapoartele stenografice ale dietei, dezvoltă un talent parlamentar şi o activitate specială în cauzele cele mai cumpănitoare ale ţării. După expirarea perioadei întâi a dietei, reactivându-se constituţia monarhiei, prin retragerea senatorului imperial, se numi, în 24 faur 1867, senator imperial în casa magnaţilor pe viaţă şi astă poziţie înaltă o inaugură cu ocazia dezbaterilor asupra adresei la cuvântul tronului, prin o cuvântare dreasă cu tact parlamentar în cauza naţionalităţilor în genere, special în cauza naţiunii române şi a autonomiei Transilvaniei.

*

Ne mângâiem cu speranţa singură că Înălţimea Sa, condus de geniul naţiunii române şi mişcat de sentimentul nobil pentru soarta poporului român nu doar din Bucovina, ci şi din Transilvania şi Ungaria, nu va pierde nici o ocazie, în poziţia sa înaltă, de a milita întru prosperitatea culturii naţionale şi spre îmbunătăţirea soartei sociale şi politice a românilor din imperiul austriac (Familia, Anul III, Nr. 25, 18/30 iunie 1867, pp. 293, 294).