Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (IV) | Dragusanul.ro

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (IV)

 

Kogălniceanu, 1854: Bogdan Vodă

 

Bogdan, care este fericitul întemeietor al unei întregi pleiade de domnitori, a trecut graniţa, din Maramureş, peste munţii care se află între Transilvania şi Moldova[1], şi după el, în linişte vine ultima migraţiune peste munţii Carpaţi, încheind astfel[2] porunca marelui rege al Ungariei[3] în „terra deserta” (ţara deşeartă – deci neorganizată administrativ) şi „solum dubiae possessionis” (pe un pământ care nu avea stăpân), deci într-o ţară nelocuită[4] şi în care a putut întemeia domnia independentă a viitoarei Moldove. Se spune că, ajuns aici, plecat într-o expediţie de vânătoare de câteva zile, fiind însoţit de câţiva tovarăşi, cu scopul de a cunoaşte noul ţinut, luat în posesie.

 

Într-o dimineaţă, aşa cum spun cronicile poporului moldovean[5], a văzut o coloană de fum care se înălţa, ceea ce l-a surprins, căci el se credea într-o ţară deşartă. S-a apropiat şi a văzut un foc arzând şi, lângă el, întâlneşte un bătrân, care tocmai se oprise din lucrul la prisaca şi la stupii de albine. Ocupat cu munca sa, ei l-au salutat prieteneşte şi s-au apropiat. Era un bătrânel, un rus (Iaţco era armean, după cum o probează uricele – n. I. D.) de prin Śniatińul Podoliei, care nu se putea face înţeles. Când tălmaciul lui Dragoş l-a întrebat cine este, a spus că e „Jacko din Śniatiń” şi că se retrăsese acolo, departe de lume, şi trăieşte ca un pustnic, de frica tătarilor, de la care Bogdan luase ţara. Aici e de arătat că teritoriul menţionat se afla în posesia lui şi că el, cu sabia şi cu fusul îşi croise vatra lui, venind din Śniatyń. Astfel s-a format Iaţcani sau Iţcani[6], ca germen al oraşului Suceava de mai târziu al ţării. Ca şi în alte cazuri, Cerul i-a hărăzit să numească după numele său vatra (de sat) pe a creat-o. La rândul său, Kürschner, blănarul venit din vecinătatea ungurească, a dat nume celeilalte părţi a locului, care s-a numit ulterior Suceava, astfel că doar o parte a oraşului se numeşte Iţcani.

 

Miron Costin, la rândul lui, povesteşte, în legătură cu fondarea şi numelui Sucevei, nu numai elemente de legendă naţională şi locală, dar şi fapte istorice foarte probabile, capabile să convingă istoricii actuali. Se spune că chiar Dragoş[7] ar fi fost stăpânul acestor locuri, iar după alte versiuni, un trimis al Prinţului Suceavă (Kürschner) ar fi poposit aici, în drumul său spre Roman, într-o prisacă, de la care cu miere s-a întremat[8]. Astfel a onorat acest loc binecuvântat, făcându-şi aici reşedinţa[9].

 

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917: Bogdana Rădăuți

 

Pe de altă parte, creşterea populaţiei Sucevei s-a făcut foarte lent. Aici, în apropiere, pe malurile Nistrului, se aflau graniţele Haliciului, astfel încât o populare a zonei tulbura interesele polonezilor[10]. Sosirea maramureşenilor şi crearea unui oraş au condus la o creştere sensibilă a populaţiei, care a fost afectată de „moartea neagră”[11], care vătăma mai ales stomacul. De această teribilă boală nu a scăpat nici curtea domnească[12]. Acesta a luat decizia politică de a muta sediul curţii domneşti, de la Roman, la „Siret[13] pe Suceava” (sic!), în 1358. Oricum, aceasta a fost o decizie sensibilă. Această decizie a fost o ocazie de a menţiona Suceava nu numai pentru ruptura familială ce s-a produs, ci şi pentru o datare istorică sigură a vremurilor tulburi şi sângeroase, care au marcat evenimentele tragice despre care vorbim.

 

Nepoţii supravieţuitori ai lui Bogdan[14] trebuiau să păstreze onoarea familiei şi, la sfatul celor mai în vârstă, s-au închinat regelui Poloniei Cazimir cel Mare, cerând ajutor pentru a se uni Moldova cu vecina Polonia, în acest fel sperând să ţină la distanţă ruşii roşii (rutenii – n. n.), care se apropiau de Polonia. Deşi în bătălia de la pădurea Polonina[15] (Poiana!), Cazimir a avut pierderi mari, el nu şi-a pierdut ambiţiile de a se extinde dincolo de propriile frontiere, prin anexarea unor teritorii străine.

 

Grație acestor lupte de anexare, în timpul lui Carol Robert de Anjou, Moldova[16] a devenit independentă de Ungaria și nu numai că nu a decăzut, dar, urmându-și planurile sale, a reușit să impună prințul Lituaniei, Georg Koriatowicz, nepotul viteaz al lui Gedimin, pe tronul domnesc al Moldovei, care, după doar câțiva ani, a renunțat la planurile sale reformatoare pentru Suceava, fiind asasinat mișelește[17]. Nicăieri nu se găsește o mărturie clară și neatinsă de părtinire, cu privire la circumstanțele mutării reședinței sale, de către prințul Georg Koriatowicz, la Suceava și despre începuturile domniei sale aici, în cetate, dar lucrurile rămân probabile. Subliniem în mod deosebit că în această perioadă orașul a început să înflorească. Această dezvoltare rapidă și creștere înfloritoare se datorează armenilor.

 

Suceava, Biserica Sfântul Gheorghe

 

Până acum, Suceava avusese, alături de populația băștinașă de moldoveni și ruteni, și câțiva nemți, cu care au trăit în pace și care, prin inteligența, hărnicia și spiritul lor întreprinzător, au știut să valorifice materialele locale și, așa cum arătau cronicarii moldoveni, pot fi considerați, pe bună dreptate, fondatori ai orașului, la fel ca în țările vecine, Polonia și Moldova. O astfel de relație s-a mai realizat și cu armenii, popor din grupul araiților. Prin răbdarea și perseverența lor, în realizarea obiectivelor, fără a știrbi cu nimic din caracterul lor național, conformându-se ușor obiceiurilor popoarelor trăitoare cu ei, au reușit să supraviețuiască. Ei l-au ajutat pe Izasław, prințul Kievului, împotriva poloviților și, după căderea în ruină a cetății Ani[18], în 1062, au venit spre Kamienec Podolski. De aici, ei se răspândesc în continuu, astfel că, în anul 1307, în Liovul rușilor roșii erau atât de mulți, încât Cazimir cel Mare l-a primit pe Episopul Gregor, pe motive de umanitate și utilitate[19], cu tot poporul său. Aici a dat armenilor dreptul de comerț între Polonia și acutuala Bucovina, așa-numitul comerț oriental. Datorită cunoștințelor lor multiple asupra limbilor orientale, ei au fost adesea însărcinați cu misiuni oficiale, ocupând posturi de bază pe lângă casele regale[20] sau ca tălmaci autorizați[21] și reprezentanți pe piețele din Germania, Italia și până în Franța, cu produse renumite din fabricile lor de talacuri, de safian sau corduan[22], precum și cu alte produse de lux[23]. Mai ales prin comerțul făcut dinspre Polonia, vânzând de la fiecare găină câte un ou de aur, ei și-au impus propriile lor influențe în Moldova și mulți dintre ei s-au mutat, de la Lemberg, la Suceava.

 

Încă din vremea lui Ludovic de Anjou, în 1379, orașul Liov (Lemberg) primise o licență[24], prin care i se recunoștea dreptul de a genera prosperitate (prin o activitate economică și comercială proprie), ceea ce a condus la un standard de viață ridicat pentru locuitorii săi. Cei mai mulți își duceau traiul din relațiile comerciale cu Moldova. Armenii au ajuns astfel, colonizând orașele Moldovei și în special Suceava, să profite la maximum de intermedierea comerțului dintre Polonia și Orient, iar Petru (Mușat – n. n.), domnul Moldovei, a profitat din plin de acest fel de schimburi. El i-a protejat pe noii veniți, care s-au aflat și sub protecția episcopului armean de la Liov[25], oferindu-le posibilitatea de a-și stabili reședința aici, în 1387.

 

Ca toate orașele din Orientul Apropiat, această nouă reședință domnească, Suceava, nu are nici pe departe aspectul unui oraș european, cu străzi drepte și piețe, înconjurat de ziduri cu turnuri și cu porți. Din contra, el arăta ca o grămadă de case, răsfirate fără nici o regulă, cu grădini în jurul caselor, a cărui impresie generală nu plăcea deloc și nu evoca imaginea unui oraș. Un cronicar german, care a vizitat Suceava la 1563, scria: „Capitala țării nu e un oraș, căci așa-ceva nu există aici”[26]. Prezumția că Voievodul Petru a ales Suceava ca reședință are circumstanțe întemeiate prin faptul că, la data de 26 septembrie 1387, când i-a jurat credință regelui polonez la Liov (Lemberg)…

*

[1] Cronicarii unguri şi mai ales Turoczy, pe care l-a citat şi Schölzer (l. c. p. 169) şi îi reproşează că le atribuie maghiarilor tot ce este mai glorios, inventând şi exagerând faptele. Iată, de exemplu, această evadare în masă, care s-ar fi făcut în mare secret, pare a fi puţin credibilă.

[2] Ck. Rössler: Dacien und Romänien (Dacia şi România), un studiu istoric publicat în „Rapoartele istorice şi folosofice ale Academiei imperiale de Ştiinţă” din Viena, III, Vol. II, I. pp. 9-92

[3] Gebhardi: Geschichte der Moldau (Istoria Moldovei), în Ausgabo von Gutry und Gray, p. 89

[4] Acest epitet (öede-desert) vine din primele însemnări despre Cumania. Mai apare şi un „Woiwoda olahorum” (Voievod al valahilor), care ar reprezenta un voievod sau un stăpân al locului (Herzog), care, după Operius Panis, care în lucrarea sa arată că, din 1197, până în 1219, a găsit mai multe menţiuni la Muratori (Ital. VI, 390), Annal Genuens (Analele genoveze) despre valahi, care ar avea câteva „cnezate”, menţionate de asemenea şi în scrisorile ioaniţilor din 1247. Aceste informaţii vin numai din Transilvania şi de pe drumurile care duc spre Valahia, însă despre aproape „deşarta” Moldovă, documentele vechi nu fac nici o referire, în afară de descrierea zonelor de graniţă. Aici trebuie să facem o menţiune importantă pentru istoria nu numai a Moldovei. Wickenhauser, în studiul său critic „Bochotin” I. 14, scrie că drumul trecea din Maramureş spre Vama şi Baia, deci pe aproape de Suceava, unde erau sediile unor cneji, cnezate care nu puteau fi numite regate, căci erau prea mici, dar erau conduse de nişte trimişi ai regelui sau prinţi. Cf. Kurz: Magazin, Braşov 1846. II. p. 286.

[5] Miron Costin, în Kogălniceanu, Cronicile Române, Bucureşti 1874, 8. III, p. 516

[6] NOTĂ I. D.: Iaţco din Voitin, pe care l-a întâlnit Dragoş, este tatăl lui Iaţco din Iţcani, atestat în 1395, când dăruia Patriarhului ecumenic Antonie „micile mănăstiri care-i aparţin în Mavrovlachia, cea a Maicii Domnului (Panaghia din Iţcani) şi cea a Sfântului Dumitru” din Suceava. Acest Iaţco din Iţcani sau „Iaskos din mavrovlachia”, negustor de postavuri, a fost, conform unui uric din 18 august 1427 (AŞPS a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti 1975, pp. 65, 66), fratele lui Herman din Voitin, cei doi fraţi moştenind, de la tatăl lor, Iaţco, o mănăstire în Voitinel – cf. uricului din 16 martie 1490. Bătrânul din 1335, care îl întâmpina pe Dragoş, în 1335, nu putea fi negustor de postav, în Iţcani, în anii 1390-1402, când Alexandru cel Bun miluia pe „Herman, şi pe fratele său, Iaţco… cu ocinele lor şi le-am sat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu”.

[7] Manuscris de la Mănăstirea Cozia I. 289, cu trimitere la istoria lui Fotino, fără nici o bază corectă (N. n.: Fotino, unul dintre primii istorici români, folosise, ca mărturie, o copie parţială a letopiseţului lui Costin)

[8] Gebhardi, l. c. 89, în note

[9] Benkö: Milcovia, Wien 1781. 8. II. 40, spunând aceleaşi lucruri ca şi ceilalţi

[10] Waga: Istoria Domnilor şi Regilor Poloniei (în poloneză), Posnan 1864. 8. p. 130

[11] Schematismus der Basilianer, Lemberg 1867, 8. p. 74

[12] Cf. Kromer, ed. Sanok p. 631, Bielski, ed. Ibid. p. 405 şi alţii

[13] Wiśniewski, l. c. p. 250; Wickenhauser: Bochotin, I. 15

[14] Bielski, în a sa Istoria Poloniei, Lemberg 1862. I. 254, îl face pe Szujski fiu al lui Bogdan, din motive care nu au cum să fie adevărate

[15] Autori recenţi de istorie a Poloniei caută să nege această înfrângere. Astfel, Zubrzycki, în lucrarea sa publicată la Liov, în 1844 (în poloneză), Cronica oraşului Lemberg-Liov, la p. 34, încearcă să întoarcă lucrurile pe dos, în legătură cu bătălia din 1497, din pădurea Bucovina, în care a fost nimicit, de către Ştefan cel Mare, regele Albrecht. Astfel, el întoarce lucrurile şi spune, despre un eveniment istoric întâmplat cu adevărat, că „acest lucru poate s-o fi întâmplat o singură dată”. Din contră, Kromer scrie următoarele (p. 631, ed. Sanok) despre amarele pierderi, pe care le-au suferit polonezii în această bătălie. S-au pierdut steagurile de luptă ale Cracoviei, Sandomirului şi Liovului şi cele 9 steme ale Domnilor Leliwa, Lis, Topor, Habdank, Srzeniawa, Półkozie, Strzemie, Rawa şi Swiebód, iar aceasta se potriveşte cu ce spune Chodyniecki, în a sa Cronică a oraşului Lemberg-Liov (în poloneză) 1829. 8. p. 41: „Deoarece învingătorii băuţi nu i-au mai urmărit, Cazimir s-a grăbit spre Lemberg, unde puţinii supravieţuitori au fost primiţi, iar pentru cei morţi s-a făcut îngropăciune”.

[16] Joannes Archidiaconus de Kűkűllö bei Schwandtner: Scriptores rerum Hungarieurum, I. 193. Așa cum se va vedea mai departe, această independență de Ungaria nu va dura mult și moldovenii vor cădea sub stăpânirea Poloniei și, mai târziu, a Turciei.

[17] Engel: Geschichte der Moldau, III. P. 100

[18] Ruinele cetății le descrie Sir Robert Ker-Porter, în cartea sa Reise nach Armenien (Călătorie în Armenia), 1818. 8.

[19] Faptul s-a întâmplat la Lemberg, în data de 13 aprilie 1307, și a fost tipărit ca o bulă regală (ordin regal), de către regele Wladislaus IV. La Naruszewicz: Geschichte des poln. Volkes (Istoria poporului polonez – în poloneză), Waeschau 1803, p. 186, și la Sadok Baracz: Biographien berűhmter Armenier in Polen (Biografia celor mai importanți armeni – în poloneză), Lemberg 1856. 8. p. 133 și următoarele.

[20] Arhiva bisericească (pate) din Arhiva de Stat din Lemberg. Consultată la oficiu, fascicula 22-23. Nr. 298 și 799.

[21] Ibidem. Tom I. Fragmentar consultat la oficiu, documente din 1382 și 1383. La 1383, era menționat Noradin Kutlubej, iar la 1384, la fel, Athabei, ca tălmaci oficiali.

[22] Sadok Baracz: Umrisse der Ghesch. d’Armenier (Sinteză de istorie a armenilor – în poloneză), Tarnopol 1869. 8.

[23] Kochowski: Climact. Lib. VI. P. 371: „Invitamenta luxus Armeni dabant/// oinnigenasque liquorum ac victualium cupedias subministrando”.

[24] Originalul este dat de Diosgewr, la 4 Mai 1379, în Arhivele Statului din Lemberg. Câteva documente în fascicule. A se vedea și la Zubrzycki, l. c. p. 49

[25] Privilegiul era – Sadok Baracz. I. l. c. p. 107 – până la 1830, când Lembergul a fost Curtea Supremă a țării, după mărturia avocatului Dr. Dzierzkowski.

[26] Miles: Der siebenbűrgische Wűrgengel (Cronica transilvană), Hermannstadt 1670. 4. p. P4


Comments are closed