Zicălaşii: repetiţii pentru Radu Bercea

Pictorul-martir Radu Bercea înseamnă prea mult pentru noi, slujitorii din ilegalitate ai cântecului naţional românesc, numiţi „Zicălaşii”, ca să nu fi pregătit aşa cum se cuvine spectacolul închinat marelui sărbătorit. Bineînţeles, în timpul nostru liber, pentru că pentru uriaşul promotor judeţean de autentic al falsurilor „Zicălaşii” nu încap nicăieri, în nici o manifestare culturală organizată de Consiliul Judeţean Suceava, cu prilejul Centenarului Unirii. Concertul cu „Cele mai frumoase cântece vechi ale românilor: Cântecele Unirii”, pe care îl lucrăm tot în timpul nostru liber, îl vom susţine, tot ilegalist, pe la miezul unei nopţi oarecare, unde vom găsi un tăpşan scăpat festivismului neghiob – nu cumva să stânjenim viziunea demolatoare şi de identitate românească a marelui gânditor judeţean.

În preajma sufletului lui Radu Bercea trebuie păşit cu sfială, nu cumva să retrezeşti vreo rană veche, iar noi, „Zicălaşii”, ştim chestia asta, că doar nu suntem popi sau pastori, care nici n-ar mai exista, dacă n-ar fi de răscolit zilnic Sfânta Rană a Lui Iisus. Prin urmare, mănunchiul de cântece trebuia pregătit cu delicateţe, luând, rază cu rază, câte un scapăr din ultimele trei veacuri, ca să le depunem ofrandă pe treptele templului în care, în acea zi, oficia Radu Bercea.

Şi ne-am adunat, flămânzi şi înseataţi după o zi de muncă, să trudim întru respect real faţă de Radu Bercea; ne-am strâns buchet, unul câte unul, şi ne-am lipit din mers de păşirea domoală a cântecului strămoşesc, încă rătăcitor prin uitare. Iar el, Cântecul, pentru că ne ştie deja, ne-a surâs larg, de s-a auzit până în Gura Humorului.

*