Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (III) | Dragusanul.ro

Wilhelm Schmidt: Suceava în mărturii istorice (III)

Invazia tătarilor din 1241

 

Au căzut pradă pecenegilor precum vacile, hamsterii şi nevăstuicile şi popoarele care trăiau primitiv şi prădau ale cumanilor şi polovţerilor[1], care au rămas cunoscute în istorie la începutul secolului al 12-lea după Hristos, când, împreună cu invadatorii din ordinul lui Gingis Han, au îmblăcit popoarele peste care au trecut. După plecarea mongolilor, restul nomazilor rămaşi au format Cumania sau ceea ce, mai târziu, s-au numit Moldova şi Valahia, şi o parte din Transilvania[2].

 

Privind la aceste fapte, este vizibil să gândim la rădăcinile moldoveneşti sau ungureşti ale numelui Suceava, având în vedere că el are o vârstă respectabilă. Putem spune, mai direct, că adevăraţii fondatori ai Sucevei ar fi goţii[3].

 

Pe de altă parte, trebuie să observăm că există numeroase propuneri de explicare a cuvântului Suceava, astfel încât ştampila istoriei va acoperi orice propunere ipotetică sau conjuncturală, fără a ne oferi vreo siguranţă pentru aceasta. Să aruncăm doar o privire asupra ipotezei că Suceava ar fi putut fi fondată de goţi şi vom constata că, până acum, ea nu a mai fost formulată, ca şi cum nu ar putea fi plauzibilă. Ar fi deci imposibil de acceptat că, în cazul întemeierii de către goţi a oraşului, derivarea numelui de la „Sock” sau „Szöts” este plauzibilă. O astfel de supoziţie face apel la fantasme nedemne de un om de ştiinţă, deoarece, la vremea venirii goţilor, despre limba moldovenilor şi a ungurilor, şi despre ei în general, se cunoştea prea puţin sau aproape deloc.

 

Pe de altă parte, nu există nici un temei ca noii stăpâni ai ţării să nu fi dat un nume din propria lor limbă. De asemenea, trebuie să ne întrebăm de ce numele acesta, dacă era moldovenesc sau unguresc, să nu se fi păstrat până la formarea statului Moldova, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu numele romane ale viitoarelor oraşe germane, care păstrau rădăcina numelui german sau sunt traduceri ale unor cuvinte germane. Întrebarea rămâne: cum să descifrăm acest mister?, ţinând cont că Moldova a fost o ţară deschisă pentru popoarele migratoare şi nu se poate ca acestea să nu fi lăsat nici o urmă a trecerii lor. Aşa cum Mailath[4] o spune atât de plastic: Ele au trecut peste ţară, de-a lungul istoriei, ca umbra norilor peste pământ, fără a le putea păstra conturul”.

 

Mai departe, dacă avem în vedere că Wladimir Rościsławicz, prinţul Haliciului, şi atoateştiutorul lui fiu, Jarosław, supranumit şi „cel cu 8 simţuri”, în perioada 1153-1180, au stăpânit teritoriul de la Hotin, Siret, Suceava şi Roman şi au impus suveranitatea Poloniei asupra Moldovei, trebuie să deosebim cel puţin două situaţii:

 

 

 

În primul rând, deoarece nu s-a dovedit că Hotinul, Siretul, Suceava şi Romanul existau deja pe atunci. Prin numirea acestora, se dădea impresia că regiunea era structurată, în realitate oraşele acestea apar mai târziu, dar dădea celor doi prinţi ai Haliciului întâietatea de a conduce această ţară şi oprea entuziasmul cuceritor al altor pretendenţi.

 

În al doilea rând, această stăpânire era cam în acelaşi fel cu cele ale regelui maghiar Bela IV asupra Cumaniei, ţară pe care el, ca şi în Banatul Severinului şi în oraşul Scardona, îşi propusese să le pună piatra de temelie a stăpânirii sale, prin colonizare cu populaţie din Transilvania şi Ungaria. Aici, populaţia întâi a colonizat şi apoi, prin actul de donare din 2 iunie 1247, Cavalerii Ioaniţi, prin persoana Marelui Maestru Rembold, au primit în stăpânire[5].

 

Numai că planul regelui maghiar era mult prea mare şi el s-a gândit la un „dar al danailor”, mizând pe cavaleri, dar aceştia erau prea puţini şi prea dispersaţi pentru a obţine un succes de durată. În plus, conducătorul lor era un cavaler, nu un prinţ, ca în cazul ordinelor militare germane. Şi spintecătorii Sfântului Ioan au dispărut fără urmă în Cumania, iar Moldova era parte din ea. Unii spun că ar fi avut o bază în zona unde, mai târziu, e Suceava şi ar fi construit aici o cetate[6]. În cazul acesta, ar fi trebuit ca aceste fapte să se fi petrecut prin anii 1227-1247, dar, pe de altă parte, Ioaniţii pătrund în Cumania, deci şi în Moldova, abia în 1247. Astfel, povestea unei cetăţi fondate de Ioaniţi, în locul unde s-a aflat, mai târziu, Cetatea Sucevei, cade, deoarece construcţia primului castel (cetăţi) este menţionată, pentru prima dată, la anul 1247[7]. Pe de altă parte, atitudinea regelui Bela IV faţă de ordinul cavalerilor s-a schimbat radical, astfel că aceştia nu aveau nici un motiv să se grăbească cu lucrările de fortificaţii şi să risipească banii[8]. Deşi au construit o cetate, Ioaniţii au înălţat o fortificaţie temporară din pământ, asemănătoare unor barăci. Oricum, ei au mai zidit, la baza cetăţii de astăzi, o serie de construcţii provizorii, care serveau ca adăpost temporar pentru lucrători, servitori, soldaţi, comercianţi şi meseriaşi. Pentru cavaleri şi scutierii lor erau rezervate spaţiile construite sus, pe deal. Ordinea şi disciplina erau asigurate astfel încât spaţiul să fie bine utilizat şi întreţinut. În anul 1261, după 14 ani, cavalerii s-au retras, dar urmele şederii lor pe aceste locuri au rămas. Astfel, acestea trebuie să se fi adăugat la bastioanele pe care cavalerii le-au lăsat în Cumania, deci şi în Moldova, peste tot pe întinsele terenuri, ocupate anterior, dar care, datorită ordinului regal de expulzare a cavalerilor, au trebuit abandonate. Cronicarii nu au înţeles abandonarea bruscă a acestor fortificaţii, dar desigur că aceasta are legătură cu migraţia popoarelor.

 

Cine ar fi putut crede una ca asta? În special, Bela IV, pentru care experimentul de colonizare a Cumaniei, precum şi a Moldovei, eşuase deja în 1268[9].

 

Atât Cumania, cât şi Moldova ar fi fost locuri pustii (se numeau „locuri pustii” cele încă neorganizate statal – n. n.), până la anul 1268, dar această afirmaţie nu poate fi acceptată în nici un fel (Schmidt înţelegea, prin „locuri pustii”, teritorii fără populaţie – n. n.), din moment ce tradiţia menţionează că în partea Sucevei exista un castel (cetate) al Ioaniţilor şi că în jurul său s-a format, ulterior, oraşul.

 

Dragoş Vodă, de Constantin Lecca

 

Au urmat zile de teroare sălbatică, până spre sfârşitul secolului al XIV-lea, cât a durat stăpânirea tătarilor. A fost o perioadă de distrugeri, fără a se putea vorbi de fondarea unor noi aşezări sau construcţia unei reţele de drumuri în Moldova. Când Dragoş, fiul Măritului domn Bogdan, care este fericitul întemeietor al unei întregi pleiade de domnitori, a trecut graniţa, din Maramureş, peste munţii care se află între Transilvania şi Moldova[10], şi după el, în linişte vine ultima migraţiune peste munţii Carpaţi, încheind astfel[11] porunca marelui rege al Ungariei[12]

*

*

[1] Nestor II. 132. 31: „Polowej zakon dierzati otec svojch. Krow proliwati a chwaliászesja o sem, i jaduszcze mertweczinu i waju neczistotu, chomjaki i susoly”

[2] Schlözer: Culegere critică de documente asupra istoriei germanilor din Transilvania, Göttingen 1795. 8. Capitolul Cumania

[3] Wickenhauser: Moldava, Wien 1862. 8. I. p. 14

[4] Istoria imperiului austriac, I. 4.

[5] Die Urkunde de dato IV. Non. Junii bei Schlözer l. c. p. 334-340 und sons bei Féjer, Prag, Katona und Anderen häutig abgedruckt

[6] Wickenhauser I. c. p. II. cu trimitere la Nicolae Costin

[7] „Ad castra etiam edificanda in dicta terra Cumaniae… consilium et vires ipsis fratribus impen demus”

[8] Schlözer l. c. p. 384, cu o clară explicare a funcţionării ordinelor militare în Ungaria

[9] Cf. Pray: Dissert VII. 134. P. 129, spune că, anul 1268: „De contis mundi partibus homines, tam agricolas quam milites ad repopulandum terras depopulatas et habitatoribus vacuatas, edicto regio studiu mus convocare” – „Greu de trecut prin munţi, dar în văi a fost mai uşor; aici am găsit adăpost şi am fost acceptaţi de populaţie”.

[10] Cronicarii unguri şi mai ales Turoczy, pe care l-a citat şi Schölzer (l. c. p. 169) şi îi reproşează că le atribuie maghiarilor tot ce este mai glorios, inventând şi exagerând faptele. Iată, de exemplu, această evadare în masă, care s-ar fi făcut în mare secret, pare a fi puţin credibilă.

[11] Ck. Rössler: Dacien und Romänien (Dacia şi România), un studiu istoric publicat în „Rapoartele istorice şi folosofice ale Academiei imperiale de Ştiinţă” din Viena, III, Vol. II, I. pp. 9-92

[12] Gebhardi: Geschichte der Moldau (Istoria Moldovei), în Ausgabo von Gutry und Gray, p. 89

 


Comments are closed