Vreţi să ştiţi cine-i Dragobete? | Dragusanul.ro

Vreţi să ştiţi cine-i Dragobete?

Dragobete sau Drago beth El

Dragobete sau Drago beth El

*

Desenul acesta, reprodus de pe un vas, aflat, de la anul 1848, la Kunsthistoriches Museum din Viena, şi reprodus de Goblet D’Alviella, în cartea „The Migration of Symbols” ( London, 1894), vi-l înfăţişează pe Dragobete (Drago beth El – în culturile lumii, desemnând rolul fecund al Constelaţiei Dragonului, la „ieşirea şarpelui din pământ”, deci odată cu dezgheţul, sărbătoare dacică preluată de creştinism prim „lanţul lui Sfântul Gheorghe”).

*

Pe bandă, aveţi, în ambele capete, simbolul „Mamei Pământ” (Nun, la egipteni, cărei i se mai zicea Marea Nursă care-i hrăneşte pe toţi) şi simbolurile logodnei cosmice, întrerupte de simbolul „Mamei Pământ” (X), în timpul (orizontul) echinocţial (cercul), iar sus, cu semnul lunar pe piept (zvastica spre stânga), încadrat de cele două simboluri echinocţiale (cerc şi cerc), se află însuşi Dragobete, cu cele patru anotimpuri înhămate la caru-i ceresc al Timpului.

*

În vremurile vechi, existau, la populaţiile pelasge, două mari repere echinocţiale: „Intrarea Şarpelui (îngheţului) în Pământ – devenită, în creştinism, „Lanţul Sfântului Dumitru”, şi „Ieşirea Şarpelui (îngheţului) din Pământ” – devenită, în creştinism, „Lanţul Sfântului Gheorghe” (cel care ucide „balaurul”, adică frigul simbolizat de Constelaţia Dragonului).

*

Echinocţiile (cel din toamnă, închinat Lunii, Albei, Crăesei Zăpezii, Eftepir – la daci, şi cel din primăvară, închinat Soarelui „beat de dragoste”), în care „Soarele şi Luna (sau cercul), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm” (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29), reprezentau modele religioase universale, ba chiar şi „Bisericile sunt construite având ca repere cele două echinocţii… Unele biserici sunt orientate spre punctul în care răsare soarele, în ziua sfântului căruia i-au fost închinate” (Murray, p. 32).

*

În folclorul românesc, datorită „dacismelor” forţate până la penibil, introduse de Gheorghe Asachi, totul se denaturează, prin creaţii culte, născocite de autori la fel de cunoscuţi, dar irosiţi prin vremuri de memoria uitătoare a românilor şi, deveniţi, astfel, „folclor”.

*

Aşa-zisul folclor, în care Dochia (Luna, deja „îmbătrânită” drept Iarnă) şi Dragomir (Soarele, dar ca „fiu” al Iernii), se substituie mitului ancestral, înseamnă, de fapt, creaţii culte, preluate aiurea de popor şi menţinute şi mai buimac, şi cu mai puţină iniţiere. Iată cum, pe fondul născocirilor lui Asachi, fabulează şi Sadoveanu:

*

„Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpastiilor. Pe negre vijelii, când scăpărau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit, odată, o copiliţă, pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni, învăluită în cojoacele ei, să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi, acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor”.

*

Mai există o legendă, care aminteşte de Nedei, o legendă deja contaminată de tradiţiile păgân-creştine ale creştinismului instituţionalizat:

*

„Povestesc unii despre Baba Dochia că era aşa de rea încât şi copiii ei, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător, dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii ei în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră-sa să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar, după trei zile de trudă, lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi, pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna.

*

Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar, în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi, spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: „Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii, înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile”. Şi, răpezită cum era, baba îl luă pe Dragomir şi plecă, îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă.

*

Afară se încălzise binişor şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât, până în vârful muntelui, nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni, însă, cel de sus o viforniţă cu zloată de au îngheţat şi baba, şi oile, cu Dragomir alături”.

*

În alte variante, precum în cele bucovinene, tradiţiile se împletesc, păstoriţa, fiică de împărat fugită din faţa năvălitorilor, lepădând cojoacele şi, din pricina frigului, transformându-se în stâncă.

*

În realitate, de „Drago beth El”, omul metafizic (omul universal, cum îl numesc alţii) celebra „lumina şi căldura, care sunt considerate a fi cele mai mari binecuvântări” (Murray, p. 33), şi pentru că omul universal conştientiza „faptul că de la soare au venit lumina, căldura şi fertilitatea şi că, în fiecare zi, sufletul omului primeşte o nouă naştere” (Murray, p. 32), au transformat atributele Soarelui într-o puzderie de zei, unul dintre aceste atribute fiind dragostea, pe care, mai dihai decât toţi, o sărbătoresc, de Dragobete, românii de pretutindeni.


Comments are closed