Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XXII) | Dragusanul.ro

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XXII)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Bogdan, la rândul său, a preferat să-i susţină pe unguri şi să păstreze sentimente ostile faţă de Polonia şi faţă de Sultanul Selim[1], precum şi relaţiilor cu aceste imperii.

Prin poziţia pe care au câştigat-o turcii în sud-estul Europei, Ungaria şi Polonia trebuiau să-şi justifice prezenţa în acest context. Pentru Suceava şi pentru locuitorii săi a fost o perioadă de pace, necesară refacerii relaţiilor comerciale, întrerupte cel puţin parţial şi dirijate spre alte zări. În consecinţă, a fost primită cu mare simpatie sosirea unei delegaţii turceşti, care a adus cu ea, la Suceava, însemne de mare preţuire pentru Domn. Astfel, turcii i-au adus blănuri de zibelină, un ţug turcesc (un fel de sceptru-buzdugan, care stabilea locul în ierarhie) şi un drapel, precum şi o cucă cu pene. Prin aceste obiecte dăruite, Sultanul echivala pe cei care le primeau cu rangul de Paşă sau de comandant al ienicerilor[2].

 

Polonia era satisfăcută, după ce a recuperat prada luată de Bogdan, la ultima sa incursiune în Pocuţia[3], deşi manifestările duşmănoase ale moldovenilor nu erau nici un secret. Totuşi[4], Polonia ţinea mai mult la avantajele sale cu Moldova şi de aceea încerca să le protejeze. Într-o poziţie similară faţă de Moldova se găsea Ungaria, care nu uitase episoadele sângeroase şi tulburi, în care amorul propriu şi sentimentul naţional au fost puternic rănite. Ele rămâneau ca o aducere aminte plină de învăţăminte.

 

La multele biserici care erau în Suceava, Bogdan voia să mai adauge una, în onoarea Sfântului Ioan Botezătorul (în realitate, închinată Sfântului Gheorghe, biserică mitropolitană nouă, care să adăpostească moaştele Sfântului Ioan cel Nou – n. n.), iar piatra de temelie i-a fost pusă în 1515[5]. Din păcate, Domnul nu mai ajunge să o vadă terminată. Doi ani mai târziu, el era condus la locul de odihnă veşnică[6].

 

După ungerea solemnă, făcută de Mitropolitul Teoctist, pe tronul Moldovei vine fiul său, Ştefan cel Tânăr. Aici erau prezenţi judecătorul Curţii Petru, Luca Arbure – portar al Cetăţii, Hrană – purtătorul sabiei domneşti, Ieremia – trezorierul, Şarpe – cămăraşul răspunzător de averile domneşti, paharnicul Sakuan, Stârcea – şeful Curţii domneşti, şi Căţelan – şeful grajdurilor domneşti[7].

 

Atitudinea ostilă, pe care noul Domn al ţării a arătat-o Poloniei se explică şi prin sprijinul pe care anumiţi boieri[8] îl manifestau pentru a susţine o rebeliune directă, prin care au arestat pe trimisul Episcopului de Kamieniek Miedzilewski[9]. A fost nevoie să facă apel la Curtea Juraţilor pentru a i se permite să plece din Cetatea Sucevei[10].

 

Toate acestea erau de natură să tulbure liniştea şi pacea, care se statorniciseră, de o vreme şi la care toată lumea visa. Spre marele lui noroc, Ştefan a găsit sfetnici buni şi loiali, ceea ce a dat greutate ordinelor sale pentru redresarea ţării, după distrugerile din trecut. El a eliberat prizonierii şi, la sfatul sfetnicilor săi, a numit un ambasador dintre cei mai distinşi, pe care l-a trimis în Polonia, cu misiunea de a restabili relaţiile de prietenie şi bună vecinătate[11].

 

Această decizie a dat roade neaşteptat de repede, şi aceasta deoarece, cu ajutorul Poloniei, s-a trecut rapid la refacerea Cetăţii Sucevei, după expediţia devastatoare a tătarilor, şi s-a reuşit chiar recuperarea şi readucerea populaţiei care fugise şi se ascunsese. Astfel au fost recuperate numeroase bunuri, iar la revederea lor, populaţia Sucevei s-a bucurat şi l-a aclamat pe Domn[12], când a intrat în reşedinţă.

 

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Szujski, op. cit., II, p. 219. Sulzer, op. cit., p. 71, plasează conflictul cu turcii în anul 1503, pe când Bogdan încă nu era Domn; iar Hammer, op. cit., p. 644, într-o publicaţie din Pesta, „Pester Ausgabe” din 1840, plasează evenimentul în 1504, ceea ce iar nu este adevărat; Pumnul, a. a. O., vorbeşte de o garanţie de suveranitate, dată lui Bogdan de către Poartă în anul 1511, dată despre care vorbesc mai multe izvoare.

[2] Hammer, op. cit., II, pp. 151 şi 644.

[3] Wickenhauser, Bochotin, I, p. 22, plasează reîntoarcerea Clopotului din Rohatyn în martie 1513, fără a da vreun document. Se pare că încă din 1510 Regele Ungariei a făcut cunoscut Poloniei că, „după ce Bogdan va înapoia toate obiectele bisericeşti furate, va primi diploma de onoare” etc. La Dogiel, I, p. 610. Inventarium…, p. 141.

[4] Astfel, în 1515, a fost ars oraşul Liov, în ziua de duminica Sf. Martin, când un ţăran moldovean a fost găsit responsabil pentru punerea focului. Cf. „Arhivei oraşului Liov”, Cartea 1076, nr. 489, unde se menţionează s-au plătit compensaţie denunţătorului „nouă groşi”.

[5] După însemnările Arhivei Decanale din Ipoteşti.

[6] Manuscrisul de la Mănăstirea Cozia, I, p. 190.

[7] Wickenhauser, Moldova, I, p. 75.

[8] Szinkaj (Şincai), op. cit., II, p. 140, cf, notei 323.

[9] După Şincai, op. cit.; Georg Krupski ar fi fost Castelan de Liov şi trimis special. Această informaţie nu am găsit-o în nici un document polonez.

[10] Szujski, op. cit., II, p. 219.

[11] Cf. Documentului dat la Cracovia, în 9 martie 1518, de către Adunarea Generală (Conventi generali), la Dogiel, I, p. 610; Inventarium…, p. 142; Wasniewski, op. cit., p. 22; Szujski, op. cit., cu aceeaşi dată de 9 martie 1518; Toate izvoarele spun că Ştefan nu ar fi fost, în nici într-un caz, succesorul imediat. După Şincai, II, p. 137, Bogdan ar fi murit la 18 aprilie 1517, iar după Kogălniceanu, Cronicile Românilor, Bucureşti 1874, III, p. 478, la 22 august 1517; Pumnul, op. cit., p. 87, după epitaful pietrei de mormânt, care se află la Mănăstirea Putna, dă ca zi a morţii lui Bogdan 18 aprilie 1517, ceea ce este confirmat şi de documentul din 9 martie 1518 de la Kracovia. În legătură cu arestarea trimişilor polonezi şi indignarea boierilor, aceasta are sens şi povestea a fost cu mult citatul document din 9 martie 1518. Conform acestora, după moartea lui Bogdan cel Orb, care s-a săvârşit în 1517, fiii acestuia, fraţii Bogdan şi Ştefan, s-au certat pentru succesiunea la tron, iar pentru rezolvarea acestui diferend au făcut apel la situaţia precedentă, creată prin reglementarea împărţirii ţării, din anul 1436, şi acest Ştefan, învingător al lui Bogdan cel Tânăr, care a murit după o boală şi al cărui cap a fost furat, dorea să se înscrie printre marii săi înaintaşi. Aceasta ar fi şi proba pentru porecla care i s-a dat acestui Domn, „Crudul” sau „Domnul cel Crud”. La rândul lui, a organizat o nouă conspiraţie, în 1524. Pragma şi cronologia Domnilor Moldovei au fost, până acum, o agitaţie necontrolabilă, dar din care rezultă atâtea lucruri care pot fi considerate ca o probă că Domnii moldoveni s-au luptat pentru ocuparea tronului. Arestarea trimişilor polonezi şi un contract al lui Ştefan, din 9 martie 1518, care se referă la fapte din timpul vieţii lui Bogdan, mort la 18 aprilie 1517, nu pot fi credibile, deoarece despre el au început să apară documente abia în 1523. Aşa cum arată Şincai, op. cit., II, p. 149, Ştefan vrea să se ridice şi să dea o nouă lovitură Poloniei, prin ofensarea ambasadorului Medzilewski şi a trimişilor care îl însoţeau. Despre această faptă vorbeşte documentul din 9 martie 1518.

[12] Wapowski, op. cit., II, p. 175.


Comments are closed