vremea cu oameni | Dragusanul.ro

vremea cu oameni

*

Am avut noroc. Am călătorit numai prin vremea cu oameni. Pornisem dintr-un sat, Mereni, biet ţărănuş fascinat de nemărginire, iar pe cale numai oameni am întâlnit. Îi port pe toţi, în lăuntrul fiinţei mele, ca pe candeli, păzind cu grijă mugurii de lumină, să nu mi-i şteargă uitarea. Toţi au rămas vii şi veşnici, chiar dacă unora li s-a întâmplat să plece – caii albi se înghesuie înspumaţi pe la uşi – şi nu i-am mai întâlnit prin vremea oraşului. În făptura mea, vremea nu mai există. Am izbutit să o adun şi să o arunc pe fereastră. Apoi am tras oblonul şi l-am bătut în cuie.

*

Nu ştiu ce urmează să scriu. Oricum, nu memorii. Poate nişte mărturisiri, poate nişte încredinţări, poate nişte întoarceri. Poate nişte trufiri – în fond, de la Radu Beligan şi Nichita Stănescu, în jos, spre pământ, am cunoscut mai totul. Poate că doar îmi şterg lacrimile, cu mâneca hainei, ca în copilărie.

*

În copilărie, am cunoscut un erou adevărat, care, la Mărăşeşti, s-a numărat printre soldaţii români care, ieşind din apă, în izmene, i-au înfrânt pe austriecii care-i atacaseră pe neaşteptate. Am şi o poză veche cu Leonache Bîrzu, poză făcută după ce Regele îl înzestrase cu pământ şi-l trimisese la o şcoală de ceferişti, în semn de cinstire a eroismului său.

*

Leon Bârzu, Eroul de la Mărăşeşti

Leon Bârzu, Eroul de la Mărăşeşti

*

Îi ziceam „naş’ Leonache”, pentru că bătrânul care mi-a fascinat copilăria o botezase pe mama. A trăit mult, citind „Biblia”, fără ochelari, până la o sută de ani, fără vreo zece zile. Era un om atât de bun şi de onest, în creştinismul său netrucat, încât, întotdeauna, eu l-am văzut numai tânăr, suprapus peste legendele primului război mondial.

*

Naş Leonache

Naş Leonache

*

 

*

Când am deschis ochii asupra lumii

Când am deschis ochii asupra lumii

*

Când am deschis ochii asupra lumii, am aflat că, în aceeaşi zi cu mine, se născuse şi un căţel, căruia tata i-a zis Hurmuz, dar pentru că eu nu i-am putut zice decât Muzu, Muzu s-a numit pentru totdeauna. Era un câine viteaz, care-i salvase viaţa şi tatii, şi fratelui lui, Gheorghe, în câteva rânduri. Prindea orice vietate din fugă, dar avea prostul obcei de a depune tot ce vâna, în timpul nopţii, inclusiv iepurii sălbateci, pe trotuarul din piatră din faţa bucătăriei. Mult îl mai certam eu, pe chestia asta, iar Muzu se ghemuia la picioarele mele, de parcă şi-ar fi cerut iertare, dar de năravuri, ca şi mine, nu se lăsa şi pace.

*

Cu tata şi cu Muzu

Cu tata şi cu Muzu

*

Tata avea, şi el, nişte obiceiuri ciudate, pe care nu mi le explica, deşi stăruiam adesea. Ştiam doar că noi nu purtăm suman, ci doar manta sau cojoc, că nu purtăm iţari, ci numai pantaloni cumpăraţi, că ciubotele sunt cartea de identitate a bărbatului adevărat, adică omul care ştie să-şi facă singur tot ce-i trebuie, începând de la ciubăr şi terminând cu casa. Peste mult, mult timp, aveam să aflu că obiceiurile ciudate ţineau, de fapt, de statutul răzeşesc al străbunilor tatii, toţi călăreţi de Coţmani, din Cuciururi şi din cele două Revacăuţuri.

Tata

Tata

**

Deşi era tare mândru de numele nostru, pe care-l rostea apăsat, de parcă trebuia să-ţi amintească de ceva, „Gâ-zăă!”, tata, ca şi fraţii lui, Ion, Petru şi Gheorghe, era cunoscut în sat şi în satele megieşe drept Ilie Adeli (se pronunţa aproape într-un cuvânt: Ileadeli), pentru că bunica, „mămuţica”, după cum îi ziceam noi, nepoţii, rămăsese văduvă de tânără, din 1933, când bunicul, Mihai Gâză, pentru că se numărase printre liderii mişcărilor sociale de atunci, a fost ucis de jandarmi, printr-o tortură cumplită, numită „între scânduri”, pentru că legau victima între două scânduri, în care loveau, ritmic, cu maiul.

*

Mămuţica îi ştia pe cei mai mulţi dintre străbunii bărbatului ei, începând cu Ion, tatăl lui Mihai, continuând cu Nicolae şi ajungând chiar şi la acel Ion Gâză, din Revcăuţi (lângă Noua Suliţă), pe care aveam să-l găsesc în recensământul lui Rumeanţev din 1772, deşi eu îi căutam pe străbunii de atunci ai lui Eminescu, nu pe ai mei. Probabil că de la mămuţica moştenesc aleanul memoriei, soldat cu dese năvăliri în vremuri uitate, în care chiar trăiesc pe deplin.

*

Odată, când aveam doar vreo trei anişori, am mers, cu tata, la magazinul sătesc, de pe dealul Dobroaia, şi am rămas să-l aştept afară. Apoi am văzut un om, îmbrăcat într-o haină de piele, vopsită în negru, dar spuzită cu crăpături albe, care s-a apropiat de casa din dreapta magazinului sătesc şi a început să-l strige, cu voce groasă, aproape grohăită, pe Iuda.

*

Din casă, a ţâşnit o bătrână subţiratecă, implorând („Băieţii mei, băieţii mei!”), iar în urma ei s-a ivit un alt bărbat tânăr, care părea o copie a celui din drum, dar mai tânără şi cu o haină de piele mai nouă. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar am văzut o flacără, ţâşnind dinspre bărbatul din drum, care s-a şi prăbuşit, pe fondul unor tunete nevăzute, în troscotul de la marginea drumului, prin care eu păşeam desculţ, imaginându-mi o pădure fermecată, care-mi sărută gleznele. Am văzut, printre copacii pădurii mele imaginare, cum se strecoară un râu roşu, vâscos, dar cald şi cumva mângâietor, când mi-a atins tălpile, înconjurându-le.

*

În ogradă, şi ea plină de troscot, se prăbuşise celălalt bărbat tânăr, iar bătrâna femeie, înnebunită de zânele cele rele, alerga de la un căzut la celălalt, frângându-şi mâinile şi gemând nepământeşte. Mai departe, nu am mai văzut nimic, pentru că tata m-a înşfăcat ca pe o pasăre şi nu s-a oprit decât la bulboana cea mare din pârâul Merenilor, unde mi-a spălat îndelung picioarele de căldura vâscoasă a râului roşu. Iar când am întrebat ce s-a întâmplat, tata a scrâşnit spe mine:

– Nimic, politică! Să taci şi să nu întrebi niciodată! Ai înţeles?

*

Nu înţelesesem, dar am tot întrebat, rar, dar cu regularitate, prin sat, şi-abia un alt Bârzu, Mihai, geniu bun al copilăriei mele, avea să-mi spună că asistasem la răfuiala dintre cei doi fraţi Miherea, unul – legionar, celălalt – comunist, care s-au împuşcat, în faţa mamei lor, pe tăpşanul dintre drum şi casa lor părintească.

*

Pe Muzu, când a murit, l-am îngropat într-un loc curat şi am sădit, deasupra, un nuc. A crescut frumos nucul acela, dar nu mai ştiu dacă, în ultimii ani, nu a fost cumva tăiat. Pentru că, după ce am rămas singur, am plecat din Mereni şi nu am mai trecut pe acolo vreodată. Şi nici nu am să mai trec.


Comments are closed