1848: Gheorghe Sion: Adio la Bucovina

Omagiu familiei Hurmuzachi

O, dulce Bucovină, te las şi înc-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de line cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut.

Nu este Istoria ce-mi vine-acum în minte;

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai cânt eroii ce ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase, ce-acum au putrezit.

Nu plâng eu temple sacre, de dânşii înălţate

Spre binecuvântarea lui Dumnezeu cel bun;

Nici triste monumente, de secoli ruinate,

Ce gloria română acuma încă spun.

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat:

Căci vechea Capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan a cântat.

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu, nu le uită poporul românesc.

De-or fi supt orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

Când ora mântuirii va mai suna o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa faţă,

Şi-atunci, ca şi-acuma, poetul va cânta.

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut.

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

De-acum se schimbă timpii, şi în viitorime

Dreptatea, libertatea protectori vor afla.

Pe tine, Bucovină, nu te va plânge nime:

Un viitor ferice e scris în cartea ta.

Naţionalitatea,  Care-ţi era răpită,

Acuma se deşteaptă şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori;

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte,

Căci o vedeam supt jugul de-atâţi apăsători.

Moldova, bântuită de-un timp fărădelege,

Mă alunga din sânu-i, şi-n lume-am rătăcit;

Şi, cum un flutur locul pe-o roză îşi alege,

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

Ah, cinsprezece secoli, căci secoli mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii, ce iar cu întristare

În ţara lor, sărmanii, ei n-au gustat plăceri.

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge,

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubea;

Sărman, zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat,

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele, ce l-au martirizat.

Plângeam fiinţe scumpe, de moarte secerate,

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua;

Plângeam din curăţie familii întristate

De secerea holerei, ce ţara-mi zvântura!

Plângeam şi cine oare mă asculta pe mine?

Cu care mângâiere durerea-mi s-alina?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare? ce zile m-aştepta?

Când vântul de amiază bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce iubeam;

Eu auzeam o şoaptă care venea la mine

De la aceia care în visuri o doream;

Când vreo păsărică venea în primăvară,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară:

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat,

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voii să uit oare? O, nu, nu voi uita…

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu Iaşi un suflet de tot a despera.

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea,

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice-o clipă ursita mă făcea.

Erau fiinţe scumpe, cu suflete de îngeri,

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit;

Care-au privit cu lacrămi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

Erau bătrâni ce-n lacrămi scăldau a mea simţire:

Patriarhale case lăcaşul lor era.

Părinţi cu simpatie afla-n nenorocire

Acel ce pierdea toate, şi chiar pe muma sa.

Erau copii cu suflet, cu inimă-nălţată,

Care sperau ca mine un dulce viitor,

Care plângeau cu mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, pe-un drum suferitor.

O, nu se uită lesne minutele acele

Ce-mă străpurtau fiinţa în regiuni cereşti,

Când eu cu a mea soartă, cu patimile mele,

Eram ca o nălucă în munci diavoleşti.

Adio, Bucovină, te las şi încă-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de tine cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut[1].

[1] Sion, Gheorghe, Adio la Bucovina, în Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1909, pp. 78-82