vremea cu oameni: Val Lefescu | Dragusanul.ro

vremea cu oameni: Val Lefescu

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

*

În vara anului 1978, am fugit de acasă. M-am angajat la „Vulcan”, în Bucureşti, şi am încercat să îmi ordonez cărările. În scurt timp, „Flacăra” lui Adrian Păunescu îmi ceda pagina interioară de poezie, ultima pagină fiind ocupată de fantasticul „Iubiţi-vă pe tunuri!”, de Adrian Păunescu.

*

A fost o poveste ciudată, datorată, în totalitate, lui George Arion, care, aflând că m-am stabilit la Bucureşti, m-a chemat la redacţie, a pus să fiu îmbrăcat cu cămaşa şi cravata artistului fotograf Mihailopol (venisem într-un tricou) şi cu sacoul veşnic elegantului Tudor Octavian, apoi, după o scurtă pălăvrăgeală, a plecat la treburi. Habar nu aveam că pagina cu cele zece poeme fusese, deja, tehnoredactată şi că, după introducerea fotografiei şi a unei scurte prezentări, pagina intra sub tipar chiar atunci.

 

O fotografie de Vasile Blendea

O fotografie de Vasile Blendea

*

La „Flacăra” mai publicasem, semnând cu numele cu notorietate în sat al tatii, Ilie Adeli, primele cinci poeme, care, ca un tot unitar, chiar probau o anumită forţă de expresie a poeziei mele de atunci, care, ca întotdeauna şi în baza crezului meu artistic, trebuiau să cânte şi să vizualizeze mai ceva decât în povestirea „La Dunăre” a lui Maxim Gorki (cea despre Luiku Zubar, după care s-a făcut filmul „Şatra”).

*

Cele zece poeme din „Flacăra” („Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul”, „Cântec pentru Pablo Neruda” etc.) mi l-au scos în cale pe actorul Val Lefescu, „Lefi” cum îi spuneau mai toţi bucureştenii, pentru că mai toţi bucureştenii îl cunoşteau pe actorul de la „Ion Creangă”, idolul generaţiilor de copiii, vreme de vreo jumătate de veac. Jucase şi prin filme Val Lefescu, dar rolurile acestea secundare (cow-boy-ul din „Aventurile lui Tom Sawyer”, de pildă) nu prea contau,pentru că, mai presus de toate, Val Lefescu era ultimul mare boem al Bucureştilor, cunoscut şi iubit de toată elita culturală a Capitalei, şi de actori, şi de scriitori, şi de artişti plastici.

*

Val Lefescu locuia, în vecinătatea Academiei de Ştiinţe Economice, pe strada Maior Ene Giurescu, în fosta casă a lui Corneliu Zelea Codreanu, o vilă sobră, înconjurată de ziduri masive, din piatră, ploaia scoţând la iveală, prin tencuială, lozinca „Trăiască Garda de Fier!”. La parter, locuia o nepoată a lui Codreanu, Lefi ocupând o garsonieră de la etaj, în care nu rămânea peste noapte (avea o prietenă, pe Calea Victoriei, bibliotecară, cu care îşi împărtăşea destinul).

*

În casa aceasta, fiecare nou venit căpăta dreptul de a se aşeza, întotdeauna, pe un singur scaun (eu, de pildă, fusesem repartizat în „fotoliul lui Andriţoiu”, iar când ne-am nimerit doar noi doi, ne-am înghesuit în acel fotoliu), iar singura băutură acceptată era vodca cu grapefruit – pentru că i se înşurubase lui Lefi ideea că numai o astfel de vodcă bea şi Corneliu Zelea Codreanu. De regulă, în fiecare joi, spre seară, se adunau, acolo, Iurie Darie, Silviu Stănculescu, Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Alexandru Andriţoiu, Tudor Popescu, Arcadie Donos, Victor Bibicioiu, Vasile Blendea, Ştefan Iordache, Romulus Vulpescu, Dinu Ianculescu şi alţi scriitori, actori şi regizori, ba chiar şi nepotul eroului Ene Giurescu, istoricul Dinu C. Giurescu, cu casă, în megieşie.

*

Val Lefescu nu era nici măcar simpatizant al legionarilor, dar ivirea lozincii cu Garda de Fier, pe vreme ploioasă, în zidul masiv al proprietăţii, îi provoca teribilismul, speriindu-l, mai ales, pe dramaturgul Tudor Popescu, căruia tocmai urma să i se joace, în regia lui Silviu Stănculescu, „Concurs de frumuseţe”, la Teatrul de Comedie, deci o satiră tăioasă la adresa vremurilor ceauşiste. Pe mine m-a amuzat, la premieră, când premierul de atunci, Constantin Dăscălescu, vecinul meu de fotoliu, s-a aplecat spre urechea mea şi a zis: „E clar, ăştia îl iau în băşcălie pe şeful!”. Nu sesizase bietul premier că satira viza fiecare treaptă a „piramidei cu pigmei” (sintagmă încetăţenită de bucovineanul Constantin Morariu), inclusiv cea pe care el însuşi fusese cocoţat.

*

Cenaclul "Vulcan", cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

Cenaclul „Vulcan”, cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

*

Între timp, ajutat de juristul intreprinderii, Nicolae Liviu Stanciu (al treilea, în rândul de sus), izbutisem să pun pe picioare un cenaclu literar dinamic şi eficient, o adevărată familie pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Val Lefescu. Cei mai mulţi membri ai cenacului, erau, ca şi mine, „nefamilişti”, fugiţi de acasă, iar apariţia ritmică a tinerilor noştriu poeţi în emisiunile televiziunii române i-a determinat pe părinţii noştri să-şi cumpere, de urgenţă, televizoare noi.

*

A fost, pentru mine, o epocă şi anecdotică, dar şi a iniţierilor profunde, pe care nu o voi uita niciodată. Am să o relatez, încetul cu încetul, folosind şi fotografii care nu-mi aparţin, pentru că rar acceptam şi accept să fiu fotografiat. În fond, trebuie să vă povestesc despre Radu Beligan, Nichita Stănescu, Tudor George, Fănuş Neagu, Arcadie Donos, Alexandru Clenciu, Dragoş Vicol, Eugen Jebeleanu, George Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Platon Pardău, D. R. Popescu, Cezar Baltag, Petre Got etc., aşa cum şi erau şi cum se înfăţişau tânărului lipsit de importanţă, dar atent la toţi şi la toate, care eram atunci.

*

Pe verso-ul fotografiei cu Cenaclul „Vulcan”, care a căzut dintr-un raft cu vechituri, provocându-mă la aceste mărturii răzleţe, am văzut şi „ştampila” regretatului artist Vasile Blendea (câte nu am a vă povesti şi despre el), dar şi un text, pe care l-am scris, cândva, uitând de el definitiv:

*

Poemul de pe poza

Un poem sălbatec tropotea prin frunze

schingiuit de greieri toropiţi de vânt,

pe cămaşa zilei izvorau luceferi,

desfăceau luceferi, mă chemau să cânt;

nu mai cunoscusem caii de pe-afară,

glezna lor subţire, liniştea lor gravă,

ci iubeam, iubire, şi muream, o oră

îmi turna în suflet dragostea otravă.

*

Un poem cu fluturi dărâmaţi din burguri

peste patul nostru ca o navă beată

presura şi tainic, calm prin încăpere

singura mea oră grea şi-adevărată

ghintuiam pe suflet, ţintuiam pe suflet

clipele acelea ce le simt că sunt

o poveste aspră, unica-mi poveste

şi mă fac poveste limpede şi cânt.

*

Chiar aşa: şi mă fac poveste limpede şi cânt.


Comments are closed