Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Reproducem din carte a preotului luminat Constanti Morariu, din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul cu ele.

Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici.

Întâmplarea cu Petru Hopincă, numit şi Tiţă. Acest Petru, pădurar din Câmpulung, dormind în pădure, s-a trezit mut şi cu fălcile gurii încleştate, aşa încât defel nu le putea desface. Făcându-i-se sfânta ungere, la Sfântul loan, părintele Sidorovici mi-a istorisit că l-a prins de mână şi i-a zis, cu glas tare, să rostească cuvintele „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul”, şi atunci lui Petru i s-a dezlegat limba şi a rostit acele cuvinte. Tot părintele Sidorovici mi-a spus că, despre întâmplarea aceasta, îmi poate da desluşiri şi părintele Dr. Orest Tarangul, fost preot de ajutor în Câmpulung şi, acum, în Suceava. Am adresat, deci, în 2 aprilie nou 1906, părintelui Tarangul o epistolă, la care am primit răspunsul ce urmează:

„Suceava, în 5/4 nou 1906. Era în anul 1900, într-o duminică, când, pe la amiază, fusesem chemat la un greu bolnav. Ca cooperator personal al bolnavului exarh Nicolai Prodanciuc, de la biserica cu „Naşterea Maicii Domnului” din Câmpulung, eu împlineam toate funcţiile. Am luat, deci, sfintele taine şi am grăbit la cel bolnav. Interesându-mă cine e el, mi s-a spus că e pădurarul Petru Tiţă. Sosind la casa lui, soţia, cu copilaşii, mi-a ieşit înainte, plângând, şi mi-a istorisit că lui Petru i s-a închis, de vreo două zile, gura şi, acum, nu poate nici mânca, nici vorbi. Am intrat în casă şi l-am aflat pe Petru, şezând la masă şi citind dintr-o carte de rugăciuni. Văzându-mă, el s-a sculat şi a început a plânge şi a-mi arăta că nu poate deschide gura. I-am citit şi eu unele rugăciuni, dar de împărtăşit n-a putut fi vorba.

L-am întrebat, ori de-l doare ceva şi el mi-a răspuns, în scris, că nu-l doare nimic, ci a dormit în pădure şi, trezindu-se, a simţit că nu poate deschide gura şi e mut. Dormind, a visat că un neamţ l-a bătut. M-am gândit că e, cu bună seamă, o paralizie şi i-am dat sfatul să cerce vindecarea în spital, unde, poate prin electricitate, va fi cu putinţă ca măcar gura să i se deschidă şi să poată mânca.

După vreo câteva zile, m-am interesat, iar, de Petru şi am aflat că-i în spitalul din Câmpulung şi cum că Dr. Filipovici, cu încă un medic, au sosit, într-o afacere, din Cernăuţi, la Câmpulung, şi, împreună cu Dr. Ştefanovici, îl vor cerceta şi pe Tiţă. Nu-mi mai aduc aminte de detalii, dar ştiu că, în săptămâna de înainte de „Tăierea capului Sfântului loan”, m-am întâlnit iar cu Petru şi am văzut că poate deschide gura, dar nu poate vorbi, era mut. În scris, mi-a comunicat că acei medici s-au sfătuit, în limba germană, să-i taie dinţii de dinainte, ca să-i poată da măcar lapte de mâncare, să nu moară de foame, şi, înţelegând el aceasta, a fugit din spital, la Sfântul Ioan din Suceava.

Aici, i-au citit părinţii şi i s-a deschis gura, dar încă nu poate grăi. Luni, înainte de „Tăierea capului”, are să fie iar, la vreme, acolo, şi, cu ajutorul Domnului, speră că va putea şi grăi. L-am binecuvântat şi i-am dorit să-i dea Atotputernicul şi graiul, iar el m-a poftit să mă rog pentru dânsul.

Duminică, în 3 septembrie vechi 1900, Petru Tiţă a venit, pe deplin sănătos, la biserică, în Câmpulung. Auzindu-l poporul cântând la strană bătea mătănii, iar eu, folosind prilejul, am ţinut o cuvântare, în care am sărbătorit această vindecare minunată şi am făcut doxologie, mulţumind Domnului că a învrednicit acea comună de o astfel de vindecare.

Petru Tiţă a istorisit, apoi, înainte tuturora, că, făcându-i-se sfântul maslu, la moaştele Sfântului Ioan, şi-a căpătat iarăşi graiul, când avea să rostească cuvintele: Binecuvântaţi părinţi…”.

Eu am voit să cunosc păţania lui Petru Tiţă din chiar gura păţitului şi, de aceea, m-am adresat părintelui Dr. George Luţia, parohul de comună din Câmpulung. Sfinţia Sa mi-a trimis, cu epistola din 22 mai 1906, următoarea istorisire, dictată de însuşi păţitul Petru, după datele Călindarului din 1900, ce-l avea în mână, în cancelaria parohială, scrisă de părintele Luţia şi iscălită de Tiţă, cu mâna sa proprie:

„Luni, în 7 august 1900, am mers, cu nişte domni, la constatarea pădurii de pe muntele Colbu şi am lucrat, acolo, marţi, în 8, şi miercuri, în 9 august. Joi, 10 august, domnii au făcut zi de odihnă şi pe mine m-au trimis în România, la satul Crucea, ca să le aduc câteva oca de vin. În România, am luat un cal, am încălecat şi am mers până la numitul sat şi, după ce am cumpărat vin, ceai şi zahăr, m-am întors înapoi. Apucându-mă seara la pichetul din Cojoci, am mers mai departe, până la graniţă, la un prieten al meu, am băgat calul în grajd şi am mas, peste noapte, la el.

Vineri, dimineaţă, în 11 august, mi-am luat calul, vinul şi ce mai am avut şi m-am pornit, înainte de zori, spre Colbu. O pâclă neaşteptată se puse pe apa Bistriţei şi, după ce am trecut graniţa, pe locul nostru, nu puteam merge, fiind foarte întuneric, şi am fost silit să mai aştept. Cum ţineam calul de căpăstru şi el păşea, ca o nălucă, cu o putere oarecare, mi l-a smuncit cineva din mâni. Căutându-l şi tot auzindu-l strănutând, mi se părea că-l ajung. Într-un târziu, m-am trezit într-un vârf de deal, numit Coasta Piuelor, dar calul nu l-am mai văzut. Cugetând cum am venit aicea şi la ce, şi ce caut, că nu mi-i drumul pe aicea, nu m-am putut deştepta. Ce am mai făcut, după aceea, nu ştiu. În aceeaşi zi de vineri, pe la patru ceasuri, după-amiază, m-au aflat nişte plutaşi, într-o groapă, sub o stâncă, treaz ori dormind, nu ştiu. Ei m-au întrebat cum am venit eu acolo şi nu le-am putut răspunde. M-au îmbiat cu mâncare şi n-am putut deschide gura.

Coborând, de la Colbu, alţi pădurari de-ai noştri, m-am dus cu ei, până la bourie („stâna” de vite – n. n.), pe muntele Creţele, unde am ajuns seara şi m-am întâlnit cu domnii mei, fără să le aduc ceva din cele cumpărate. Sâmbătă, în 12 august, m-au trimis domnii, cu un pădurar şi cu un lucrător de zi, acasă, unde abia am ajuns, duminică, dimineaţă, în 13 august, la 8 ore. În aceeaşi zi, la 2 ore după-amiază, a venit părintele Orest Tarangul şi mi-a citit rugăciuni. Luni, în 14 august, m-am dus la Dl. Dr. Ştefanovici, da m-a vizitat, dar nu mi-a dat nici un semn de viaţă, n-avea el adecă nădejde că voi scăpa.

După ce am ieşit de la Dl. Dr. Ştefanovici, m-au întâmpinat doi deputaţi comunali şi m-au dus la doctorul sătesc Mehlmann. Acesta, încă cu alţi doi doctori, m-au vizitat şi mi-au băgat o maşină în gură, pe unde îmi lipsesc două măsele, şi atât au învârtit, până ce s-a rupt dreva, dar nu mi-au putut deschide gura. Zicând ei să merg la spital, i-am înţeles, din vorbă, că mă vor hrăni prin nas sau mi-or tăia dinţi, ca să mă hrănească. Înţelegând această tristă veste şi fiind nesigur de viaţă, am alergat la doctorul cel ceresc, sfătuindu-mă la aceasta şi răposatul primar comunal Andrii Flocea.

Marţi, în 15 august, în ziua de Sfânta Maria Mare, am ajuns la mănăstirea Sfântului Ioan cel Nou din Suceava. M-am dus aproape de sfânta raclă şi soţia mea a voit să plătească, ca să-mi citească. Ieromonahul Traian leşan m-a cunoscut, că eram, odată, amândoi elevi la şcoala poporală din Câmpulung. El m-a întrebat ce-mi lipseşte şi nu i-am putut răspunde, şi lacrămile mi-au acoperit fata. Atunci m-a îmbărbătat cu cuvinte îmbucurătoare, să pun nădejdea în Domnul şi în Sfântul Ioan cel Nou, de la care nimeni nu iese nemângâiat, şi a început a-mi citi molitvele Sfântului Marelui Vasile. Aşa mi-a citit, până opustul liturghiei de trei ori. După aceea, mi s-a făcut sfânta ungere şi ieromonahul Ieşan a luat agheasmă şi un burete curat, a spălat dinţi Sfântului mucenic Ioan şi mi-a dat să beau, cum puteam.

Şapte zile, am găzduit degeaba la numitul ieromonah. În fiecare zi, mi se citeau rugăciunile Sfântului Marelui Vasile şi mi se făcea sfânta ungere. Miercuri, în 16 august, a doua zi după Adormirea Maicii Domnului, citindu-mi-se, după obicei, rugăciunile şi făcându-mi-se sfânta ungere, am ieşit afară şi, cum mergeam spre chilie, mi-am simţit gura slobodă. Iute, m-am întors îndărăt, în biserică, şi le-am arătat părinţilor că pot deschide gura, dar încă nu puteam vorbi. Mi-au zis, atunci, să dau laudă lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Ioan, mulţămind şi ei lui Dumnezeu, împreună cu mine.

De la mănăstire, am plecat, în 21 august, acasă şi, în 26 august, am pornit iarăşi la Sfântul Ioan, ajungând acolo duminică, în 27. Părintele Ieşan nu era acasă, dar am aflat scut la părintele Ilarion Serota. M-am dus la biserică şi mi s-au citit, ca şi altă dată, rugăciunile Sfântului Marelui Vasile, în trei răstimpuri. După sfânta liturghie, mi s-a făcut sfânta ungere. La sfârşit, când a început părintele Pancratie Sidorovici: „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul!”, am deschis gura şi am zis, după el. Repetând cuvintele acestea, a doua şi a treia oară, m-au înecat lacrămile şi nu puteam zice de bucurie. Săltând ca un copil mic şi dând mulţămită lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, căci am scăpat de năprasnica moarte, m-am întors în chiliile părinţilor şi ei m-au întrebat de întâmplarea mea, şi le-am povestit din început, după cum le spun şi aicea.

Mare mângâiere au avut şi părinţii amândoi, văzându-mă sănătos. Peste noapte, am mas tot la ei şi, luni, în 22 august, am cânta în biserica Sfântului Ioan, la strana stângă, şi am luat parte la prohodul întru pomenirea răposatei împărătese Elisaveta. Venind acasă, s-au strâns, marţi, în ziua Tăieri Capului Sfântului Ioan Botezătorul, mai mulţi vecini şi le-am istorisit, cu lacrămi în ochi, ce pătimisem. Duminică, în 3 septembrie, am mers la sfânta biserică Naşterea Maicii Domnului din Câmpulung şi, după sfânta liturghie, părintele Orest Tarangul a făcut rugăciuni de mulţămire, cu plecarea genunchilor, şi a spus o predică foarte frumoasă. În 14 septembrie, fiind acuma deplin sănătos, m-am dus iarăşi la Sfântul Ioan, mulţămind lui Dumnezeu pentru vindecarea mea / Petrea Hopincă numit şi Tiţă m/p” (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 28, duminică 7/20 iulie 1924).

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

George Marcu, ţăran din Bulai, un cătun ce se ţine de parohia Bosanci, în districtul Sucevii, a zăcut, un an, în pat, de umflare a ficatului şi a fost tratat de medicii din Suceava. Făcându-i-se tot mai rău, după sfatul altora avea să meargă la spitalul ţării, din Cernăuţi, dar nu mai era transportabil. Cu toate acestea, s-a hotărât să meargă. Însă, în noaptea după care avea să se pornească la Cernăuţi, a visat că a venit, la dânsul, Maica Domnului şi i-a spus să meargă ia biserică aceea, la preotul cel negricios, „că acolo ţi-i leacul!”. George a întrebat: „La care biserică?” şi Maica Domnului i-a răspuns: „Acolo ai mai fost!” (adică la Sfântul Ioan).

Trezindu-se din somn, el a istorisit visul soţiei sale, Smaranda, şi i-a spus să meargă, repede, la Suceava şi să-l cheme pe părintele Sidorovici, ca să-i citească. Aceasta s-a întâmplat în luna februarie 1902. Soţia lui George a şi alergat la priorul mănăstirii Sfântului Ioan, anume la răposatul Emanuil Ciuntuleac, i-a istorisit visul soţului ei şi l-a rugat să-l lase pe părintele Sidorovici, să meargă şi să-i citească bărbatului ei bolnav. Priorul i-a răspuns să aducă, mai întâi, încuviinţarea de la parohul din Bosanci. Aducând Smaranda încuviinţarea cerută, părintele Sidorovici s-a dus la bolnav, i-a citit rugăciuni, i-a dat şi ceva unsori şi, după o săptămână, repetând rugăciunile şi unsorile, omul s-a vindecat pe deplin şi, azi, e chiar foarte sănătos.

George al lui Nicolae Hubca. Acest George e ţăran din comuna Cuciurul Mare, districtul Cernăuţilor. După ce părintele Sidorovici mi-a istorisit păţania lui, l-am rugat şi pe dl cantor bisericesc Lazar Lazurcă, din Ciciurul Mare, să-mi dea desluşiri despre el şi iată, ce răspuns am primit:

„Mărturisesc, pe legea ce o am, că totul este adevărat, după cum va urma: Omul, care a fost mut, se cheamă George al lui Nicolae Hubca. El este născut aici, în Cuciurul Mare, la 15 noiembrie 1869, şi căsătorit cu Leontina, fiica lui Anton al lui George Mintenco, tot din Ciciurul Mare. George a amuţit din cauza că, în ziua Pogorârii Sfântului Spirit, din anul 1905, s-a dus, după sfânta liturghie, la socrul său, ca să-şi cheme nevasta acasă, care îl părăsise, de mai mult timp, şi socrul, cu un fecior al său şi cu nevasta sa, aşa l-au bătut, încât l-au lăsat mai mult mort decât viu.

A doua zi, un frate l-a dus pe George la spitalul ţări din Cernăuţi, unde bolnavul a stat 5 săptămâni şi jumătate. Medicii l-au vindecat trupeşte, dar graiul nu i l-au putut da şi aşa l-au trimis acasă. După mai multe săptămâni, m-am dus la bietul om, să văd ce face, şi, văzând că el vrea să-mi spună ceva şi îmi arată semn cu mâna, eu i-am spus: „Poate vreai să mergi la Suceava, la Sfântul Ioan?”. Atunci, el a început a plânge şi a-mi arăta, cu mâna, semne că da.

În 2/15 noiembrie 1905, într-o miercuri, dimineaţă, ne-am pornit, cu trenul de 8 ore, şi am ajuns la Suceava, aproape de 12 ore. Ne-am dus la mănăstire şi părintele Ieşan, auzind despre omul cel mut, îndată a venit în biserică, lângă Sfântul Ioan, i-au făcut sfinţirea apei şi i-au citit mai multe rugăciuni. Apoi ne-am dus în chilia de repaos, unde l-am lăsat pe bietul om, iar eu am mers la colegul meu, cantorul Coroliuc, care mi-a spus că e bine de făcut bolnavului sfânta ungere. După vecernia din aceeaşi zi, părinţii Sidorovici, Ieşan şi Serota i-au făcut şi sfânta ungere, şi când a zis părintele Sidorovici „Spune după noi: Binecuvântaţi, părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul!”, atunci, o minune, mutul a început a spune cuvintele acestea, fără nici o greutate, iară eu am ridicat mâinile şi am picat înaintea raclei Sfântului, jos, în genunchi, şi m-au umplut lacrimile, căci, de la Pogorârea Spiritului Sfânt şi până în ziua aceea, nimeni n-a auzit, vocea acestui om nenorocit.

Mutul de mai înainte a început, apoi, a istorisi toată păţania lui, de la amuţire, încoace. A doua zi, joi, dis de dimineaţă, am fost iar la biserică şi, după sfânta liturghie, ne-am luat rămas bun de la prea-cuvioşii părinţi şi ne-am pornit spre Cuciurul Mare, cu trenul de amiază. Fiind George Hubca în proces cu socrul său, pentru bătaie, cum am ajuns acasă, am mers la dl Dr. ştefanovici şi i-am istorisit minunata vindecare. Dl doctor tot şi-a notat şi a dat la judecătorie, şi bietul George a câştigat procesul minunat de bine. Lazar Lazurcă m/p”.

O femeie din Vatra Moldoviţei. Bucuros aş fi scris, mai pe larg, despre femeia aceasta şi soţul ei, dar părintele Teofilact Dimitrovici, parohul din Vatra Moldoviţei, m-a înştiinţat că ei numai sunt în viaţă. Dau, dar, aici, numai istorisirea părintelui Sidorovici: Cam înainte cu 6 ani, o femeie căsătorită, din Vatra Moldoviţei, de statură mică, a venit, împreună cu soţul ei, la Sfântul Ioan. Femeia era legată cu poştoroance şi aşa de îndrăcită, încât soţul ei şi încă doi oameni abia o puteau înfrâna şi, după sfântul maslu, ea aşa şi-a încleştat mâna în barba ieromonahului Eusebie Popovici, încât cei de faţă abia i-au descleştat-o, cu mult păr într-însa. După sfântul maslu, nu i s-a făcut bine, deodată, şi soţul a luat-o acasă, zicând, înaintea preoţilor, că nu vrea s-o ştie în veci şi prăpădească-se prin pustiu şi păduri. Aceasta s-a întâmplat într-o marţi.

În duminica următoare, aceeaşi femeie, tot cu saţul ei, a venit iarăşi la Sfânt, dar, acum, teafără şi sănătoasă. Părintele Sidorovici a zărit-o frumos şi curat îmbrăcată, pe când cădea la sfânta liturghie, şi n-a voit să creadă ochilor săi, că aşa ceva se poate întâmpla, în decurs de 5 zile. A întrebat-o, deci, ori de-i ea aceea care, înainte cu 5 zile, a fost bolnavă, şi femeia a răspuns: „Da, şi acum-s sănătoasă deplin!”. Spre mai bună încredinţare, părintele Sidorovici, văzându-l, lângă Sfânt, şi pe soţul acelei femei, care era un bărbat de statură foarte mare, l-a întrebat şi pe dânsul, şi el a adeverit că aceea este soţia sa, vindecată de cumplita boală şi, acum, se bucură.

Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia:

„Subsemnatul loan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc.

A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi.

Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p” (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jul 16