Zicălaşii, la sărbătoarea Radu Bercea

Ne-am închinat rănilor necuvenite şi operei luminoase ale lui Radu Bercea fiecare după cum ne-am priceput, dar toţi cu sinceritate: şi „Zicălaşii”, şi vicepreşedintele Gheorghe Niţă, şi publicul. Între noi, „Zicălaşii”, şi Radu Bercea există o punte veche, iar acuarelele oferite de pictor fiecărui muzician înseamnă peceţi sacre, pe care le vom privi ca atare până la capăt. Am pozat, grăbit şi peste umăr comuniunea aceasta aparte, vorbind publicului, de sub şapca cu care mă apăr, în spaţii aerate, de o sinuzită cronică şi care, în fond, face parte din imaginea mea publică, despre ce s-a cântat până atunci şi despre unde pot fi găsite acelea cântece salvate, nu de noi, ci de alţii. Am vorbit şi despre lăutarii legendari ai românilor, şi despre cărţile dăruite humorenilor de către Consiliul Judeţean Suceava, dar de mine lucrate, apoi, pe când „Zicălaşii” încheiau concertul lor cu o urare muzicală, mi-am îmbrăţişat vechiul prieten şi frate Radu Bercea. Încă mai vibrau prin sala „Corneliu Tincu” ecourile „Rapsodiei Române”, de Ciprian Porumbescu, cântată pentru prima dată la Gura Humorului, şi cum geniul de la Stupca mi-a surâs, de pe simeze, i-am urat şi lui cele de cuviinţă pentru apropiata zi a naşterii sale. Apoi am părăsit, pentru totdeauna, Gura Humorului.

*