Victor Rusu, spaima ruşilor | Dragusanul.ro

Victor Rusu, spaima ruşilor

Legendarul ofiţer austriac Victor Rusu

Legendarul ofiţer austriac Victor Rusu

*

„Fostul căpitan activ în armata austro-ungară, Victor Rusu, astăzi sublocotenent de glotaşi (voluntari), decorat cu Medalia de aur pentru vitejie… Absolvent al Academiei Militare, înfiinţată încă pe vremea Măriei Teresia, Rusu îşi făcuse o admirabilă poziţie în armată, ajungând aghiotant al şefului de stat major austro-ungar, baron von Hotzendorf. Înainte de a ajunge însă acolo, a colindat Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, organizând temutul serviciu de spionaj al bandelor sârbeşti, ce nelinişteau populaţiunea paşnică din cele două provincii, pe atunci numai ocupate de Austro-Ungaria. De multe ori, s-a abătut şi prin Muntenegru şi, în toate părţile, a dat dovada unui admirabil sânge rece, a unui spirit pătrunzător şi bun cunoscător de oameni. Astăzi (în 1916 – n. n.) numără aproximativ 50 de ani.

*

Demisionând, din motive necunoscute, din armată, a intrat în presă şi a lucrat, multă vreme, în redacţia organului Partidului Naţional Român din Budapesta, „Lupta”, colaborând regulat la „Reichspost”, la organul socialiştilor creştini din Viena şi la „Danzers Armee-Zeitung”.

*

A mers, apoi, în România (dar după un periplu prin America – n. n.), unde a luat parte, ca ziarist, la mai multe manevre, publicând în gazetele din Austria câteva articole, cu bune aprecieri, cu privire la calităţile şi defectele Armatei Române. În timpul din urmă, avea o baie de piatră lângă Turnu-Severin, când veni ştirea despre izbucnirea războiului. Victor Rusu, deşi nu mai figurează în cadrele armatei austro-ungare, a alergat imediat să-şi apere ţara. S-a prezentat voluntar, i s-a dat comanda unei companii de cercetaşi, compusă din glotaşi (voluntari) români, aleşi de el din ţinutul Solnoc-Dobâca şi Năsăud, cu care a operat, aşa-zicând, desfăcut de celelalte trupe.

*

Tranşee cu legionari români

Tranşee cu legionari români

*

În Bucovina şi Galiţia, de-a lungul Carpaţilor, se povestesc lucruri minunate despre această mână de eroi – şi ruşii au pus preţ de 25.000 de ruble pe capul comandantului, de care vreau să scape cu orice preţ.

*

E interesant să amintim, aici, că Rusu îşi alese oamenii dintre glotaşi, oameni cu familie, toţi între 36-40 ani. Alegându-şi oamenii, se pune apoi pe lucru, purtându-i din exerciţii în exerciţii şi făcându-le o adevărată creştere militărească. Astfel, acest viteaz comandant ajunge până acolo că-şi obişnuieşte oamenii să umble desculţi, pe la Crăciun, pe un frig de 24 grade, fără să se vaiete câtuşi de puţin de frig. În scurt timp, ajunge, prin puterea şi influenţa ce o avea asupra oamenilor săi, să formeze din ei un singur trup, al cărui suflet era dânsul. În detaşamentul lui Rusu aproape nu sunt deloc subofiţeri; fiecare lucră pe socoteala lui, dar fiecare simţea gândul şi voinţa comandantului dintr-o singură privire sau gest al acestuia.

*

Formându-şi astfel oamenii, Rusu începu seria minunatelor sale isprăvi. În scurt timp, ajunge cu adevărat spaima armatei ruseşti, prin şirurile căreia face ravagii groaznice. Cea mai plăcută apucătură a acestei cete legendare e atacul prin surprindere. Atât ziua, cât şi noaptea.

*

Tranşee pe muntele Bărnarul

Tranşee pe muntele Bărnarul

*

Această bravă ceată a avut cu ruşii 27 de lupte; 21 dintre ele le-a dat prin surprindere, atacându-l pe duşman, pe neaşteptate, şi făcându-l să-şi piardă capul, uşurând, prin aceasta, într-o măsură de nepreţuit, operaţiile armatei noastre. Încredinţându-se, apoi, generalii noştri de serviciile enorme pe care genialul comandant român le face armatei, i-au mai sporit trupa, dându-i un mic detaşament de husari, câteva mitraliere şi vreo 2-3 tunuri. Trupa se ridicase, cu totul, la două sute de oameni.

Acum încep adevăratele minuni războinice. Rusu, cu ai săi, nimerea, întotdeauna, acolo unde duşmanul nici nu se gândea să-l afle.

*

Atacând, odată, o armată mai mare rusească, sublocotenentul Rusu, cu cei 200 de oameni, omoară 449 soldaţi ruşi şi 33 cai; răneşte 824 şi face prizonieri 156 de ostaşi duşmani. Afară de aceea, le răpeşte ruşilor o întreagă coloană de muniţii, precum şi opt tunuri.

Trupa lui Rusu a pierdut, cu totul, 80 de oameni răniţi, bolnavi şi vreo câţiva morţi. Ar fi pierdut şi mai puţin dacă, în prea marele lui zel, nu s-ar fi aruncat în aventura de a ataca, cu o jumătate de companie, patru companii ruseşti, ţinându-le în loc până la ultimul moment. Această întreprindere a fost aproape peste puterile sale şi l-a costat 60 de oameni. A fost, însă, singura pierdere mai însemnată, pe care a avut-o viteaza trupă.

 *

În 28 Decemvrie 1915, primeşte Rusu porunca de a uşura, la Usvirki, atacul Diviziei nr.54, neliniştindu-l pe duşman. Rusu, însă, s-a hotărât să isprăvească dânsul cu duşmanul, care se compunea din forţe covârşitoare; căci trebuie să se ştie că erau, acolo, 3-4 batalioane de infanterie, 4 mitraliere, două tunuri şi mai multe sotnii de cazaci. Atacul prin surprindere al lui Rusu a succes. Duşmanul a suferit pierderi simţitoare şi a trebuit să o ia la fugă, astfel că Divizia nr.54 n-a mai avut nimic de lucru!…

*

Bucovineni Putila

*

Şi mai interesantă pare a fi lupta pe care viteazul român, cu mica sa ceată, a avut-o la Lăpuşna. Aici, Rusu trebuia să exploreze împrejurimile şi să afle, cu orice preţ, puterile duşmanului. A plecat, deci, din direcţia Uscie-Putila, urcând munţii dintre Berhomet-Şipot-Camerale, munţi care aveau o înălţime ceva peste 1000 de metri. Pe coama munţilor, a şi dat de vreo 3-4 detaşamente duşmane, care se compuneau din 3-4 batalioane de infanterie, 4 tunuri şi mai multe mitraliere. Rusu îl atacă imediat pe duşman în flanc şi, după o luptă vehementă de câteva ore, problema era rezolvată: un batalion duşman a fost nimicit, iar celelalte au rupt-o la fugă.

*

Bucovineni Lapusna

*

S-a întâmplat că mica, dar viteaza ceată a dat, în localitatea Cadobeşti, de un detaşament rusesc mai restrâns la număr. Observând ruşii apropierea soldaţilor noştri, s-au retras cu toţii prin case şi ascunzători, baricadându-se acolo. Era, deci, evident că ruşii, adăpostiţi în case ca în nişte cetăţui, nu puteau fi bătuţi decât numai scoşi fiind afară de acolo…

În timp ce comandantul se gândea, deodată iese dintre rânduri un soldat, românaş din comitatul Solnoc-Dobâca, şi dispare. Peste puţin timp, reapare, însoţit de o ceată întreagă de ruşi. Îi făcuse prizonieri!

*

– Ei, cum ai putut face lucrul ăsta?, îl întreabă sublocotenentul plin de mirare pe soldat.

– Cum să-l fac, iac-aşa! Eu văzusem că o ceată mare de ruşi se ascunsese într-o casă. Mă apropiai tiptil de dânsa, până sub un părete al ei. Atunci, o luai la fugă în jurul casei, trăgând câte 2-3 focuri de puşcă pe fiecare fereastră. Ruşii credeau că este o armată întreagă în jurul lor. Şi-au pierdut, deodată, cu toţii capul; nu mai ştiau ce să facă. Atunci, eu prind a le striga în gura mare să se predea, că sunt înconjuraţi din toate părţile de soldaţi de ai noştri. Muscalul, săracu’ prost, el crede tot. Toţi şi-au zvârlit puştile pe fereastră şi mi s-au predat. Şi iacă aşa-i prinsei…

*

Cotmani

*

Odată, primeşte viteazul sublocotenent porunca să împrăştie garnizoana rusească a orăşelului Coţman. Porunca fu primită dimineaţa, la 6 ore, iar peste un ceas şi jumătate, fugeau ruşii de credeai că şi-au pierdut minţile. Atât de fără de veste i-a prins atacul românilor că bieţii soldaţi ruşi nici nu-şi puteau da seama din ce direcţie vine acest atac.

Tot astfel o păţiră, înaintea localităţii Zastavna, din Bucovina de nord. Aici concentrează ruşii o armată destul de respectabilă, care se compunea din cel puţin 6 regimente de infanterie, mai multe despărţăminte de mitraliere, precum şi câteva tunuri.

Sublocotenentul Rusu atâta i-a hărţuit, şi dintr-o parte, şi din alta, că bieţii ruşi nu se puteau orienta de loc. Nu ştiau cât de mare e armata care-i ataca. Comandantul rusesc raportează superiorităţii sale următoarele: E imposibil ca să înaintăm, pentru că se semnalează, din toate părţile, puternice trupe duşmane”. Şi, când colo, era numai sublocotenentul Rusu, cu mica lui ceată de Români.

Succesele acestea se pot mulţumi numai disciplinei de fier, ce există în această ceată, precum şi educaţiei militare deosebite, de care şi-a împărtăşit Rusu oamenii…

Un sergent din această ceată primeşte ordinul să taie nişte îngrădiri de sârmă, pentru a deschide calea spre ruşi… Ruşii, bănuind intenţia sublocotenentului, trimiteau în continuu o ploaie de gloanţe spre acel loc. Sergentului nici că-i păsa. El pleacă liniştit, taie sârmele şi se reîntoarce.

– Ce-ai simţit în ploaia cea de gloanţe?, îl întreabă tovarăşii.

– Zău, nu era chiar lucru de glumă, dar pentru aceea, dacă ar fi de lipsă, aş merge înc-odată, nu m-aş da îndărăt…

*

Vijnita panorama

*

Se întâmplase că ruşii, conform obiceiului lor, jefuiseră un oraş bucovinean, adunând vreo şase lăzi încărcate cu aur, argint şi alte lucruri de preţ. Ceata lui Rusu însă a dat peste transportul însoţit de o puternică trupă duşmană. Ruşii au fost bătuţi şi împrăştiaţi, iar comorile au ajuns în mâinile vitezei cete, care, la rândul ei, le-a trimis comandamentului absolut neatinse (ceata era compusă din români săraci lipiţi pământului şi oameni cu familie grea, năcăjiţi de nevoile traiului!). Un corespondent de pe câmpul de luptă, vorbind cu un soldat din această ceată, şi-a exprimat mirarea asupra acestor concepţii de cinste soldăţească, iar soldatul a răspuns întocmai ca un şcolar ascultător:

*

–  Noi suntem soldaţi, noi nu suntem tâlhari. Aşa ne-a spus-o comandantul nostru şi aşa vrem să fim…

Imputându-i-se, odată, că de ce se expune aşa des în primejdiile morţii, viteazul ofiţer român replică cu o modestie demnă de oricare erou din istoria romanilor:

– Ei, şi ce e dacă mă nimereşte glonţul? Fii sigur că nu s-a făcut, prin aceasta, o gaură în cer!”[1].

*


[1] Viaţa Nouă, anul IV, nr.174, 7 februarie 1916, p.3


Comments are closed