1803: Calendar românesc vechi al lui Iulian
*
Datorită Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, am putut vedea un „Calendar românesc vechi al lui Iulian pe anul de la 1803, care se cuprinde din 365 de zile, pe Ardeal şi pe alte învecinate locuri, lângă care s-au mai adăugat calendarul nou nemţesc, anul gregorian”, iar din pricina curiozităţii, m-am deprins, rapid, cu buchiile, deşi cele scrise de mână mi-au dat mari bătăi de cap. Calendarul a apărut la Sibiu, în Tipografia lui Johann Bart.
*
E ciudat să mă văd păşind prin cei dintâi ani ai veacului al XIX-lea, încercând să-i desluşesc notorietăţile, speranţele şi spaimele, dar mă reazem de sufletul stră-stră-stră-bunicului, Ion Gâză, din Revcăuţi, doar ca să-mi fac o geană de curaj, la intrarea în anul 1803. Pornesc de la „Arătare de cele ce se află întru acest calendar” şi rămân surprins de româna curată, care se vorbea şi scria înainte de zvârcolirea tulbure a etimologismului. Poposesc la „Cronologica arătare pe acest an” şi aflu că mă aflu în anul 7311 de la facerea lumii şi caut spre „cele şapte planete”, care însoţesc Soarele, Saturn, Jupiter, Martie, Venus, Mercur şi Uranus „planetă nou aflată”.
*
Anul nou 1803 este întâmpinat cu o poezie, care lunecă spre urare, spre aratru, cum i se zice, în 1802, Pluguşorului de peste veac:
*
„Păsăruica cea zbârlită,
Când se vede năpârlită
Înăuntru s-a simţit,
Ce să facă mai nu ştie
De atâta vijelie
Că-i pare că s-a sfârşit.
*
Dară ochilor mai cere
Supărare şi plăcere
Când se vor viaţa la ea,
Aşa-n astă înnoire
Îşi arată pribegire
Ca şi floarea tinerea.
*
Într-acest chip se arată
Anul nou acum la faţă
Cu flori albe înfăşat,
Vrând să-nceapă cu muzică
La o fire tinerică
Aşa face dezmierdat:
*
Celor tineri viaţă bună,
Bătrânilor dimpreună,
Să arate înnoit
Lângă buna păciuire
Ce arată cu iubire
A fi bine veselit,
*
Şi aşa strigă pe nume
Către tot omul din lume
Cuvânt foarte mângâios:
Oh, lume, neamuri şi gloate,
Acuma vă rog pe toate
Să mă aveţi bucuros,
*
Că viu la voi cu-ndrăznire,
Cu o tinerică fire
În albeaţă năpârlit
Şi vă dau făgăduinţă
Să vă fiu de prisosinţă
Cu de toate înrodit.
*
Numai voi cu inimi bune
Vărsaţi foarte rugăciune
Împăratului ceresc
Şi aveţi dreaptă credinţă
Ca anul să nu vă minţă
Şi aşa nădăjduiesc.
*
Faceţi ce Domnului place,
Această viaţă cu pace
Precum însuşi viaţă poftii,
Pe dreptul împărat
Iubiţi cu suflet curat
Că-i a noastre datorii.
*
Dintr-a voastră direptate
Apoi nici o strâmbătate
Nu vă va putea sminti,
Drept aceasta cu plăceare
De la mic până la mare
A vă numi îndrăznesc
*
Şi închin ca să vă fie
Anul nou spre bucurie,
De la inimă poftesc
Aibă anul zile bune
Iar ziua să adune
De ce se cuvine ei,
Aibă multa sa rodire
Acest an de păciuire
O mie opt sute trei!”.
*
Lunile anului au şi ele parte de versificări, dar scrise ca nişte adevărate prorociri, în templele sibilice străvechi:
*
„Acuma mi se arată
O ivire luminată
Cu zăpadă strălucind
Şi se-ntoarce cu albeaţă
Luna din buroasă ceaţă
Far în goluri luminând.
* *
Părul, barbă şi mustaţă
Îmburează şi îngheaţă
Când vii de la săniat
Aflând uşile crăpate
Şi ferestrele stricate,
Mai tare ai îngheţat.
*
Tot versificate par să fie şi cele câteva „învăţături moraliceşti şi înţelepţitoare”, care însoţesc discret lunile anului 1803, pe care, anevoios, dar cu stăruinţă, prind să îl desluşesc şi să-l înţeleg:
*
*
„În anul acesta, Doamne, ne ajută
Cu părintească milă, nouă cunoscută!
Spre toată omenirea, te milostiveşte
Celor asupriţi, pace le vesteşte!
La fapta ce-i bună, toată norocirea
De tot dăruieşte, Doamne, fericirea,
Împăratului nostru varsă-i sănătate,
Ca să ne cuprinză tot cu homitate!
*
Trei sunt pe pământ bune lucruri şi frumoase,
Mintea, vremea şi s-avem îngăduinţă,
Acestea nouă, astăzi, ne par neputincioase,
Iar mâine pot fi toate cu putinţă”.
*
Îmi plac mesajele creştine ale anului 1803, an în care oamenii încă mai aşteaptă veşti, care vor sosi „cu părintească milă”, deci de la „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Oamenii încă sunt, în plan metafizic, fii, şi nu „robi ai lui Dumnezeu”, dar „mâine pot fi toate cu putinţă”, aşa că, preţuind profund cele trei haruri, mintea, timpul şi înţelegerea, păşesc, din ianuarie 1803, spre celelalte luni, cu speranţa că voi găsi nu doar un început de literatură, ci şi mărturii despre viaţă. Mi-e teamă, însă, că românul, fiindcă s-a născut poet, nu şi-a mărturisit vreodată „vremea”, adică fărâma de timp, în care şi-a tot înfipt înfometat ghearele şi dinţii.