Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XVII) | Dragusanul.ro

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (XVII)

 

Dar planurile Regelui Johann Albrecht au fost date peste cap, în timpul întâlnirii cu Regele Ungariei Wladislaus, din anul 1495, la Sibiu, unde s-a ţinut un congres[1]. Domnul Ştefan a fost bine informat nu numai de către unguri, ci şi de iscoadele sale bine plătite[2]. Astfel s-a aflat că ei căutau ajutorul lui Ştefan contra turcilor[3]. Domnul a promis acest ajutor numai în cazul în care polonezii, după mai multe succese în luptă, se vor opri la Dunăre. În acelaşi timp, el voia să lase impresia că acţiunile sale ar fi fost impuse de voinţa turcilor de a ataca şi a trece Dunărea. În acest fel, nu i se putea reproşa nimic reprobabil lui Ştefan.

Totuşi, trimişii polonezi de la Suceava au abandonat această decizie, când au fost informaţi, de către Mathias, episcopul de la Kamieniec, despre promisiunile lui Ştefan. Văzând bogatele daruri, trimise de către Regele Poloniei, Ştefan a repetat declaraţiile deja făcute trimişilor acestuia, Kurozwański şi Podlodowski, cerându-le să transmită Regelui exact ceea ce au discutat. De aici se vede că obiectivul său secret era ţesut fin şi ascuns de ochii spionilor, gândind că: „Îmi voi arde propria cămaşă, dacă mi-ar şti gândurile”. Deoarece de ambele părţi secretul trebuia păstrat, anul 1497 a rămas unul plin de evenimente, pe care populaţia nici nu le bănuia.

 

Ştefan, care era la curent cu ce avea să se întâmple, a continuat lucrările de întărire a fortificaţiilor[4], fără să facă mare zarvă, obiectivul său principal fiind păstrarea reşedinţei domneşti şi a comandamentelor tuturor forţelor disponibile departe de privirile şi de potenţialele distrugeri, pe care le-ar putea provoca duşmanul. Dar nu peste mult timp, şi-au făcut brusc apariţia spionii în Cetatea Sucevei, anunţând că Regele Johann Albrecht al Poloniei plecase, în zilele din urmă ale lunii iunie, cu o armată formată din optzeci de mii cavaleri şi nobili şi din patruzeci de mii de soldaţi din popor, pe care îi urma o caravană de bagaje, formată din douăzeci de mii de căruţe[5]. Această armată a plecat din Liov, dar nu a urmat calea prin Kamieniec Podolski, care ar fi fost cea mai scurtă pentru o eventuală întâlnire cu turcii, ci a luat-o pe o cale ocolită, prin Pocuţia şi Śniatyń. Dacă Ştefan ar fi ştiut de aceasta mai înainte, ar fi luat măsuri de prevenire. Pentru a mai câştiga timp, el trimite trei mesageri[6] de la Suceava, pentru a negocia, în tabăra Regelui Poloniei. Ei trebuiau să întrebe şi să afle dacă această armată venea în calitate de prieten sau de duşman. În acest din urmă caz, ei trebuiau să găsească o scuză şi să plece, pentru a nu-l lăsa pe Ştefan să fie luat prin surprindere. Statutul juridic al ambasadorilor le acorda acestora o anumită protecţie, ei fiind şi cunoscători ai limbii oficiale. Din păcate, ei nu s-au bucurat de acest statut. Au fost arestaţi şi trimişi, cu pază, la Liov, iar Regele Johann Albrecht s-a pus în mişcare spre Suceava.

 

Ioan Tăutul, „diplomatul” lui Ştefan cel Mare

 

În aşteptare, Ştefan a făcut unele pregătiri, la care a primit ajutor şi susţinere din partea locuitorilor oraşului. În primul rând, a luat măsura de a scoate din oraş toate bunurile care puteau fi deplasate şi mai ales animalele, care, prin strigătele lor, puteau face larmă (vite, cai, măgari, oi etc.). A transformat, astfel, Suceava într-un oraş tăcut, ce părea pustiu. Cetatea a mai întăriri înăuntru, după care şi-a închis porţile[7]. Ştefan însuşi s-a suit în turnul cel mai înalt al Cetăţii, pentru a vedea când apar polonezii dinspre Cernăuţi[8]. Dar, după mai multe încercări de recunoaştere a trupelor duşmane, el s-a retras în reşedinţa sa. Aici, cu sprijinul turcilor, care i-au venit în ajutor, observa mişcarea trupelor poloneze cu 40.000 de oameni. Acestea se apropiară, la 24 septembrie, de Suceava şi au format patru tabere distincte, pentru a ţine oraşul şi Cetatea sub asediu. Totodată, au început să facă amplasamente pentru două tunuri, unul tras de 50 de cai, iar cel de-al doilea, de 40 de cai, pentru a putea trage eficient. Fără zăbavă, au trecut la reglarea tirului, care, după ce s-a ameliorat, a produs mari pagube Cetăţii[9], dar, peste tot unde loveau, nici asediaţii, nici asediatorii nu încetau lupta, ci agitau nişte cozi de vulpe[10], care, deşi păreau lovite, rămâneau intacte. În acel moment, polonezii s-au trezit sub o ploaie de foc, din două direcţii. Prizonierii polonezi nu au fost iertaţi. Ei au fost scuipaţi şi spânzuraţi, pentru a  fi descurajaţi de frică[11]. Apoi au fost trimişi în taberele poloneze, care şi aşa erau bântuite de foamete. Descurajaţi, soldaţii se plângea Regelui, care era şi el bolnav, să dea ordinul de întoarcere acasă[12].

 

Asediul Cetăţii dură până în a treia săptămână. La una dintre tabere, din Mazovia sau din Lituania, ale cărei trupe erau conduse de prinţul Basil Iwanowicz Osieniatycz şi Kiszka, situaţia era şi mai grea. Lipsa hranei, dezaprobarea celor flămânzi şi moartea unui soldat atinseseră cote de nesuportat.

 

Astfel au ajuns, la regele polonez, ambasadorii trimişi de Regele Wladislaus al Ungariei, cu misiunea de a negocia o pace din partea alianţei moldo-turce[13]. Regele a găsit această propunere binevenită şi a trimis negociatorii în Cetatea Sucevei. Trupele şi-au pierdut strălucirea de altădată şi au căzut pradă deznădejdii, ostaşii fiind nevoiţi să se descurce cum pot, uitând onoare şi mândrie, numai pentru a se salva. Astfel, formaţiile se dezorganizau, căutând să-şi păstreze un cât de mic avantaj. Deoarece, între Regele Albrecht şi Ştefan nu s-a ajuns la un acord de pace, căci nu exista o unitate de vederi, cert este că, până la urmă, s-a convenit la o înţelegere de încetare a focului, în urma căreia Johann Albrecht ridică asediul Sucevei şi părăseşte imediat ţara, iar Ştefan se angajează, la rândul său, să acţioneze împotriva turcilor în toţi anii care vor urma[14].

 

 

[1] Faptul că Ştefan a fost bine informat decurge nu numai din declaraţiile exprese, ci şi din nota următoare, din care rezultă atenţia cu care a fost primită şi tratată delegaţia Moldovei, venită la Sibiu. În registrele contabile ale trezorierului Regelui Ungariei, Johann Ernst,  Episcopul celor cinci biserici, referitoare la cheltuielile prilejuite de această reuniune, pentru anul 1495 menţionează, în latină, cheltuielile făcute, în florini, pentru vinul, cazarea şi masa moldovenilor (dar autorul nu reproduce şi sumele din acel act – n. n.).

[2] Kromer, op. cit., p. 1328

[3] Tubero, la Wapowski, op. cit., Cartea a II-a, p. 333.

[4] Kromer, p. 1329.

[5] Szujski, op. cit., II, p. 197. Wickenhauser, Bochotin, I, p. 18, vorbeşte, fără a cita sursa, de un număr de două mii de căruţe, ceea ce, pentru vremurile acelea, era încă mult, dacă ne gândim că aveau de transportat, în afară de bagaje, muniţie, şi alte echipamente militare etc. Wapowski, II, p. 22, vorbeşte de 30.000 de căruţe.

[6] Chodyniecki, op. cit., p. 65 şi următoarele. Wickenhauser vorbeşte de doi trimişi. Cronicarul din Liov, chiar dacă nu dă nici un nume, trebuie să ştie mai bine. Wickenhauser vorbeşte de cancelarul Ion Tăutul şi de vistiernicul Isac şi arată că aceştia s-au întâlnit cu Regele Poloniei la Cozmeni. De unde vine această informaţie?

[7] Kromer, Bielski şi alţii.

[8] Manuscrisele de la Mănăstirea Cozia, I, p. 153.

[9] Wapowski, op. cit., II, p. 22

[10] Wapowski, II, p. 61: „Valachia (i. e. Moldavia) illudentibus & de ridentibus, candisque murum subsanative (d. i. heilweise) abstergentibus”.

[11] Wapowski, ibidem.

[12] Ibidem: „Idcirco Poloni ad regem Albertum, ni in domos redirect clamabunt”.

[13] Prag: Annal. Reg. Hung., IV, p. 472.

[14] Wapowski, op. cit., II, p. 28; Szujski, op. cit., II, p. 179.


Comments are closed